Posted on
April 10, 2011 by
admin
Open House
13 martie – 15 mai 2011
Curatori: Trevor Smith, Russell Storer
Artistic Director: Matthew Ngui
Organizat de: S.A.M.
Aflată la cea de-a treia ediţie, Bienala din Singapore a reuşit anul acesta să reunească lucrările a 63 de artişti din 30 de ţări cu un total de 150 de lucrări aflate în expoziţie.
Spaţiile alese pentru expunere au creat un interesant dialog despre identitate: de la clădirile în stil colonial ale Muzeului de Artă (SAM împreună cu spaţiul nou al muzeului SAM at 8Q) la impunătorul edificiu clasic al Muzeului Naţional al Singaporelui, mergând până în zone alternative ca vechiul aeroport Kallang şi hiper-turistice precum Marina Bay.
Toate discuţiile în jurul bienalei SB 2011 au pornit de la intervenţia lui Tatzu Nishi în spaţiul (cel mai) public din Singapore. Acoperind simbolul oraşului, Merlion-ul, într-o construcţie temporară, Nishi a montat un hotel în care publicul poate sta peste seară în aceiaşi cameră cu sculptura atât de cunoscută. The Merlion Hotel a fost numit un proiect egalitar care schimbă modul de relaţionare cu un obiect-totem pentru Singapore. Situat în zona cea mai vizibilă a oraşului, lucrarea a capitalizat atenţia generală a vizitatorilor şi a acţionat ca o hiper-reclamă pentru bienala SB 2011. Probabil că un eveniment internaţional de artă situat în una dintre cele mai turistice destinaţii din lume nu putea să nu investească într-un ‘maxim’ de vizibilitate. Cu scop economic sau cu un substrat profund social, Hotelul temporar Merlion îşi dublează sensul şi devine un simbol nu numai al oraşului, ci şi al bienalei de anul acesta.
Cred că prima mea observaţie în legătură cu acest eveniment trebuie să se oprească în jurul Muzeului de Artă din Singapore (SAM)[1] ca organizator al bienalei. Nu pot să nu mă gândesc la ideea de a avea un muzeu de stat care nu numai că organizează, dar şi susţine coerent şi practic iniţiativa de a promova arta contemporană, spun asta cu surprindere pentru că din experienţa mea nu am văzut o asemenea practică în România unde există un muzeu chiar dedicat artei contemporane care nu se implică în nici o acţiune de acest gen. Poate ar fi mai simplu de argumentat de ce la noi nu se poate dacă bienale precum Bucharest Biennale nu ar avea vizibilitatea, calitatea, succesul şi impactul unui demers cultural extrem de bine articulat, dacă inexistenţa lor ar fi reală am putea spune că nu există nici o bienală pentru că numai MNAC-ul ar putea face aşa ceva. Se pare că Singapore nu are nevoie de un muzeu de artă contemporană pentru a face o bienală şi că muzeul lor modest ca spaţiu în comparaţie cu altele mai ‘apropriate’ poate strânge oameni capabili şi poate motiva artişti din toată lumea. Desigur am putea spune că noi suntem mai buni pentru că reuşim cu un grup restrâns de oameni (mă refer aici la echipa Pavilion) să producem o bienală deja afirmată ca un generator de idei pe plan internaţional, dar eu cred că ar fi greşit să nu sesizăm, prin comparaţie cu cazul Singapore, lipsa de interes sau poate incapacitatea unei instituţii de stat care se presupune că respiră numai artă contemporană.
Revenind la subiectul acestui articol, SB 2011 a propus prin conceptul curatorial de Open House mai mult o invitaţie ospitalieră decât o temă teoretică închegată. Make yourself at home a fost motto-ul sub care lucrările au fost gândite şi executate, gravitând ca stil şi direcţie înspre tematica spaţiului şi a identităţii. Astfel bienala s-a transformat într-un loc care găzduieşte în cel mai pur sens: o casă deschisă publicului după modelul tradiţiei chinezeşti de a ţine casele deschise de Anul Nou pentru oricine vrea să intre şi să se aşeze la masă. Lipsa unei direcţii teoretice şi a unui mesaj curatorial clar nu face din SB 2011 o bienală în care polemicile creative lipsesc, dimpotrivă, artişti precum Simon Fujiwara, Ryan Trecartin, Tan Pin Pin, Charlie White, Jill Magid sau Danh Vo aduc lucrări cu un conţinut ideatic complex. Dar din lipsa unei politici curatoriale mai ‘implicate’ şi mai ‘incorecte’, analiza lucrărilor expuse nu se poate face contextualizat, ci doar scoţând lucrările din acest vid teoretic pentru a le putea valorifica cu adevărat.
Problema ‘casei’ s-a regăsit şi în modul de parcurgere al expoziţiilor, conservatorismul asiatic a atins şi funcţionarea bienalei făcând ca lucrările cu un conţinut explicit sexual să fie izolate în camere separate, având marcaje de atenţionare evidente.
Cu toate acestea, SB 2011 a fost o ocazie foarte bună pentru a face cunoştinţă cu lucrările artiştilor din sud-estul Asiei şi de a explora proiecte artistice noi ale unor nume familiare.
Sala pe care Louie Cordero a ales să o populeze cu imaginea vieţii de stradă filipineze conţine sculpturi ale violenţei viscerale şi lucrări grafice ce înregistrează sincretismul culturii filipineze ca un interesant mix între influenţele culturii pop americane şi tradiţiile catolicismului spaniol. Constructul artistic My We (2011) devine astfel un statement puternic care trasează istoria violentă a colonialismului care are în continuare un mare impact asupra mentalului colectiv. Culorile stridente, formele preluate din comics şi atmosfera de film horror de serie B recrează lumea haotică pe care Cordero o traduce personal printr-o manualitate rafinată de a lucra cu materiale din fibră de sticlă în care incorporează obiecte găsite. Se poate muri pe muzica lui Frank Sinatra ne spune Cordero, de aici şi absurditatea violenţei duse la extrem pe care artistul alege să o arate.
Inspirat de un hotel-bar al părinţilor săi din anii 70, Simon Fujiwara construieşte un spaţiu în care recrearea memoriei personale permite rememorarea istoriei criptate din perioada Spaniei lui Franco. Welcome to the Hotel Munber (2010) este mai mult decât o cameră a aducerii aminte, lucrarea devine un act antropologic prin care identitatea în sine se prezintă ca o construcţie a obiectelor reale.
Întâlnirea cu lucrările video ale lui Ryan Trecartin în bienală a fost cu atât mai interesantă cu cât fragmentele din instalaţia video Roamie View: History Enhancement (Research Wait’S) (2009-10) au avut parte de o mare popularitate pe You Tube în ultimii 3 ani.
Mutând asimilarea acestor imagini din mediul online în contextul unei instalaţii video, ideile lui Trecartin au căpătat şi mai mult sens. Alienarea în faţa hiper-producţiei de imagini din reţelele de socializare şi celebrity culture, se concentrează pe construirea unui limbaj extrem în care reţetele de fabricare a personalităţii sunt expuse grafic de Trecartin şi prietenii săi. El se joacă cu ideea de identitate ca fluid ce poate lua orice formă, un tip de identitate imaginată care se hrăneşte din mass media şi pe care o îmbrăcăm cu cea mai mare uşurinţă. Critica lui Trecartin este una extraordinar de dură, dar care în acelaşi timp devine formă de entertainement, deci se întoarce tot în artificialitatea producţiei de imagini. Trecartin problematizează această circularitate a unei societăţii dedicate spectacolului.
Artist, curator si arhivist, Koh Nguang How a instalat o replică a propriului laborator de documentare a artei contemporane din Singapore (Singapore Art Archive Project – 2005) în interiorul bienalei SB 2011. Koh a reuşit să adune o arhivă impresionantă de ziare şi reviste, în engleză şi chineză, din ultimii 30 de ani pe care o pune la dispoziţia publicului bienalei în dorinţa de a trezi o discuţie în legătură cu modul în care arta contemporană singaporeză este prezentată în media. Astfel atenţia este pusă pe criticii de artă şi nu pe artişti în încercarea de a evidenţia cum percepţia asupra lucrărilor de artă este (re)creată de articole şi recenzii. Proiectul Artists in the News (work in progress) (2011) este o instalaţie care adună informaţie şi generează problematici actuale, un spaţiu experiment unde cercetarea personală intră în dezbatere publică.
Cunoscută publicului european prin filmul-documentar Singapore Gaga din 2005, Tan Pin Pin este un regizor care depăşeşte mediul cinematografic şi explorează vizual istoria printr-un discurs artistic extrem de coerent. Seria de scurt metraje prezentată în cadrul bienalei (The Impossibility of Knowing, Snow City, 9th August, Ivan Polunin’s Sound Archive, Rogers Park, Moving House 1997 ) este un argument în favoarea acestei logici, în continuare Tan Pin Pin sondează memoria colectivă şi cultura Singaporelui. Urmărind 9th August (7 min, format video mixt, 2006) am simţit un deja-vu al înregistrărilor zilei naţionale ale României de dinainte de 1989, Tan Pin Pin a demonstrat cum ziua naţională în Singapore este un ritual care nu s-a schimbat din 1965 până în prezent şi cum formele politice autoritare funcţionează în Asia prin simpla desfăşurare a unei parade naţionale.
Discutând identitatea din perspectiva dinamicii locale pusă faţă în faţă cu globalizarea culturii, Navin Rawanchaikul a făcut o radiografie în profunzime a unei comunităţi de indieni imigranţi care trăiesc în Chiang Mai. Seria de 7 interviuri (Hong Rub Khaek, 2008) este completată de o lucrare de pictură de dimensiuni mari (Mahakad, 2010) care ‘înregistrează’ toţi membrii comunităţi formate în jurul acestei pieţe.
Shao Yinong & Muchen sunt soţ şi soţie şi lucrează în colaborare din 2001. Cunoscuţi pentru lucrările de fotografie care documentează urmele lăsate de Revolutia Culturală asupra societăţii chinezeşti, cei doi artişti prezintă în bienală seria Spring and Autumn (2004-2010), lucrări pe suport textil realizate în tehnica broderiei Suzhou, replici ale unor bancnote care nu se mai află în circulaţie. Folosindu-se de această veche tehnică chinezească de a reprezenta realitatea prin coaserea mătăsii, Shao Yinong & Muchen pun accentul pe istoria politică din China care este exprimată prin supradimensionarea acestor bancnote scoase din uz care cândva au exprimat puterea regimurilor şi opţiunile economice pe care timpul le-a arătat ca fragile la fel ca mătasea lucrărilor artistice.
We, lovers of bad music, disdain to conceal our views and aims. We openly declare our love for elevator music, pop-classical crossovers, smoth jazz, and mindless pop.
Bad music lovers of all countries, unite!
Manifesto for Bad Music (fragment)
Manifestul lui Song-Ming Ang explică felul în care acest artist se foloseşte de muzică şi de sunet în scopul de a degaja atmosfera rigidă a aşa zisei high culture. Lucrările video: No Man’s Band, The Robots şi Be True to Your School sunt înregistrări ale filtrării muzicii prin intermediul unor oameni care încearcă să replice ce aud. Această formă de karaoke surprinde relaţiile dintre oameni formate prin intermediul Bad Music.
Lucrarea video al lui Phil Collins despre comunitatea skinhead din Kuala Lumpur este un experiment vizual încărcat de rafinamentul cadrelor studiate. Creat ca un fel de documentar al acestei subculturii malaeziene, The Meaning of Style explică cu claritate cum identitatea poate fi construită sau adoptată circumstanţial şi se adaptează la o politică rasială contemporană.
.
[1] Tot în cadrul
SAM există acum două expoziţii de artă contemporană, neintegrate bienalei,
It’s Now or Never Part II, New Contemporary Art Acquisitions from Southeast Asia (8 martie-8 mai) şi
Negociating Home, History and Nation: Two Decades of Contemporary Art from Southeast Asia (12 martie- 26 iunie) care reprezintă o adevărată arhivă pentru cunoaşterea artei contemporane din sud-estul Asiei
) mi-a făcut o invitaţie pe care nu am putut să o refuz: astăzi, film la ora 10:30 am -(Merci mult de tot dearest!)
