Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Despre Alessandro Baricco, cărți, ‘la civiltà’ și cum ne place de fapt să scriem 0

Posted on April 22, 2017 by admin

Primul meu contact cu Alessandro Baricco a fost lectura volumului Barbarii. Eseu despre mutație (carte apărută prin 2009 – devorată și comentată de toți cunoscuții mei). Era un subiect la care ajungeam deseori cu tata în discuțiile noastre (‘cam’ contradictorii) despre artă și literatură. Barbarii era un teren comun – o polemică cu care eram amândoi de acord, o ancoră în stabilirea unui teren comun de unde priveam și analizam ce se întâmplă cu civilizația (în sensul devenirii ei istorice). Era și ușor să ajungem în zona acestui eseu fiind consumatori de vinuri barbare pe care tata le aprecia în mod deosebit : ” Sigur nu e regiune controlată franțuzească, dar au podgorii bune și în Chile și în Canada.”  Vinul și filozofatul nostru după masa de prânz, chiar dacă împotmolit când venea vorba de artă contemporană sau ‘complexitatea’ generației mele, curgea ca într-o cafenea progresistă și conservatoare în același timp – uite genul ăsta de lejeritate și seriozitate îmi lipsește în conversațiile pe care le am (să poți glisa cu ușurință de la tematica celei mai bune ciorbe de burtă – care era de găsit în birtul La Gogoșaru’ în anii 90 în București – la Hegel, poezia lui Saint John Perse și rapid spre vinurile albe de Huși musai făcute șpriț cu apă minerală de la ’sticlă de sticlă’ (sifonăria Bum-Bum dinspre Matei Voievod).

Pentru că nu mai am voie să mă mișc prea mult din cauza imensității pe care o port în mine și pentru că nu vreau să nasc în bucătărie, mi-am făcut provizii de lectură în jurul canapelei și a patului astfel încât totul să fie la îndemână și să mă pot considera în continuare productivă chiar dacă dinamismul este anemic. Selecția am făcut-o din biblioteca lui tata – seria de la Polirom de la începutul anilor 2000. Am dat iarăși peste Baricco dar de data asta în varianta de roman: Mătase și Ocean Mare. Mi se pare chiar un bun ferment de gândire să te întorci la serii vechi  ca să vezi ce se mai citea acum 15 ani, care erau politicile editoriale de pe atunci și evoluția prețului de carte.

Mătase e un adevărat livre de poche – o carte subțire, de aproximativ 100 de pagini, care și prin realitatea ei cea mai practică inspiră lejeritatea materialului amintit în titlu . Cu porțiuni mici de text așezate în 65 de capitole, degajă un ritm interior care pe cât de rapid se exprimă în velocitatea lecturii, pe atât de lent se dezvoltă în interiorul narațiunii.

Primul capitol, pagina 1, Mătase, Alessandro Baricco, editura Polirom, 2003:

“Deși tatăl său și-a închipuit că fiul are un viitor strălucit în armată, Herve Joncour a sfârșit prin a-și câștiga existența cu o meserie insolită, de care nu era străin, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de feminină. Pentru a trăi, Herve Joncour cumpăra și vindea viermi de mătase.

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbo, iluminatul electric era încă o ipoteză și Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârșitul.

Herve Joncour avea 32 de ani.

Cumpăra și vindea.

Viermi de mătase.”

Premisa acțiunii și totodată primul contact cu scriitura mi-au imprimat o atmosferă extrem de specifică a narațiunii, dar în același timp un spațiu al tehnicii literare care îți modelează imaginarul spre simplitatea care conservă substanță concentrată, delicată și adictivă la fel ca drumurile de luni de zile spre Japonia pentru a vedea un singur lucru pentru câteva clipe. E un ciclu de viață, la fel ca ciclul de viață al viermilor de mătase care funcționează cu precizie și repetiție. Repetiția fiind o strategie și o unealtă eficientă în dimensiunea redusă a romanului unde capătă puteri supreme de sugestie: drumul care este întotdeauna amintit ca traseu geografic, pasaje lungi care imprimă și durata reală a voiajului, durata reală a vieții care dormitând într-un cocon de rutină și detașare, se trezește sub impulsul experienței simțurilor și al trăirilor (poate) deabia la sfârșit.

Tot ieri am terminat romanul și mi-am notat pe caietul meu de idei rapid doar titlul pe care l-am încercuit și am scris: tehnică, răbdare Mădălina.

Am căutat imediat conferințe, lecturi și interviuri cu Baricco pentru că știam că este un speaker bun. Așa am dat peste un discurs al său din 2012 de la un salon de carte din Torino. În aproximativ o oră, Baricco își propune să vorbească despre cele 7 lucruri pe care le-a învățat în cariera lui de 25 de ani. 7 lucruri – își dă seama că sunt de fapt doar 3. Primul ar fi ‘la bola’ – bula în care scriitorul trebuie să lucreze, un element de protecție pentru concentrarea atenției și pentru un ritm de lucru susținut, o bulă în care există o galerie de ‘idoli familiari’ care hrănesc nevoia de reper și de ‘înțelepțeală’ aflată de la un ’sagista’. Ieșirea din bulă este pentru a observa societatea și pentru a putea fi în contact real cu ce se petrece (așa explică cum a scris Barbarii). Următorul lucru interesant despre care vorbește este meseria de scriitor – un fapt pe care îl analizează pe parcursul secolului pentru a puncta marile schimbări care s-au petrecut în viața și meseria de a scrie. Scriitorii de acum 50 de ani aveau o meserie secretă, păstrând într-un fel taina modului lor de lucru, având o viață privată, o intimitate anonimă. Acum, scriitorii la fel ca rock starurile apar și în reviste de modă, sunt atotprezenți și parcă mai tot timpul vorbesc în public.

Prorocirea trecerii la ‘civiltà dell’imagine’ este o ‘profeție’ care nu s-a produs. Aici notează Baricco ceva cu adevărat ispititor ca teren de discuție: cum programăm anumite coordonate pentru viitor care par atât de sigure și cum viitorul este încă ‘furbo’ și ne demonstrează că certitudinea este întotdeauna pariul perdantului. Are o anecdotă chiar simpatică: acum 30 de ani își putea imagina un telefon SF care urma să fie inventat prin care să comunici numai prin video sau imagini, prin care să vezi persoana cu care vorbești, dar nu s-ar fi gândit niciodată că telefonul care va exista într-un secol al tehnologiei imagistice va fi accesat de utilizatorii lui mai ales pentru funcția de a scrie mesaje. Și observația este justă. La nivelul cotidian, scriem foarte mult, că este o ’stare’ pe Facebook, că e un micro status pe Twitter sau că stăm pe whatsapp sau suntem mai retro-romantici și scriem Sms-uri și mailuri – tot scriem și facem asta mai mult decât o făceau părinții sau bunicii noștri. Poate calitatea sau corectitudinea limbii nu mai e ce era, dar mecanica, reflexul, impulsul scrisului există. De ce? Baricco spune că ne dă timp, ne dă timpul necesar de a alege la ce vrem să reacționăm (răspundem unei cunoștințe imediat la un mesaj sau avem răbdarea necesară de a aștepta să dăm reply la ultimul rând scris pe messenger de iubitul/iubita noastră?). Timpul în ecuația asta capătă o importanță solidă în modul în care ne gestionăm relațiile cu oamenii și propria umanitate.

Mai vorbește de niște idei care îți îmbârligă mintea – printre altele are o pledoarie pentru forța limbii în scrierea literaturii care își derivă câteodată frumusețea din pasaje nu tocmai corecte sau robuste ca structură sintactică, ci mult mai vocale, poate chiar o leacă regionale.

În final, a scos o carte frumoasă, cu coperți groase, de piele și margini verzi  și a citit un pasaj scris de Beppe Fenolio. Mi-am adus aminte de două lucruri: cât de puternică este materialitatea unei cărți și cum nu cred că această ’specie’ va dispărea și cât de magic rămâne schimbul povestitor-ascultător și cum povestirea în sensul de lectură cu voce tare păstrează un totem sacru în sensibilitatea mea, îndrăznesc să spun, a noastră.

Aici link conferință:

https://www.youtube.com/watch?v=rDYR4ClS3dM Alessandro Baricco live @ Salone del libro Torino 2012

Later Edit: Baricco are și o școală (da, este și visul meu să fiu guru spiritual-cultural și să dau lumii inside-ul înțelepciunii pe care o posed), pare să aibă niște programe tare faine,  link: http://scuolaholden.it

Colaje – utilaje pentru idei 0

Posted on April 19, 2017 by admin

Am blogul din anul II de facultate. Nu mai țin minte de ce l-am început exact, dar știu că am fost încurajată de sora mea care își punea mare încredere în puterea miraculoasă a web-ificării gândurilor personale. Tot ce am lipit ca text în spațiul meu digital m-a bucurat de fiecare dată și a ridicat cu fiecare articol sau post cota încrederii în mine. Din ianuarie 2008.

Am avut întotdeauna greșeli de scriere și de folosire a limbii – topică aiuristică, cuvinte care nu există și fraze care se alimentează din nimicirea semnelor de punctuație. Nu știu ce am făcut sau cum s-a întâmplat, dar la un moment dat nu am mai scris. Consideram că depășisem perioada sau că srisul trebuia să devină serios, textele trebuiau să fie ceva nuvele experimentale sau încercări de roman post-deconstructivist (orice ar însemna acest lucru).

Nu am reușit să scriu niciodată o poveste sau o construcție ficțională. Mama îmi spunea de mică că sunt talentată la scris, că semăn cu tatăl ei care fusese ziarist și  că frazele lungi-întortocheate și alegerea cuvintelor care te sensibilizează în scrisorile pentru Moș Crăciun sunt sigur semnele unui scriitor în ascensiune. Printre singurele lucruri constante din viața mea a fost chiar ăsta : încurajarea constantă a mamei de a scrie.

Și eu am crezut o perioadă. Chiar îmi spuneam că nu poate să fie altfel pentru că ținusem jurnal de când începusem să știu să citesc și să scriu adică aproximativ în clasa a 4-a (da, am fost un copil tare încet).  În liceu mi se părea interesant să scriu diverse aforisme depresive pe foițele prospectelor de la medicamente. Era un element de mister care îmi complica și mai mult imaginea de artist creator care se redescoperă prin medium-uri originale.

Odată cu primele tentative de jurnal  am început să adun și abțibiluri (veneau la plic și erau din seriile Panini cu albumele, adicția și amintirile aferente generației mele). Spre liceu, caietele de ‘memorialistică’ erau mai pretențioase, mai calibrate estetic spre decupaje din reviste, bilete de teatru, tren, planșe explicative din muzee, postcarduri și clippings-uri de prin șapteseri și b24fun pe vremea când aistea două publicații erau cam singura cale de acces spre viața culturalo-evenimențială a bucureștilor. Am ajuns cândva prin facultate să adun imagini patologic: de prin cafenele flyere și orice fel cartolină, intram câteodată în cărturețti-verona doar ca să consult vrafurile de bilețele și reclame la noi apariții și programe de festival de pe trepte, o dată pe lună făceam o supradoză de reviste și presă de la chioșcurile de la unirii (mai aprovizionate ca cele de pe moșilor) și dacă plecam printr-o vacanță un sfert din bagaj era format din toate reclamele/biletele/foiletoanele/pliantele/vederile și edițiile de marie claire în franceză sau italiană (nu le alegeam din motive de snobitate lingvistică, ci pur și simplu pentru că edițiile străineze de glossy-uri reprezentau accesul în cu totul alt univers referențial de feminitate, lume, întâmplări, life style cum s-ar spune și în acelați timp erau mult mai groase, cu articole consistente vis-a-vis de edițiile livide și subnutrite din patrie) – am cutii care documentează ani de colecționare activă, dosare, plicuri și cutii de bomboane ticsite prin care cotrobăi ocazional ca să mai asortez câte o imagine mai veche cu una mai recentă și să le găsesc rostul în contextul necesităților de ilustrare a jurnalului meu și a caietelor de colaje.

Cum să explic colajele pe care le fac? obsesia, nevoia de a strânge și a aduna memento-uri, dovezi materiale ale unor lucruri văzute, al unor momente, ilustrații sau culori care poate comunica ceva în relație cu o altă imagine și cum pot lucra împreună pentru a te inspira și a te face conștient de conexiuni interesante  - planșe vizuale cum ar spune self-helpării, un fel de, dar pentru stimularea creativității.

De atâția ani am tot adunat caiete de colaje, ‘repertoare’ de imagini, ca un inventar vizual al ideilor și asocierilor de căutătură imagistică. Le fac în continuare, e ca un exercițiu de juxtapunere care lansează un ferment activ prin sucurile mele creative.

Din arhivă, de prin diverse caiete:

Lecturi de bucătărie 0

Posted on March 02, 2017 by admin

Plimbările spre bulivard se dirijează pe un traseu-de-oprit la librăriile ‘ieftine’ sau pe numele lor – discount bookstores. Știu că nu sunt apărute de curând și că ochiul sceptic intelectualist poate blama și respinge ideea de a înghesui cărți despre rețete de torturi lângă incursiuni în cartografia evului mediu, dar pentru mine aceste popasuri de fast food bibliofil sunt foarte filling și la feeling.

Pentru că mi-am creat o mantră de relaxare din timpul petrecut în bucătărie gătind, dacă îmi permiteți să fiu self-helperă făcutul de mâncare poate fi chiar o tehnică de mindfulness, o yoga practică și cu rezultate vizibile, gustabile și refrigerabile. Și pentru că tot îmi autodocumentez viața și ideile din ultimul an pentru a scrie acel roman de pe urma căruia voi trăi toată viața, am tot explorat condimente literare care se pot dospi la foc mic (sau la un Crock-Pot concepțional ) în jurul temei de mâncare, bucătărie, crătițătărie și tot spațiul ‘de interior’ al activităților domestice de menaj.

Cred că totul a fost declanșat cu un cadou pe care l-am primit de Crăciun de la my significant other :

Anya von Bremzen, Arta bucătăriei sovietice – O poveste despre mâncare și nostalgie, Curtea Veche, 2013

Din carte:

“…satirist latin: ‘Numărul oaspeților la cină ar trebui să fie mai mare decât cel al Grațiilor și mai mic decât cel al Muzelor’.”

” Uneori s-ar zice că pentru scriitorii ruși din sec. XIX mâncarea reprezenta ceea ce reprezenta peisajul pentru englezi (…), ‘îmbuibarea orgiastică’ a autorilor ruși era o compensare pentru tabuurile literare din jurul erotismului.”

O carte care m-a hrănit cu genul de stratagemă literară care mă ține în priză la încărcat: fragmente de imaginar cotidian la pachet cu date istorice și referințe literare.

Urmărind bucătăria interioară a scriiturii am scotocit Ex Librisul și am găsit două titluri care să dichisească cum trebuie meniul de lectură.

Prima: The Household Tips of the Great Writers, Mark Crick, ed. Granta, 2011

Carte construită ca serie de pastișe care să reproducă stilul autorilor pururea  en vogue dacă aceștia ar fi scris despre cum să gătești un Coq au vin ( a la G. Garcia Marquez),  supă Miso (a la Franz Kafka) sau Tiramisu ( a la Marcel Proust). În afară de rețete, există și sfaturi practice despre ‘gospodăritul’ prin casă și curte, astfel încât să poți pune un tapet cu ajutorul instrucțiunilor lui Ernest Hemingway sau să ai incursiunea punitivă necesară pentru a putea pune faianță într-o baie în stilul lui Dostoievski. Pentru plăcerea literatului care gustă o cădere a idolilor în universul domestic, cartea este un amuzament de după amiază satisfăcător.

Din introducere:

“In these days of technology, texts and tweeting it seems there is but little time to spare for homely tasks.While the breaking of lump sugar, the stoning of raisins and a great deal else goes undone, both young and old seem so consumed by the demands of social networking that a good knowledge of household matters has become a rare quality. The decline, however, is not irreparable. Here is a book that, in combining the craft of the housekeeper’s expertise, will not be altogether unwelcome in addressing this worrying state of affairs.”

Din rețete – un fel de manifest la care subscriu:

“Boned stuffed poussins a la Marquis de Sade

Should not the supreme aim of gastronomy be to untangle the confusion of ideas that confront mankind, and to provide this unfortunate biped with some guidance as to how he should conduct himself and his appetites? Buffeted continually by the studies of scientists, the inventions of dieticians, the fashions of restaurateurs and the disguised marketing campaigns of a thousand trade associations, his own tastes are often his last point of reference. The tyranny of political correctness, undermining him further, makes of him a man who avoids endangered species, factory farming, deforestation, genetic modification and inhumane slaughter. If he is unfortunate enough also to have a religion, then he will probably live the meanest of lives in the most tightly fitting of gastronomic straitjackets. By walking such a tightrope, he believes that he will reap his rewards in long life, good health, moral superiority and in heaven hereafter. Yet all around him our unfortunate sees good vegetarians pushing up daisies, teetotallers’ hearts tightening and sugarphobes queueing in dentists’ waiting rooms.

Reader, recognise that all your years of abstinence and your naive trust in low-fat yoghurt have not saved you from a pot belly, heavy jowls and an inadequate sex drive. A life of dieting has rendered your face pinched and furrowed from hard judgement of your fellow diners and your evenings long and lonely.”

A doua: The Women in God’s Kitchen, Cooking, Eating, and Spiritual Writing, Cristina Mazzoni, ed. Continuum, 2005

Aistalaltă carte este cu totul altă mâncare de pește. Undeva între studiu și meditație cu privire la natura interpretativă a simbolurilor și traiectoriilor de credință din bucătăritul unor sfinte ( Sf. Agatha, Teresa din Avila, Sf. Theresa din Lisieux, etc.),  lucrarea  mi-a lăsat câteva teme de gândire și de reflecție scriitoricească: făcutul pâinii, înțelesurile subtile a gustului de dulce, paralela între fecunditate și imaginea laptelui.

Din carte:

mâncarea ca poveste: “Food: it too delights, compels, binds, holds, keeps. It too conveys meanings, encourages connections, and gives pleasure. Food wants to be read as much like a story: the increasingly popular genres of recipes and cookbooks, not to mention culinary mysteries and romances, attest to that.”

despre pâine: “Because it is old and reused from one batch to the next, leavened bread ties the present to what has come and gone – but for a lump of dough. Furthermore, liberation is associated in the Jewish tradition with unleavened bread: there was no time to wait for the dough to rise when the Jews fled from Egypt, and, in memory of that hasty departure toward freedom, unleavened bread is prepared to this day for Passover celebration.”

Timp, corp, scrisoare 0

Posted on January 29, 2017 by admin

Să lăsăm timpul să treacă. Dacă trece suficient timp … Timpul le rezolvă pe toate.

Cu timpul o să învăț să te iubesc.

E timpul să-ți scriu.

Cât timp te speli pe dinți?

Exact în același timp mă gândeam la tine.

Toate la timpul lor.

Va veni și timpul tău pentru a face lucruri.

Pe timpuri era altfel.

În tot timpul ăsta eu eram însărcinată.

Ai venit la timp, te-am așteptat de când nici nu erai.

La timpul potrivit o să înțelegi.

De la un timp sunt proastă.

Ca să nu mai fim în contra timp, mai bine suntem contra.

A N O T I M P

La timpul prezent, verbele nu mai par leneșe.

Am tras de timp până când s-a lungit.

Cu timpul o să ne fie mai bine.

Există un timp pentru toate.

Timpul nu mai avea răbdare, era anxios.

Dragul meu,

este prima oară când scriu dragul meu cu sensul cel mai propriu: al meu  - pentru că în acest moment ești cel mai al meu, bine încapsulat și încastrat în mine. Niciodată nu o să mai fi doar al meu, sudat de corpul meu și în fiecare secundă în același ritm cu bătăile inimii mele.

Tu ești singurul motiv pentru care găsesc răbdarea de a sta la birou și  de a scrie fără să fiu supărată pe mine că nu am putut în ultimele luni să leg două rânduri pe o pagină sau că nu am reușit să am o direcție închegată, o carieră care să te poată inspira. Îți scriu și asta mă liniștește, mă face să iau timpul necesar pentru a mă putea ierta, pentru a putea să-ți povestesc toate lucrurile prin care trec și care sunt prezente acum în viața noastră.

Nu prea conștientizez că sunt însărcinată, poate pentru că ești prea cuminte sau poate pentru că suntem amândoi puțin mai vikingi și am ales să nu avem grețuri, somnolență sau stări de rău.

Cred că sunt mult mai activă și energică de când suntem în formula de 1+1.

Îmi vine greu să cred că voi fi mamă chiar dacă burta mea se mărește în fiecare zi.

Am rămas însărcinată înainte de a împlini 29 de ani, este aceiași vârstă pe care o avea și mama când a făcut primul copil. Oricât de tânără sau matură s-ar considera această vârstă pentru o femeie, eu trebuie să-ți spun că mă văd în continuare ca o adolescentă care nu își dă seama încă de identitatea ei, de sensul sau rostul ei în viață.

Am fost foarte mult timp nefericită și singură în nemulțumirile și eșecurile mele.

Eu am crescut într-un univers dominat de figuri feminine puternice care au putut îndura, construi și iubi mult. Am văzut de mică modele vechi de comportament, sugestiile întotdeauna repetate de etichetă și de purtare a unei femei în devenire. Știu sigur că nu sunt încă una dintre ele, nu am întotdeauna cea mai elegantă ținută și orice aș face mă împiedic sau vărs mâncare pe mine, dar știu că pot rezista, construi și iubi mult.

Ești un copil care vine din nimic, din nici o posibilitate, din nici o speranță, din pântecele unei femei căreia i s-a spus mereu că nu poate face copii. Avându-te pe tine acum știu că lucrurile pe care le-am făcut în viață au fost măsurate ca fiind bune și că e cea mai frumoasă răsplată pe care o puteam primi pentru toți anii în care am îndurat foarte multă tristețe. Când o să crești mai mult o să-ți spun că indiferent ce face viața cu tine, suntem suma alegerilor și tăriei cu care putem să nu ne înclinăm niciodată principiile și moralitatea.

Te naști din dragoste și dintr-o dorință care era epuizată.

Se vede locul în care crești. Rotocolul de viață e ferm și se mărește. Spațiul în care trăiești nu a existat niciodată până acum.

Mi s-au îngroșat picioarele. Pulpele se rotunjesc și devin greoaie sub tensiunea unei fibre cărnoase dilatate îmbrăcate în grăsime fină care face cute prin piele.

Nici nu știu ce mă sperie și ce mă bucură. Sunt două lucruri ce se combină, se confundă, transpiră împreună.

mi-am desenat corpul, am amestecat acuarelele dar nu am putut să adaug și tatuajele

Schimbări prin care trece corpul meu:

sânii se tot umplu, și-au depășit de mult dimensiunea lor care rămăsese constantă din adolescență, sfârcurile și-au deplasat și ele cercurile și au mai adăugat un rond ca să își marcheze trecerea la o nouă vârstă, e aproape ca la copaci.

Pulpele sunt acum îngroșate ca un desen pe care îl tot conturezi când ai greșit distanța marginilor și ajunge să ai pe foaie în locul unei siluete de animal, o creatură care poate fi numai harta unei țări rotunjite ca Polonia, o arătare-pată și spațiu cartografic sensibil.

Fundul devine pe zi ce trece contrabalansul sau contrafortul la burtă. Dacă mă vezi din profil e forma nei burți care se repetă de două ori, față-verso ca atunci când nu știam să folosesc indigo-ul ca să copiez desenele din cărțile de povești și puneam invers foaia violet și desenul se lipea tot pe foaia cărții.

Nu are legătură cu schimbările pe care ți le aduce sarcina, dar am părul lung acum așa cum nu l-am mai avut de când eram în generală. Cred că e potrivit ca o mamă însărcinată și mare să aibă cât păr poate ține pe cap pentru a echilibra portretul de revărsare a masei corporale. Simt că am puteri speciale când am părul desfăcut, despletit, vreau să-l cresc ca o manta moale cu miros de parfum de cucoană cu care să te pot apăra și înveli chiar și atunci când nu avem nici un material sau pătură.

Mi-au apărut câteva alunițe noi – știam că se va întâmpla și obișnuită cu serii noi pe care le școlarizez în fiecare an în aceleași zone ale corpului, de data asta cred că sunt cu adevărat un element nou, ca un elev străin care vine să studieze în România și pe care nu ai cum să nu-l urmărești cu privirea tot timpul. Le verific în fiecare dimineață când mă dezbrac în fața oglinzii din baie – îmi place să mă uit la corpul meu acum, cred că arăt în sfârșit ca o femeie, ca o femeie voluptoasă din sudul Italiei care cu o mână învârte la oală și cu alta aranjează icoana în spatele căreia e ascuns un cuțit.

Continui să mă îngraș și să mă umflu ca un zepelin care cucerește tot orizontul, dar nu mă pot răzvrăti, sunt însărcinată și forumurile de viitoare mame îmi spun că este cea mai frumoasă perioadă din viața mea pentru a fi imensă și cumva fericită că am o mobilitate redusă și că tot ce pot purta pentru a arăta cât de mult strălucesc în ipostaza totală a feminității sunt niște iegări supradimenzionați care se adună în cute și care încep de sub sâni și se mai termină în călcâiul cizmelor.

Îmi dau seama că trebuie să învăț să fac colivă pentru că o să fie mereu nevoie la diverse parastase sau întruniri care au nevoie de pecetea unei comemorări grânatico-dulci a suferinței de a fi pierdut pe cineva apropriat. Coliva este printre cele mai bizare mâncăruri pe care le-am întâlnit.  Fiertura asta de grâu amestecată cu zahăr și nuci care ajunge după într-o formă și prezentare care trebuie musai să aibă semn al crucii peste un pat germinativ de pesmet-biscuit și zahăr pudră presat, prinde o încărcătură spirituală de rugăciuni, tămâie, lumânare și vin roșu, în afară de stratul de fantezie gospodinească care variază de la drajeuri de ciocolată la bomboane colorate din zahăr (aproape întotdeauna imposibil de mestecat) sau pentru personalitățile cel e mai excentrice la pătrățele de napolitane sau chiar, nu voi numi nume, profanele m&m. Coliva e dulce – aici e partea care pe mine mă nedumirește. E practic un desert – care în mintea mea îl pot asocia numai cu un moment plăcut de după masă, nevoia de zahăr de după iarbă sau mâncat nervos pe bază de stres și de sesiune de examene. Nu pot vedea cum un dulce se poate dedubla  spiritului unei morți care trebuie marcată sau amintită.

I-am spus lui tata de tine înainte să moară. A fost cam ultimul lucru de care s-a bucurat cu seninătate,  mă ținea de mână și repeta “Ce frumos! Ce frumos! “.

O să creștem împreună, suntem 3, chiar 4 cu tot cu cățel, iar eu câteodată fac cât două femei (logistic și hormonal).

postcards 0

Posted on March 19, 2014 by admin

Îmi plac postcardurile! Colecționez ilustrate de la muzee, centre culturale, hoteluri, librării, magazine de souveniruri sau târguri de antichități. Am albume întregi pe care le țin în ordine cronologică.

Dar cel mai mult îmi place să le primesc și sunt tare ’specifică’ când prietenii pleacă în vacanțe sau sunt prin experiențe culturale internaționaliste de mulți ani.

În ultimul timp am fost răsfățată de sora mea și de mama care și-au făcut timp pentru a trimite vederi minunate și nostalgico-paseiste copilului care, nemaifind ‘capitalist’, ci departe în ardeal, comunică mai bine prin poștă.

Let’s mail! varianta cu timbre lipite și cu mers la poștă.

Expeditor: Mona

Expeditor: Mama

artă şi zăpadă în viena 0

Posted on February 26, 2013 by admin

Viena este singurul oraş în care nu mă simt turist nevrozat, oraş pe care îl frecventez o dată pe an sau chiar mai des … since 1998 (când scriu date începând cu 199.. mă simt matusalemică… adică am colegi născuţi în 1994 …botox din toamnă, s-a hotărât).

Am ajuns în viena sâmbătă după amiază. După un ramen la Akakiko şi un copa marroni la zanoni (desert fetiş de când eram în generală: piure de castane desfăcut gen spaghetti cu sos de rom, caramel, îngheţaţă de castane şi frişcă – un ceva simplu, dar un ceva-ceva extrem-decadent) ştiam cu siguranţă că toate dramele posibile din viaţa mea au dispărut odată cu urmele de linguriţă harnică pe platoul de desert

Plănuisem un program cultural pentru acest sejur de acum 2 săptămâni, încă în sesiune – cu o parte din mine traumatizată şi cu cealaltă concentrată să nu cedeze în faţa pericolului de a comanda bilete la opera din viena, care, like we all know costă o avere;  totul a fost organizat în detaliu: când am ajuns la hotel biletele pentru Musikverein şi teatru ma aşteptau la recepţie într-un plic opulent pe care numele meu era scris cu auriu – cum se face că detaliile ăstea ne fac să ne simţim mai bine, mai frumoşi-gustoşi ? – iar adresele erau deja notate în agendă cu staţia de metrou corespunzătoare – paranteză asociativă aici: iubesc sistemul de metrou din viena, nu atât de mult ca cel din berlin, dar nu voi fi niciodată fan london tube; cât de mult îmi lipseşte metroul în cluj! – poate e stupid, dar când m-am întors acum la bucureşti, marius a venit să mă ia de la gară şi dintre toate lucrurile posibile mi-am dorit cel mai mult să mă plimb cu metroul… la 8 dimineaţa…. după 10 ore de mers pe tren… riding coach btw.

anyways, duminică, după ce dimineaţa am fost la Spanish Riding School – am o obsesie pentru cai şi mama la fel, deci a fost alegerea perfectă de ‘matineu’ care s-a terminat cu “mama, îmi iei şi mie un lipiţan, te roooooog?!”, logic – seara am ajuns la Musikverein – Wo die Musik zu hause ist – adică această casă unde muzica este acasă ca în casa ei.

în Sala Brahms am avut un moment de gagică rusoaică care vede mult aur şi zice da, o să-mi fac şi eu dormitorul aşa… glumesc… poate doar un perete. O sală superbă, foarte secol 18 cu tot ce trebuie: stucaturi cu amoraşi, bucheţele de flori, ghirlande şi coloane ionice  şi o acustică blu ray-ish absolută- what more could you ask for?

Soprana Miah Persson – o tanti suedeză blondă  frumoasă (pleonasm?) cu o voce divinisimă a cântat în germană partituri din Clara şi Robert Schumann, Grieg, Strauss – în germană(!!) spre disperarea mamei mele. I like everything german aşa că tot programul mi-a creat o stare de relaxare totală, concertul şi paharul de pinot gris din pauză.

Astăzi, după entuziasmul de a afla că pot purta măsura 36 – sună vulgar, dar size does matter şi nu cred că nimic nu te poate bucura mai mult decât să poţi purta haine de anorexice – no offence anorexic people – am ajuns la The English Theatre de pe Josephsgasse unde am văzut The Woman in Black  în regia lui Matthew White. De foarte mult timp nu am mai fost la teatru având senzaţia  că învăţ ceva  extrem de practic pentru studiile pe care le fac. Nu mă aşteptam la ceva contemporano-artistic şi nu asta este ideea la acest teatru. Am văzut un spectacol foarte catchy, care te ţinea pe marginea scaunului cum spun englezii … nici o secundă în care să te plictiseşti sau să te uiţi la ceas, un decor simplisim în care 3 scaune şi un cufăr construiesc un cimitir, o birjă, un birou, o mlaşţină şi o casă bântuită…şi chiar şi o biciletă …şi un tren.

2 actori geniali: Roger Ringrose şi Tom Micklem mi-au adus aminte de ce îmi doresc să văd pe o scenă de la nişte actori: textul care devine dialog şi nu textul care rămâne un exerciţiu de memorare a replicilor. dicţie perfectă, decenţa gesturilor mici care exprimă mult, economie, economie, economie – a mişcării, a volumului vocii, a decorului, a luminii… o reducţie (exact ca trendul în bucătăria europeană), un concentrat care te face să spui: până la teatru avangardist care rupe gura târgului, you must have the proper trained actor. Roger Ringrose a jucat pentru the Lyric Hammersmith, cu Jeanne d’Arc a ajuns la Avignon iar King Lear l-a făcut la The Barbican. Tom Micklem a absolvit The Bristol Old Vic School în 2007 – un actor care işi foloseşte vocea şi corpul cu o eleganţă pe care nu am văzut-o până acum la un actor atât de tânăr.

Mă uit acum peste caietul program şi mă distrează cum numele regizorului este ceva mic şi neimportant în sine. paginile cele mai multe sunt dedicate dramaturgului şi scriitorului – The Woman in Black fiind o dramatizare după cartea cu acelaşi titlu scrisă de Susan Hill, adaptarea dramaturgică Stephen Mallatratt. Această adaptare pentru scenă se joacă in the West End din 1987, fără întrerupere. Tot în booklet – pagină dedicată light designerului – Nick Richings – şi o reclamă cu un nou restaurant deschis de Ion Nemţoi (nota bene! Internationalen Kunstler, cu umlaut acolo unde trebuie )- da, îl ştiţi din anii 90 – vaze de sticlă flamboiante şi magazin pe Calea Victoriei.

A fost o experienţă extrem de plăcută şi din care am adunat multe hint-uti şi tips & tricks for the stage – lucru pe care nu îl simt când merg la teatru chez home pentru că oamenii nu îşi asumă total ceea ce fac.

Deabia aştept să merg mâine la MUMOK să văd ultimele expoziţii – Franz West most likely.

Life is good and art even better.

micro dietetică despre alex. leo 0

Posted on February 19, 2013 by admin

http://atelier.liternet.ro/articol/5336/Alex-Leo-Serban/Saisprezece.html

duminică am avut parte de unul dintre cele mai plăcute road-tren-tripuri. Am părăsit capitala, trebuie să spun, cu regret, chiar dacă ea nu m-a părăsit pe mine, e atotprezentă şi bucureştenismul (cel purist, de “centru”, da, sunt snoabă) e lipit de mine ca o monedă de 1000 de lei, a l’ancienne, căzută în căptuşeala pardesiului. Ca întotdeauna, aveam la mine 4-5 cărţi în rucsac, bagaj-mobilier de cele mai multe ori sacrificat în faţa unui teanc proaspăt de presă luat de la botu’ calului – din gară, dar nu am renunţat, totuşi, nici la adevărul de weekend şi nici la revista vinul care avea o sticluţă petite-fancy de cava… compromisul a fost făcut astfel: Sofi Oksanen – Purificare (Polirom, 2012), cava, nişte articole despre teatru xeroxate ca să mă simt conectată post-sesiune la şcoală  şi un self-help book Calea Zen pentru revenirea din sesiune, cava şi cava din nou.

Am ajuns în Cluj noaptea târziu şi în drum de la gară la reşedinţa mădăliană-ardeleană am văzut tot oraşul ca un loc minunat pe care nici nu îl cunosc încă şi pe care voiam să-l abandonez ca o primadonă toantă ce sunt – uneori – şi mi-am spus că deabia aştept următoarele zile ca să mă bucur de clujul ăla care ştiu eu că poate fi cluj – promit că există o logică interioară în asta.

Luni am băut cafeaua primordială-matinală cu Larisa în insomnia şi am avut revelaţia, amândouă, unei energii şi neastâmpăr de a face lucruri şi proiecte – revelaţie produsă undeva între deschiderea pliculeţului de zahăr şi sunetul linguriţei prin espresso. Deprimările au trecut, sperăm noi, pentru o perioadă destul de lungă – out with the old, in with the new.

http://atelier.liternet.ro/articol/5411/Alex-Leo-Serban/Nouasprezece.html

în toată reveria şi feeling-ului ăla bun care te face să faci window shopping fără să înţelegi la ce te uiţi … am intrat în Librarium, fără nici un scop, adică scop-less. Voiam să lenevesc prin oraş cumva… şi m-am mişcat ca un motan obez prin librărie care nu are altă plăcere decât aceea de a huzuri – iubesc cuvântul ăsta. în lentoarea asta atipică pentru mine, mi-am înfipt lăbuţele pufoase  într-o carte cu copertă verde închis cu o pisică mică suspendată cu capul în jos – Mica Dietetică, alex. leo şerban.. lăbuţele leneşe au dispărut şi au apărut mâinile mele cu unghii mici şi ojă ciobită, aceleaşi mâini care stăteau alerte când alex. leo vorbea la cursuri, pregătite să prindă cumva toate cuvintele lui. Am strâns cartea ca cel mai de preţ lucru găsit.

mi-e foarte greu să vorbesc sau să scriu despre alex. leo. L-am avut ca profesor la masterul de la CESI, chiar cu 2 luni înainte … well, înainte… ţin minte că lucrarea de examen a fost corectată de sorin alexandrescu, tema fusese schimbată, era un omagiu a fiecăruia dintre noi, câteva pagini în care spuneam ‘de ce vedem filme’… a fost cea mai grea lucrare pe care am scris-o pentru şcoală.

Alex. leo şerban este unul dintre oamenii mei preferaţi. nu aveai cum să nu-l iubeşti.. rafinat, minunat, cu un gust impecabil pentru artă, cu o modestie elegantă şi cu cel mai cald interes în orice aveai de spus. au fost nişte cursuri minunate în care hitchcock, greenaway, dreyer, derek jarman şi bergman aveau sens numai împreună în formula asta. Mi-e foarte dor de genul de cursuri pe care le făcea alex. leo – întâlniri despre plăcerea de a vedea filme. Mi-e foarte dor să citesc o cronică de film alex. leo şerban; ce filme i-ar fi plăcut din selecţia pentru oscar 2013, ce ar fi scris despre poziţia copilului şi ursul de aur …ar fi fost la Berlin chiar atunci, sunt sigură.

Mica dietetică începe cu două coloane: “îmi plac”, “nu-mi plac”, o introducere pe care am parcurs-o ca un check list – îmi plac: apa mării, dreptunghiul, ciupercile, cartofii prăjiţi, campari cu gheaţă, yves saint laurent, velazquez, citroen 2CV, Lisabona. Diferenţe ireconciabile: Dostoievski – like, Proust – not… alex leo fiind un iremediabil Proust fan.

Reproduc aici câteva pasaje din Mica dietetică:

“Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară.”

“ştii că ai îmbătrânit atunci când plăcerea de a refuza o persoană care se ştie irezistibilă e mai mare decât plăcerea de a o pune cu ea.”

“Românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat. Dar nu moare până nu-i indispune şi pe ceilalţi.”

“Ce înseamnă cărţile pentru tine? Mici planete dreptunghiulare, de ţinut în bibliotecă, unde sunt mai uşor de găsit.”

“Caimacul este ruda săracă a smântânii, care ţi se agaţă pe gât ca şi cum şi-ar scoate pantofii în vestibul. Este musafirul nepoftit, frust şi fără maniere, al amintirilor mele culinare.”

“Ce vă place? Cel mai mult, în ceea ce fac, îmi place să cred în datoria zilnică de a-mi satisface plăcerile.”

“‘Părinţi emancipaţi’  care-şi cară odraslele peste tot! Dai peste ei în muzee, sali de concerte, la festivlauri de film. Au devenit un fel de apendice şic al părinţilor foarte tineri si foarte mobili, victime ale unei concepţii mult-prea-moderne despre educaţie: aceea potrivit căreia copiii trebuie ‘expuşi Artei’ de la cea mai fragedă vârstă. Un fel de: Care e cel mai sincer (căci inocent) admirator al lui Damien Hirst, Daft Punk & Peter Greenaway? Bebe-ul cu biberonul.”

“Dar, în afara cronicilor de filme, mai scriu şi ‘despre altele’. Păi, de exemplu, despre ce? Păi, de exemplu, despre mine. Egotism, narcisism, bla-bla (başca mizantropie), dar şi convingerea că sunt subiectul la care (în afară de cinema) mă pricep cel mai bine.”

mica dietetică, alex. leo şerban, editura ART, 2011

Despre librării şi artforum 0

Posted on February 02, 2013 by admin

Pentru mine Cărtureşti rămâne shopul around the corner de lângă universitate @ bucureşti, locul unde a început totul: cărţi british recente, toată ceaio-cultura de librărie, mirosul unui moleskine nou, dvd-uri artificial eye, reviste underground şi tot timpul din lume pentru a sta pe jos şi a răsfoi orice carte. Am preferat întotdeauna le petit Cărtureşti pentru că era aproape de şcoală şi venea cu multe avantaje: librari simpatici, loc intim, situat departe de hipstăreala de pe Arthur Verona.

Recunosc că în Humanitas-ul de la Kreţulescu găseam întotdeauna mai multe cărţi trebuincioase, dar Cărtureştiul mic va avea întotdeauna un şarm aparte, de neregăsit în fraţii şi surorile mai mari.

îmi place foarte mult să pierd timpul prin librării… şi când spun să pierd timpul mă gândesc că de multe ori mă întind vreo 2 ore, 2 ore în care mă legăn lent de la un raft la altul, mă agăţ de o masă cu noutăţi şi nu mă mai mişc, aranjez cărţile dacă nu sunt în unghi drept, contabilizez coperţile cele mai artsy, mă distrez spionând selecţia de cărţi a celorlalţi şi cel mai mult îmi place să mă aşez în genunchi şi să citesc primele 2 pagini din toate cărţile pe care le ating.

Tot ritualul ăsta de librărie este o adevărată pasiune pentru mine, îmi face mare plăcere, e tare plăcut şi mai mult poate fi şi gratis dacă eşti eficient.

în Cluj librăria preferată este Librarium – din foarte multe motive: loc genial, cei mai drăguţi şi implicaţi librari (merci Lore pentru reduceri şi thank you Teodora pentru recomandarea – Antoni Casas Ros – absolut genial, am citit Teorema lui Almodovar, sunt la ultima apariţie – Enigma – din care mai am 30 de pagini pe care le tot amân pentru că nu vreau să se termine anarhia sindromului enigma), selecţie foarte bună la capitolul literatură pentru copii (recomand volumul coordonat de Liviu Papadima - Ce poţi face cu două cuvinte- sursă bogată de inspiraţie pentru exerciţiile cu 3 cuvinte de la regie), canapele super comfortabile, reduceri, cărţi interesante despre teatru, asta ‘mai’ din când în când. îmi doresc doar să mărească zona de arte şi să văd mai multe albume la etaj.

în afară de Librarium, pe unde poposesc destul de des pentru că este chiar pe drumul meu casă-şcoală, mai există Cărtureşti … situat extrem de neortodox, în Iulius Mall. Spun asta pentru că aş vrea acest cărtureşti mai în centru şi nu pentru că aş avea o problemă cu mall-ul – orice aş spune, sunt o fată Cosmo  şi practic destul de des mall-o-activitatea.

Ieri,  vineri, mi-am luat doza de librărie direct dintr-un Cărtureşti deabia deschis – era ora 10 fix- în colţul care adună noile apariţii de la Polirom şi secţiunea de artă. Am descoperit cu această ocazie că la rafturile cu eticheta film poţi găsi şi cărţi despre teatru de la editura phaidon de exemplu.. am fost fericită să găsesc lângă un album despre robert de niro o carte despre regie – Rob Swain Directing, a handbook for emerging theatre directors. Mi-am spus – asta este despre mine pentru că sunt emerging prin toate părţile  şi am ţinut-o în braţe pentru următoarele 2 ore – am sedus-o şi am dus-o şi acasă – if that is not love I don’t know what it is..

am reuşit să îmi înfig în sfârşit ghearele într-un artforum ceva mai recent – decembrie 2012. Artforum rămâne singurul conglomerat de pagini glossy care mă face fericită ca un copil în faţa unui borcan plin de jeleuri roşii. începusem să mă simt tare prăfuită, aşa că de aseară stau cu revista lângă mine şi mă minunez la toate reclamele de expoziţii internaţionale şi la recomandările editoriale. Cred că întotdeauna voi trăi cu fascinaţia pentru a imagina aceste expoziţii.

Artforumul este material de studiat după ce treci peste contemplaţia tâmpă care, pe mine, mă încearcă de fiecare dată… aşa că m-am gândit să adun ceva nume noi de artişti despre care nu ştiu mare lucru.

Aşa am ajuns să explorez instalaţiile făcute de Diana Thater – video art şi proiecţii at their finest şi Kienholz cu adevărate producţii teatrale de assemblages.

The Ozymandias Parade a devenit noua mea obsesie – construcţie vizuală cu mesaj clar delimitat… i want to achieve that…dar până acolo, sunt încă în sesiune – o zonă extrem de haotică – şi cum se vede, tot încerc să amân momentul în care chiar învăţ şi îmi pregătesc examenele.

Diana Thater, Rare, (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall (Butterflies) - (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall, Butterflies, (2008)

Diana Thater, Perfect devotion two, (2005)

Diana Thater, Psyche, (2005)

Kienholz, The Ozymandias Parade/Concept Tableaux

Kienholz, Ozymandias Parade / Concept Tableaux

Harvey 0

Posted on January 30, 2013 by admin

Elwood P. Dowd: Harvey and I sit in the bars… have a drink or two… play the juke box. And soon the faces of all the other people they turn toward mine and they smile. And they’re saying, “We don’t know your name, mister, but you’re a very nice fella.” Harvey and I warm ourselves in all these golden moments. We’ve entered as strangers – soon we have friends. And they come over… and they sit with us… and they drink with us… and they talk to us. They tell about the big terrible things they’ve done and the big wonderful things they’ll do. Their hopes, and their regrets, and their loves, and their hates. All very large, because nobody ever brings anything small into a bar. And then I introduce them to Harvey… and he’s bigger and grander than anything they offer me. And when they leave, they leave impressed. The same people seldom come back; but that’s envy, my dear. There’s a little bit of envy in the best of us.

The Taxi Driver: …I’ve been driving this route for 15 years. I’ve brought ‘em out here to get that stuff, and I’ve drove ‘em home after they had it. It changes them… On the way out here, they sit back and enjoy the ride. They talk to me; sometimes we stop and watch the sunsets, and look at the birds flyin’. Sometimes we stop and watch the birds when there ain’t no birds. And look at the sunsets when its raining. We have a swell time. And I always get a big tip. But afterwards, oh oh…
Veta Louise Simmons: “Afterwards, oh oh”? What do you mean, “afterwards, oh oh”?
The Taxi Driver: They crab, crab, crab. They yell at me. Watch the lights. Watch the brakes, Watch the intersections. They scream at me to hurry. They got no faith in me, or my buggy. Yet, it’s the same cab, the same driver. and we’re going back over the very same road. It’s no fun. And no tips… After this he’ll be a perfectly normal human being. And you know what stinkers they are!

Harvey (1950) R: Henry Koster

După o săptămână dementă mi-am spus că am nevoie de o zi liberă în care să pot mânca junk food fără să mă simt vinovată uitându-mă la un film cu James Stewart.

Harvey este un iepure alb şi mare care bea martini…  sper să vină în curând la Cluj şi să stea cu mine prin baruri ca să pot vedea  partea aia frumoasă a lucrurilor.

De văzut aici.

Elwood P. Dowd: In this world, you must be oh so smart or oh so pleasant. Well, for years I was smart. I recommend pleasant. And you may quote me.

HE 0

Posted on November 04, 2012 by admin

He Who Gets Slapped (1924) R: Victor Sjostrom

Lon Chaney este HE, he who gets slapped. Lon Chaney, unul dintre actorii mei preferaţi de silent movies, undeva între Nikolay Cherkasov şi Charlie Chaplin, este probabil mai bine cunoscut pentru rolul din Phantom of the Opera din 1925, r: Rupert Julian. The man of a thousand faces, Chaney a fost printre puţinii actori din perioada filmelor mute care a putut incorpora pantomima, machiajul teatral şi jocul “expresiv-expresionist” într-o imagine care nici astăzi nu pare exagerată pe peliculă spre deosebire de alte filme din anii 20 care sunt pur şi simplu prea mult chiar şi pentru un public răbdător.

Printre zecile de filme făcute, altă epocă – alt ritm de producţie, Chaney a avut o colaborare activă cu regizorul Tod Browning. The Unholy Three (1930)  este deja trecut pe lista mea de must see. Tod Browning fiind un fel de ‘cel mai iubit dintre pământeni’ şi unchi spiritual …dar cred că am mai scris de foarte multe ori deja despre supremul în film: The Freaks (1932) – nu există nimic mai simplu, mai grotesc şi mai complet. Cred că ar trebui să fie obligatoriu pe orice silabus universitar, şi mi se pare mai trist dacă nu ai văzut freaks, dar zici că ai văzut în schimb integrala tarkovsky… apropo de asta la cursul de engleză, un tip de la media a zis că el crede că filmele lui tartacovschi – nota bene – sunt dinamice şi entertaining. urăsc genul ăsta de atitudine, mă rog şi torturarea singurului neuron dislexic care se pare că naşte monştrii, trecând peste incultură sau hai să-i spunem ne-cultură, pornirea asta de a fi fan filme greoaie şi europene pentru că nu sunt hollywood şi tot ce vine din america e caca satanic şi consumerist mi se pare o chestie  limitată, pretenţioasă şi superficială…apropo, nu cred pe nimeni care îmi spune că stă cu ochii lipiţi de ecran la Ultimul an la Marienbad, în afară de Diana care este film guru.

He who gets slapped este un foarte film marca MGM – primul film MGM în care în deschidere apare celebrul sunet al leului, enervat probabil pe cinefilii europeni, muahahahaha- foarte hollywood. atât de hollywood încât nu respectă nici textul pe care este bazat scriptul – piesa de teatru cu acelaşi titlu scrisă de Leonid Andreyev. Cu toate aceste păcate, filmul este o lucrare de artă pe aproape oricare cadru: suprapuneri care fac mereu trimitere la cele două capete ale poveştii (grupul de clovni care râde devine grupul de academicieni care râde, globul pământesc al omului de ştiinţă devine jucăria clovnului, râsul publicului care este distrat în relaţie cu râsul tragic al lui He care moare cu adevărat pe ’scenă’ la fel ca în coregrafia lui de fiecare seară), fotografie aproape ideală pentru spaţiul circului şi un absolut magnetic, absurd şi trist Chaney. Ultima planşă de text scris, apare după ce He moare în braţele lui Consuelo, sună cam aşa:

What is Death?

What is Life?

What is Love?

Mi se pare genial cum poţi integra întrebările cu î mare chiar în finalul unui film şi să rezumi filosofie, literatură şi viaţă într-un mod simplu… în trei rânduri…trecând peste sarcasm acum, this is what is all about…cât minimalism pentru perioada interbelică :) mă gândesc că dacă noul val de film românesc ar folosi insert-urile ăstea de film mut am salva metri întregi de peliculă şi nu am mai avea nevoie de cadre statice în care toţi stau în bucătărie, suspectez că este aceiaşi bucătărie pentru toate filmele şi în cazul lui Porumboiu ştiu sigur că am dreptate, ar putea rezolva totul cu un decupaj text care să spună: Bucătărie, comunism, postcomunism, bucătărie.. ce este moartea? ce este viaţa? ce este dragostea?  şi spun asta adorându-l în continuare pe Porumboiu care a fost printre cei mai tari profi pe care i-am avut, dar ca idee nu sună atât de rău, nu? hahahaha.

Rotten Tomatoes dau un scor de 86% , dar cred că se putea mai bine. Eu oricum sunt fericită pentru că am descoperit ceva foarte inspiraţional şi trecuse mult timp de când nu mai văzusem un film mut care să-mi placă atât de mult.

Filmul este de găsit pe arhiva asta.



↑ Top