Imagini in Cuvinte

Bună! Mă cheamă Mădălina şi sunt dependentă de Next.

Bună Mădălina! …

În cadrul Festivalului Next nu există încă o întâlnire pentru terapie, dar după 6 ediţii pline sper ca organizatorii să se gândească la un eventual program în acest sens pentru Next 7.

Cinefil anonim, groupie sau anything in between, Festivalul Next a pregătit un program de festival echilibrat care oferă deja obişnuita doză de adicţie vizuală pentru scurtmetraje (Competiţia- secţiunea cea mai aşteptată), un loc pentru un dialog productiv persoanelor active în „industrie” (seria Seminariilor Next), un spaţiu retrospectiv şi de apropriere (şi ei au fost Next Generation şi Festival Friends), un moment pentru memoria unor cineaşti care ne-au făcut să iubim filmul românesc (Cristi & Otto: Filme realizate de Cristian Nemescu şi Andrei Toncu), programe în premieră cu focus pe dans şi zona horror şi SF (Next Dance şi Next Imaginaria), ocazia de a vedea scurtmetrajele nominalizate în acest an la Premiile Oscar, la Oscarurile Europene sau la Festivalul de la Cannes şi chiar un „spaţiu de joacă” numai pentru copii (Next Kids).

Având toate aceste direcţii şi zone largi, Festivalul Next demonstrează şi în acest an că este mai mult decât o mişcare de occupy cinematografele, este o platformă culturală care poate alimenta energia unor tineri cineaşti şi care poate infecta un grup mare de oameni cu bacteria cinefiliei pentru a crea un public real, atât de necesar în România.

Festivalul Internaţional de Film Next – ediţia a 6-a, 28 martie – 1 aprilie

În competiţia festivalului se află 27 de filme selecţionate de programatorii Next din peste 1000 de titluri . Sunt 4 calupuri de văzut, fiecare conţinând şi un film românesc.

Disclaimer:

Deşi ştiu că nu ai cum să rezumi un film în două cuvinte, nu pot să nu cedez ispitei!

În deschiderea festivalului, miercuri, 28 martie, prima serie – Competiţie I a pornit în forţă cu un scurtmetraj via Franţa, în regia lui Rudi Rosenberg, Aglaee. Intrând în intimitatea relaţiilor de interacţiune între adolescenţi, Aglaee a trasat o poveste sensibilă despre ce înseamnă să fii diferit având un handicap şi cum povestea clasică boy meets girl nu poate fi decât complicată şi în acelaşi timp firească atunci când un băiat care încearcă să râdă de o fată pe care o consideră urâtă invitând-o la o întâlnire este refuzat cu cuvintele „Tu n’est pas mon style” pe un bileţel.

Calugăriţele Iadului (Germania, regia Roland Petrizza şi Alex Eslam) a explodat pe ecran ca un trailer compact, plin de sânge şi ironie arătând în 3 minute povestea unei călugăriţe care îşi caută răzbunarea adunând după ea o legiune de credincioase care luptă mai tare şi mai hotărât decât Chuck Norris.

Proba (Israel, regia: Eti Tsicko) a explorat zona de întâlnire a tensiunii dintre comunitatea palestiniană şi israeliană prin gesturile simple şi situaţia plauzibilă a întâlnirii dintr-o regizoare şi a unui actor la un casting filmat.

A urmat Secvenţe (Spania), un colaj de 8 slide-uri, fiecare în regia unui alt „autor”: David Ilundain, Eugenia Poseck, Luis Arribas, Paul Severn, Cesar Urrutia, Javier San Roman, Jesus Liedo, Paco Ortega. Un mix interesant ca formulă care a ilustrat un imaginar al unor momente pur şi simplu “cotidiene”: un copil care se joacă în pişcină şi auzind cearta părinţilor îşi distruge jucăriile, un fiu care aude un „te iubesc” din gura unui tată obosit, o fiică care îşi hrăneşte mama bolnavă, un moment de intimitate între doi parteneri întrerupt de nişte lecţii de chineză, etc.

Filmul Sarrei Tsorakidis, made in Romania,O mie de lucruri în comun, aduce două cupluri în mijlocul unui peisaj pustiu care provoacă acţiunea: misterioasă şi tragică.

Animaţia din primul calup, Zi înstelată (Brazilia, regia: Nara Normande) pune în discuţie probleme sociale şi ecologice serioase, totul pe fondul unei nopţi înstelate a la Van Gogh.

Ultimul scurtmetraj din Competiţie I, Power! (Germania, regia Christina Ebelt şi Mischa Leinkauf) a venit ca o lovitură de maestru: ce se întâmplă când 5 „performeri economici” se adună la un workshop despre the perfect pitch? Strategii de Survivor, implicare personală şi pierderea controlului pe un fond de absurditate cronică. În „tabăra” pentru prezentarea perfectă orice e posibil, mai ales când plăteşti 10000 de euro pentru a învăţa să pronunţi Power fără a aspira vocalele, într-un cuvânt: Power cu semnul exclamării!

A doua zi de festival a adus în total peste 4 ore de fime cu seria Competiţie I + II.

Pe malurile Mediteranei (Franţa, regia Olivier Py) a reuşit prin imersiunea în documentarea propriei familii a regizorului prin home-videos de-a lungul anilor, să producă o meditaţie delicată asupra istoriei personale puse faţă în faţă cu istoria, aceea cu I mare.

Mai departe,în Room (Spania, regia: Fernando Franco) camera fixă a video-cam’ului de la laptop a surprins un eveniment real: sinuciderea în faţa monitorului la care activii de pe chat room au asistat.

Cu EMIL dat la maxim, o mamă îşi confruntă vecinii. Dialog genial şi mult umor cu Chefu’ (România, regia: Adrian Sitaru).

Aurora boreală (SUA, regia: Matt H. Mayes) a venit cu impactul imaginii perfecte: claritatea fotografică „fură” din narativ şi rămâne întipărită ca o impresiune a luminii clare printr-un geam.

Sub marca Kieslowski’s followers, Ecou (Polonia, regia: Marcin Filipowicz) e genul de bucată cinematografică care se imprimă ca o experienţă pe care o trăieşti personal: un tată îşi învaţă cu brutalitate fiul cum să supravieţuiască în sălbăticie şi apoi dispare.

Mâna conducătorului care salută din maşină în Drepţi (Mexic, regia Yordi Capo) face ca soldaţii imobili în poziţie  să capete o imagine extrem de realistă, rigiditatea lor povesteşte mai multe despre o mentalitate decât ai putea crede.

Infernul contaminării din Radiere (Suedia/Danemarca, regia: Erik Rosenlund) te convinge de fatalitatea unui sfârşit în care poţi lupta numai cu elementele primordiale: foc, apă … şi gume de şters.

Ce urmează? încă 3 zile de proiecţii şi evenimente care te vor face NEXT, dacă nu eşti deja.

NEXT? Nu ştiu despre voi, dar eu mă grăbesc că trebuie să ajung imediat la cinema.

articol înscris la concursul Vodafone din cadrul Festivalului Next

http://www.nextfilmfestival.ro/concurs

The Artist

2011

Regia: Michel Hazanavicius

Am tot amânat să văd the artist… nu am avut timp, voiam să merg într-un cinema decent şi nu la mall …etc. m-am bucurat la oscaruri că ‘artistul’ şi-a făcut mâna greblă şi a luat multe statuete, mă gândeam uite un film alb-negru  despre cinematografie, până la urmă, cu suflu “european” deci sigur bun .. îmi imaginam toate lucrurile ăstea numai dintr-un trailer şi articole citite răzleţ.

amânarea a luat sfârşit luni când am făcut compromisul de a merge la mall vitan pentru a-l vedea – luni, ora 17:30, populaţie a sălii: 6 oameni, mâncare în geantă: ciocolată albă şi salată de ton, în loc de cola: ceai verde de la starbucks. atmosferă: bună, în afară de mine şi mona, erau 3 cupluri cu tonalitate intelectuală, deci în traducere- care nu vorbesc la telefon în timpul proiecţiei.

zeii filmului erau de partea noastră! totul avea să meargă strălucit… şi a mers, primele cadre m-au convins de fineţea filmului, unghiurile de filmare superbe care replicau tehnica anilor 20, imaginea şi montajul genial…în schimb, jocul modelat pentru a fi “de perioadă”, dar nu prea convingător, machiajul nu prea conform, dar mi-am zis: detalii… eram entuziasmată de ce vedeam… plotline-ul şi construcţia personajelor mergea spre o direcţie sigură până în momentul în care realitatea filmelor de duzină m-a lovit: în loc să puncteze tragedia trecerii de la film mut la ‘talkies’ prin destinul actorului construit pentru vaudeville-ul cinemaului de început de secol, totul este salvat de “adaptarea” lipsei de ’sunet’ a lui George Valentin la … step. voila! gene kelly with a french accent.

dintr-un meta-film a devenit în ultimul sfert de peliculă un singin’ in the rain de mâna a doua. apariţia sunetului în film la sfârşit a fost o dezamăgire.. total out of place .. contrastând puternic şi violent cu apariţia sunetului la mijlocul filmului, în timpul coşmarului – sunetele ambientale amplificate care chiar îţi dau un sentiment de groază , btw – excelent fragment.

totul are un The End happy happy happy cu jazzy fingers.

A flop!

Am inceput un nou proiect – un jurnal imagini in cuvinte si cuvinte in imagini.

am început să scriu pentru maşină

http://masinadescris.net/imagini-in-miscare/teatru/12-cele-trei-roxanici-teatrul-independent-si-o-sentinta-la-libertate.html

It’s Kind of a Funny Story

Regia: Anna Boden şi Ryan Fleck

cu: Keir Gilchrist, Emma Roberts şi Zach Galifianakis

Un puşti de 16 ani, Graig, încearcă să se sinucidă, dar nu chiar.

E foarte deprimat, simte că o să explodeze, dar nu ştie cum să explice.

Are o obsesie pentru iubita celui mai bun prieten a lui, vomită când e stresat şi nu a completat încă aplicaţia pentru cea mai prestigioasă şcoală de vară care îi va mări şansele de a ajunge „in a good college”…

Stres, presiunea tatălui, adolescenţă, terapie şi pastile. Am trecut prin asta, nu?

Nu chiar aşa.

Graig se internează singur la 3 North – etajul dedicat celor „cucu”: schizofrenici, deprimaţi, anxioşi, sinucigaşi, paranoici şi prăjiţi de la prea multe droguri. Cum secţia pentru adolescenţi este închisă pentru renovări, Graig nu are altă opţiune decât de a sta la 3 North (adulţi) timp de cinci zile.

„Jurnalul” său în secţia de boli mentale nu e interesant în genul Girl Interrupted sau One Flew Over a Cuckoo’s Nest, e povestea unui băiat care se simte realmente rău şi descurajat şi vrea să se omoare pentru că asta simţi la 16 ani când eşti blocat în viaţa de liceu.

Cunoaşte o fată, Noelle, de care nu numai că se îndrăgosteşte, dar pe care după multe pregătiri şi exersări, are curajul să o invite la un concert, „afară” din spital.. invitaţie care până la urmă o face tot Noelle, evident

Iese după 5 zile de internare, dar nu cu toate problemele rezolvate, nu e genul ăla de schimbă-ţi viaţa în 3 paşi … iese gândindu-se pentru prima oară la ce vrea să facă (să deseneze, poate) cu o prietenă care îl place şi cu gândul că oricât de fucked up ai fi şi oricâte probleme ai avea şi oricât de mult ai fi stresat de cum trece timpul, trebuie doar să te opreşti o clipă pentru a trăi.

Breathe and .. live.

După ce auzi aceste ultime două cuvinte şi apare genericul ai cel mai fain sentiment, so life sucks, so i still like to see stuff.

şi e ok.

24, 16, kind of the same thing

Craig: Okay, I know you’re thinking, “What is this? Kid spends a few days in the hospital and all his problems are cured?” But I’m not. I know I’m not. I can tell this is just the beginning. I still need to face my homework, my school, my friends. My dad. But the difference between today and last Saturday is that for the first time in a while, I can look forward to the things I want to do in my life. Bike, eat, drink, talk. Ride the subway, read, read maps. Make maps, make art. Finish the Gates application. Tell my dad not to stress about it. Hug my mom. Kiss my little sister. Kiss my dad. Make out with Noelle. Make out with her more. Take her on a picnic. See a movie with her. See a movie with Aaron. Heck, see a movie with Nia. Have a party. Tell people my story. Volunteer at 3 North. Help people like Bobby. Like Muqtada. Like me. Draw more. Draw a person. Draw a naked person. Draw Noelle naked. Run, travel, swim, skip. Yeah, I know it’s lame, but, whatever. Skip anyway. Breathe… Live.

sursă citat: imdb

Mi se întâmplă de multe ori să intru într-o stare de bulimie literară când mă duc să reînoiesc stocul de lecturi pe la diverse librării. De obicei am o listă cu câteva titluri pe care le vreau musai pe noptieră şi care după prima pagină învârtită ajung inevitabil să stea lângă pernă – sunt convinsă că se simt mai comfortabil aşa. Lista este respectată, dar cumva ca printr-o întâmplare îmi este foarte greu să mă abţin să nu mai găsesc cel puţin alte 5 titluri interesante pe care pur şi simplu trebuie să le am. Exagerez, titluri e mult spus, cărţile din afara listei care se adună pe masa librarului sunt cărţi pe care le aleg după trei criterii foarte clare: coperta trebuie să mă inspire – nimic prea siropos gen reproduceri de klimt sau klee sau poze photoshopate…nu.. -, paginaţia trebuie să fie prietenoasă, adică cu o margine tocma’ bună pentru adnotări şi încadrare asimetrică şi preţ mic – iubesc coşurile de „rebuturi”: etichetele roşii, portocalii sau galbene pe care sunt trecute cifrele magice: 9, 14, 19 lei – music to my ears, food for the soul. Pragmatic? Superficial? Nevăr! Ideea este că toate cărţile „stătute”, ediţii de ceva ani şi ne-fata-cu-dragonul-pe-spate, sunt nu de puţine ori adevărate comori – aşa l-am descoperit pe robert musil sau Bohumil Hrabal – o singurătate prea zgomotoasă ….. Faptul că sunt şi ieftine este ca un jagermeister după cină şi un pall mall roşu de pe duty free (merci ioana!!! ).

Cu toate metehnele de pensionară care a investit prea mulţi bani, retrospectiv, în cărţi în ultimii 10 ani – ok, asta nu mă face prea tânără, dar cine mai este? – şi care îşi doreşte ca ikea să găsească noi soluţii pentru depozitarea eficientă a volumelor bpt vechi pentru a face loc celor glossy şi contemporane, ies din librărie cu un europalet de cărţi şi cu o bucurie dementă de parcă aş fi delapidat o bancă din seychelles şi pot pleca în sfârşit în bora bora pentru a mă uita la peştişori prin geamul subacvatic din dormitor tricotând în acelaşi timp… ah… the life!

Oricât de inocent şi drăguţ ar părea, ce fac eu este o boală, da, o afecţiune clară, o bulimie bibliofilă pentru că nu ai cum să ţii pasul cu ritmul ăsta dement. Astfel încât rămân multe cărţi care stau săptămâni întregi pe lângă pat, sub pat, pe hol sau chiar şi pe măsuţa unde îmi las cheile când intru în casă… constant reminders of my illness. În timp reuşesc să le citesc aproximativ pe toate, asta dacă nu mă dezamăgesc după primele pagini, caz în care sunt retrogradate, ajung în liga D secund şi îşi găsesc adăpostul într-un dulapo-bibliotecă unde stau cărţile de poveşti, hanu ancuţei şi gorki-aforisme şi maxime… not a very happy place..

Ocazional, dau un refresh la history şi încerc să citesc ce am cumpărat în ultima criză de lăcomie literară. Ieri, după ce m-am hotărât să nu fac altceva decât să stau în pat şi să citesc prefecându-mă că chiulesc de la şcoală – lucru care mă amuză întotdeauna- am descoperit că nu am apucat să citesc Evadări din iubire de Bernhard Schlink. Nu ştiu cum am putut să-l ignor atâta timp… pentru că Cititorul mi-a plăcut foarte mult (si adaptarea cinematografică este foarte bună – Kate Winslet a stors tot ce se putea din personaj, bună de tot )… poate a fost coperta – tare nefericită….poate faptul că nu am făcut legătura între numele lui Her Schlink şi ce mai citisem de el .. memoria mea pentru nume este zero, absolut nulă, cu N şi ă mare.

Am citit-o cu mare plăcere. Sunt 7 poveşti nu de dragoste, ci despre dragoste. Fiecare capitol-poveste este structurată în secvenţe foarte clare iar întâmplările în sine te ţin blocat pe străzile din Berlin sau în vreun penthouse din New York. Nu e un ghid de cum să nu mai simţi sau ce faci când nu mai simţi.. este exact ce arată titlul: cum să evadezi din iubire, din sentimentul ăla care poate deveni agasant, puternic, posesiv, nu al tău, tardiv, prins sau deprins din rutină … Iubirea care se întâmplă pur şi simplu pentru că te culci cu cineva fără nici un motiv anume sau poate cu un motiv întemeiat: că aşa ai avut chef.. graniţa asta dintre firesc şi ilogic pe care o mutăm zilnic în funcţie de .. în funcţie de întâmplări.. nu există întotdeauna sentimente clare care să poată determina un parcurs anume al vieţii .. nu, chiar deloc.. se întâmplă lucruri şi ni le asumăm ca să nu fim singuri .. şi ne simţim singuri când ajungem să nu mai fim singuri.. şi e plăcut să ştii că poţi pleca cu bagajele făcute în timp ce celălalt doarme şi să nu simţi nici un regret sau reproş, ştiind că va fi în regulă chiar dacă asta se întâmplă după ce cu câteva ore înainte v-aţi făcut planuri pentru următorii ani pe care îi imaginaţi împreună..

Viaţa este dragoste şi tot ce facem gravitează în jurul ei – de asta muncim, învăţăm, vrem o carieră sau nu.. slăbim, suntem sociabili sau încercăm.. pentru dragoste, la care putem renunţa oricând pentru că întotdeauna mai este dragoste …sau cel puţin iubire.

Akira Kurosawa (1990)

Am reuşit în sfârşit să repar proiectorul meu antic – şi nu prin upgrade cum ar fi normal, ci înlocuind un bec, tehnologia de secol XX este mai “trăiristă” din punctul ăsta de vedere – şi am putut ţine o altă seară de proiecţii de film cu cercul.

în ianuarie l-am avut pe Lars von Trier cu The Five Obstructions, duminica asta am schimbat total registru şi am mers pe un Kurosawa de anii 90, color în care Martin Scorsese îl joacă pe Van Gogh.

Experienţa de a vedea un film proiectat îţi schimbă evident percepţia asupra modului în care ajunge imaginea la tine, dar ce este cu adevărat diferit este faptul că noi vorbim în timpul filmului şi analizăm la firul ierbii – fie ea şi radioactivă – filmul devine astfel un mediu deschis şi very much alive.

Colaj de vise diferite, Dreams este ca un fel de materializare vizuală a unui jurnal oniric. Chiar dacă unele elemente din  episoadele de vis par a fi teme universale: dezastru nuclear, moarte, … reproducerea lor pe peliculă e o reconstruire frumos aranjată pentru a avea un efect vizual puternic – pelicula este colour enhanced, detaliu care se vede foarte bine în al doilea vis – The Peach Orchard – unde florile, costumele şi cerul sunt aduse la culori intense, aproape violent de puternice – efectul este genial, este cum ai putea respira culorile.

Cum era de aşteptat, episodul de vis Crows legat de şi “în” picturile lui Van Gogh a fost o adevărată bucurie pentru mine. Visul începe în muzeul Van Gogh unde un turisto-artist se uită la picturile expuse. Sunflowers, Bedroom in Arles şi  Wheat Field with Crows sunt filmate cu o lumină rece şi puternică care schimbă total cromatica bine ştiută. Albastru cobalt devine turcoaz, galbenul auriu prinde tonuri de verde, e un haos total, Van Gogh on special k (citez evident o melodie Placebo aici). Din sala de muzeu, personajul nostru, turistul japonez, ajunge în lanurile de grâu unde pictează Vincent – un Vincent cu accent puternic american care se aproprie dubios de mult de imaginea lui Kirk Douglas din Lust for Life din 1956, dar care este de fapt un Martin Scorsese portocaliu. Conversaţia dintre cei doi este extraordinară. Auto-ironia lui Kurosawa la adresa obsesiei japonezilor pentru post-impresionism, sarcasmul legat de biografia-clişeu legată de Van Gogh (de ce toţi reţin lipsa urechii şi nu altceva?), includerea trenului ca referinţă la percepţia impresionistă asupra naturii, toate detaliile ăstea în câteva minute de peliculă sunt absolut minunate.

Man: Are you alright? You appear to be injured.
Vincent Van Gogh: This?
Man: Yeah.
Vincent Van Gogh: Yesterday I was trying to complete a self portrait. I just couldn’t get the ear right, so I… cut it off and threw it away.

Mi-a plăcut foarte mult ideea de episod de vis şi faptul că eşti întotdeauna atenţionat că este vorba de un alt vis : “Another dream..”. Simplitatea acestui reminder a funcţionat pentru mine ca o alunecare dincolo de convenţie: este un vis, dar totul este un vis, realitatea nu e la mijloc, ci în rămăşiţele acestui vis, ce ne consumă şi ne face să ne trezim brusc, panicaţi sau ce ne face să ne dorim să mai rămânem în iluzia somnoroasă, acolo e realul nostru. Preocupările, fricile, dorinţele, ceea ce putem face şi ceea ce pur şi simplu nu reuşim, tot mecanismul nostru interior de care nu ne putem desprinde pentru că ar fi nenatural şi ar anula umanitatea noastră, până la urmă viaţa.. viaţa noastră este confecţionată din toate visele pierdute de care nu ne aducem aminte, dar care ne fac să plângem sau să râdem fără să ştim exact de ce.

Am văzut că Dreams a primit ori review-uri foarte proaste, ori unele excelente… nu cred că este genul de film pe care să stai să-l analizezi pentru ce înţeles ascuns are.. e destul de clar unde bate Kurosawa, preocuparea lui pentru destinul omenirii într-o linie a viitorului orientată spre lăcomie şi efectele centralelor nucleare pusă faţă in faţă cu tradiţiile unei lumi care se echilibrează natural prin dragoste, respect şi răbdare. Cred că este destul de evident, dar nu asta este punctul forte al filmului, este o întoarcere spre sine şi spre bucuria de a privi, chiar şi dezastrele.

Am tot vrut să scriu despre ziua de sămbătă, dar eram mult prea agitată şi furioasă. Mi-am dat câteva zile ca să pot privi lucrurile, aşa, în ansamblu să zicem.

Sâmbătă după ce am reuşit să înghesui sub geacă nenumărate straturi de haine, am ieşit în stradă la protestul anti-ACTA din piaţa universităţii – mai exact la fântâna de la arhitectură.

Nu am ieşit în nici o zi pentru demonstraţiile anti-guvern, nu pentru că nu aş avea o mare problemă cu ce se întâmplă la ora asta prin ţară, dar faptul că eu nu am votat actualul preşedinte la ultimele alegeri şi că sunt revoltată de guvernarea asta încă din prima zi în care s-a format ea, mi-a descalificat participarea activă la protestele din ianuarie. Nu m-am identificat cu feţele pe care le-am văzut în stradă şi nici cu triggerul care a lansat aceste mişcări – cred că majoritatea cetăţenilor care au ieşit în stradă (şi cei care au protestat paşnic şi cei care au o problemă serioasă cu bordurile şi cu chioşcurile de ziare şi flori) au votat cu ştampilă portocalie în 2009 şi acum s-au trezit subit că viaţa lor este cam de căcat… partea halucinantă este că mulţi care au pontat în fiecare zi la protest au recunoscut că l-ar alege again and again pe preşedintele domniilor lor. Cel puţin interesant, nu?

Când vine vorba însă de tot proiectul ACTA, lucrurile stau altfel pentru mine – trebuie ieşit în stradă!

Eu sunt în primul rând cetăţean european şi numai după am naţionalitatea română şi sunt cetăţean al României. Şocant? Nu. Pentru că directivele uniunii şi în general toată legislaţia care mă afectează în mod direct este decisă în afara graniţelor ţării mele. Faptul că nu ştiu ce prim ministru sau nu ştiu ce preşedinte – nu folosesc nume pentru că nu vreau ca blogul meu să fie infectat de rahat – dă nu ştiu ce legi sau îşi asumă răspunderea este partea a 7-a a problemei, mai ales că e total aiurea pentru că eu nu am votat asta, deci dragi concetăţeni este foarte mult problema voastră.

Problema mea se leagă de lucruri în macro care ştiu că mă vor afecta direct şi care pot schimba modul în care funcţionăm, ne purtăm şi gândim în general. ACTA este fix asta, adică problema mea, este o posibilă nouă eră unde nu există drepturi elementare: dreptul la libera exprimare, dreptul la intimitate şi dreptul la informare.

Lucrurile care îmi pot anula ceea ce mă defineşte, adică faptul că sunt om – înţeleg prin om o creatură care gândeşte şi îşi exprimă părerile liber LIBER – mă îngrozesc mai mult decât schimbarea unui prim ministru cu altul… în continuare vă gândiţi că ştampila aia s-a lipit de buletinul de vot împotriva voinţei voastre, nu? Dacă vă ajută, puteţi crede ce vreţi.

Sunt furioasă, sunt foarte furioasă în continuare, mă scoate din sărite ideea că oamenii nu sunt deranjaţi de faptul că vor trăi într-o singură carte, una singură – 1984. De ce să ne revoltăm? Care ar fi motivul?

Mă enervează că majoritatea crede că este vorba numai de faptul că nu o să mai poată da jos muzică şi filme. Wake the fuck up! Asta e aşa un detaliu picant. Vorbim aici de o nouă lume – o lume care pe descriere acolo la informaţii pe wiki nu e totalitaristă, ci doar extremistă de centru, o lume care te poate băga la răcoare că poate eşti pirat pe valurile netului şi ţi-ai cam exprimat părerea într-un mod neomologat. Poate sintagma „du-te în morţii mătii” devine copyright şi în combinaţie cu alte cuvinte care se referă la .. să zicem .. actuala putere este egal cu gratii că ai abuzat de dreptul intelectual a lui X. E un scenariu de lucru, e de investigat, desigur de acasă şi nu din stradă. Afară e frig, ninge, oamenii este ocupaţi şi nu au ce căuta sâmbăta la ora 17:00 în piaţă pentru a protesta împotriva unei legi la care nici sov’eticii sau naziş’tii nu se puteau gândi. Nu participăm, dar apăsăm butonul ăla de participă de pe facebook că aşa e politicos sau ca să vadă prietenii că ne pasă.

Hai să vă dau o bucată de proprietate intelectuală proprie – cu dedicaţie specială pentru ăia 40.000 de oameni minus 300 – să vă ia ACTA pe voi şi numai pe voi în lumea aia mică în care trăiţi.

Mama, dacă ajung la puşcărie pentru că am pus o poză pe blog cu vreo pictură ca să o analizez sau aşa ceva şi nu am permisiunea luvrului sau a tateului, poate o să-ţi dai seama că ce ziceam în legătură cu şcoala e adevărat: prea multă şcoală fix creează criminali.

Told you so!

Wes Anderson, Wes, Wes, Wes, my dearest.

Revin la obsesii mai vechi – pentru filmografia lui Noah Baumbach – şi ajung evident la Wes Anderson.

Am reuşit în sfârşit să văd Tenenbaums şi Life Aquatic şi sunt blocată în dimensiunea X unde absurdul şi ironia par a fi forţe gravitaţionale. Mai stau puţin pe aici

The Royal Tenenbaums (2001)

The Life Aquatic with Steve Zissou (2004)

“I went to a doctor and told him I felt normal on acid, that I was a light bulb in a world of moths. That is what the manic state is like.”
Aretha: Flowers for you, Suzanne.
Suzanne: Who died?
Aretha: Both of us almost did for a start. Who are they from?
Suzanne: They’re from the guy who pumped my stomach.
Aretha: Bullshit!
Aretha: “Dear Suzanne. Hope your stomach is better. You seem to be what my mother warned me about: A beautiful, overly-sensitive person.” He can tell all that by the contents of your stomach.
Suzanne: I’d have to be sensitive to need all that dope. I’m tempted to marry him so I can tell people how we met. »

Film: Postcards from the Edge, 1990

Pentru că realitatea meteorologică m-a blocat în casă – săptămâna asta  am ieşit de două ori: o dată pentru a-mi lua un stoc serios de ţigări şi o dată pentru a explora tot meniul de băuturi din fabrica (din motive strict ştiinţifice, evident) – mi-am petrecut după-amiezile în cel mai pur stil hardcore: citit, tricotat, scris şi hbo.

(se pare că dexonline are şi o definiţie pentru ce am făcut:tele-după-amiáză (duminicálă) s.f. Programul de televiziune al după-amiezei ◊ „Inițiativa diversificării tele-după-amiezelorduminicale, astfel încât ele să răspundă unor preferințe cât mai variate și să ofere posibilitatea opțiunii, este binevenită.” Cont. 25 VII 75 p. 5. ◊ „«Linia maritimă Onedin» [...] constituie centrul de atracție și interes al tele-după-amiezelor noastre duminicale.” Cont. 8 XII 78 p. 11 (din tele-1 + după amiază [duminicală]))

deci într-o tele-după-amiază am avut o epifanie: am văzut the carrie fisher show- wishful drinking

Recunosc că sunt un fan Star Wars, genul care iubeşte seria veche şi nu “episoadele” sgi, şi ca orice mic tocilar care poate imita vocea lui yoda şi dialectul folosit de Ewoks, trebuie să spun că până şi eu am avut un crush pentru princess lea.

Carrie Fisher este, din păcate, în primul rând personajul din Star Wars – supra-expunerea ei prin obsesia generată de George Lucas, a dus actriţa, scriitoarea şi performerul Carrie Fisher prin rehab, tratamente cu şocuri electrice şi depresie acută.

“If my life wasn’t funny, it would just be true, and that is completely unacceptable”
Carrie povesteşte despre toate lucrurile care s-au întâmplat cu viaţa ei în faţa unui public, pe o scenă transformată într-un screening room pentru amintiri, albume de familie şi multă multă autoironie. Modul în care spune practic povestea vieţii ei este mult prea tare: nu există nici o rezervă în faţa sincerităţii totale şi a lipsei de ruşine cu care explică cele mai intime şi dureroase detalii despre viaţa ei personală.

Cum este de imaginat, m-am îndrăgostit pe loc de ea, de curajul şi nebunia şi sarcasmul elegant stil old Hollywood. M-a convins că indiferent de ce se întâmplă în viaţă, cât timp poţi să nu te iei în serios şi să râzi de cele mai negre amintiri, eşti în regulă.

“Resentment is like drinking poison and waiting for the other person to die.”

şi citatul meu preferat:

“Karl Marx: “Religion is the opiate of the masses.”

Carrie Fisher: “I did masses of opiates religiously.”

Deabia aştept să fac rost de cărţile ei: Postcards from the Edge (cartea pe care este bazat şi filmul cu acelaşi nume în care joacă Meryl Streep) şi Wishful Drinking.