Feminism (I)

Plasat în orice subiect de discuție sau dialog, feminismul trebuie explicat. Chiar dacă există bine conturat de la sfârșitul secolului al XIX-lea iar discuțiile despre natura și condiția femeii au fost prezente din totdeauna, termenul feminism are nevoie de argumente și justificări pentru a fi rostit.

De ce?

E un cuvânt care stârnește frică, enervare sau chiar plictis când apare. Când îl rostești, trebuie imediat să faci un cuprins terminologic și istoric, iar cele mai multe discuții din spațiul românesc despre feminism se opresc la definiția de dicționar al termenului și la legitimitatea lui. Violul, violența domestică și căsătoriile făcute cu minore par a avea o legitimitate în sine, sunt lucruri care nu trebuie explicate pentru că toți le înțelegem. În mod ciudat, un termen care și-a tot prezentat motivațiile și valorile umanitare, are nevoie de o prefață, cam de fiecare dată.

Cred că este contra productiv să încep cu o definiție dată. Însăși esența feminismului ne permite, că suntem femei sau bărbați sau ne identificăm ca gender neutral, să începem de la propriile idei, de la propria înțelegere a lumii, notând personalul ca un punct de pornire.

Putem face acest exercițiu? Să te gândești la ce înseamnă feminismul pentru tine? Să îți iei o pauză chiar acum și să vezi ce imagini, ce cuvinte îți vin în minte imediat asociate cu feminismul. Mai exact, cum vezi tu lumea și cum îți explici mersul ei?

Pentru mine feminismul înseamnă să pot vorbi, să pot să-mi exprim părerile, să nu fiu redusă la tăcere pentru că la masă vorbesc numai bărbații, să pot alege ce fac cu corpul meu, cum mă îmbrac, cum mă prezint, cum arăt și dacă vreau sau nu să am copii. Mai înseamnă că pot alege o meserie care e considerată masculină (regia de teatru în cazul meu) și că făcând asta am dreptul să nu fiu agresată în nici un fel pentru sexul meu, ci să fiu criticată pentru valoarea artei în sine pe care o produc.

Feminismul înseamnă că mă simt în siguranță, că pot să fiu eu.

Vorbind despre feminism într-un articol, simt că fac un act de echilibrism și e nevoie să nu cad dar și să arăt că ce fac nu implică un efort prea mare. Dar recunosc că îmi este dificil să pot vorbi despre ceva ce mie mi se pare firesc și natural, dar care este tratat ca un păcat, amenințare, ceva dăunător, „terminator de feminitate” – în mod paradoxal.

Dar propun să începem altfel.

În Muzeul Imaginar, Andre Malraux explică următoarea idee: muzeele ne formează și ordonează gândirea despre artă, monopolizând prin modul în care sunt organizate expozițiile un singur tip de a relaționa cu ideea de artă. Muzeele pe care le vizităm, de Noaptea Muzeelor în București sau oriunde facem un city break sau un concediu (acum mult timp când încă mai puteam să călătorim oriunde) ne impun o relație de a privi și de a stabili ce e frumos. Muzeul imaginar este clădit în memoria noastră, în imaginația noastră de toate aceste fragmente vizitate, de la Louvre la MNAR, muzeul se conturează ca o autoritate despre cum trebuie să privim și ce este demn de a fi văzut.

Muzeul își face apariția în coordonatele care ne sunt familiare acum deabia în secolul al XIX-lea. Modelul arhitectural folosit pentru a clădi acest „templu al artelor„ este chiar modelul antic grecesc de templu, o clădire mare, impunătoare, de cele mai multe ori flancată de coloane robuste care impune o sobrietate și o imagine care există între religiozitate și regalitate.

E un spațiu profund masculin, unde mergem să privim în proporție de 85% nuduri de femei, cum ne amintesc Guerilla Girls.

Do Women Have To Be Naked To Get Into the Met. Museum? 1989 Guerrilla Girls null Purchased 2003 http://www.tate.org.uk/art/work/P78793

Instanțele de autoritate culturală există și în spațiul personal, domestic. Acasă, biblioteca există ca un fel de muzeu imaginar, un loc unde titlurile de cărți deja familiare ne imprimă o anumită viziune asupra ce înseamnă literatura, cunoașterea, cultura. Acum ceva ani, am făcut un experiment cu biblioteca mea, un conglomerat de colecții de cărți provenite din diferite surse: o parte moștenite, o parte adunate de mine, o parte primite. Experimentul meu era simplu: trebuia să scot din toată masa de volume, considerabilă ca volum de altfel, toate cărțile scrise de autori femei. Voiam să văd ca proporție câte cărți scrise de către femei există la mine acasă comparativ cu cărțile scrise de către autori bărbați. Rezultatul: o stivă mică de romane, cât să încapă într-o plasă de pânză. Ca procent pot estima că undeva la 2 %, poate mai puțin, autoare. De atunci am tot căutat să echilibrez procentele bibliotecii mele și vă pot spune că sunt undeva la 45%. Eu mi-am propus în mod activ să ascult mai multe voci feminine și am resursele pentru a le accesa cu un click, dar să ne gândim pentru un moment cum a arătat muzeul imaginar pentru generații întregi de femei care au crescut fără a fi expuse la partea de poveste spusă de o altă femeie. Avem nevoie să ascultăm aceste voci, reprezintă totuși jumătate din populația lumii și nu știu despre voi, dar mie îmi place să mă uit la un film până la sfârșit și nu ca cineva să mi-l închidă în mijlocul acțiunii.

Cum suntem educate să privim ? Care este identitatea privirii noastre? Care este textura modului în care aruncăm o ocheadă sau ne uităm pe furiș, sau întoarcem capul foarte subtil pentru a surprinde un detaliu la altă femeie? Cum ne uităm la femei? Cum ne uităm la bărbați? Ce înseamnă să fii o fată bună? Dar o domnișoară bine crescută?

Deși nu s-a identificat cu curentul feminist decât târziu în viață, abia în anul 1972, Simone de Beauvoir a fost prima persoană care a detaliat și analizat condiția femeii pe plan cultural, sociologic, economic, politic și antropologic. Pentru că aproape orice scriitură conține la început un ferment de autoreferențialitate, Simone de Beauvoir pornise de la ideea că voia să scrie despre sine, dar și-a dat seama rapid că pentru a vorbi despre sine, trebuie mai întâi să înțeleagă și să clarifice ce înseamnă să fii femeie în lumea în care trăia. Al doilea sex este o carte amplă care încearcă să traseze niște coordonate ale specificității sexului feminin în comparație cu cel masculin. Titlul indică cu justețe că a fi femeie este a doua natură, este a fi celălalt, este a fi al doilea și nu primul. Bărbatul este subiectul absolut, necesar, femeia fiind celălalt/cealaltă, neesențialul.

Faimosul citat : One is not born a woman, but rather becomes one –(îl scriu în engleză pentru că în această formă a devenit iconic) este deseori interpretat cu lacune cognitive ca fiind o referire la modul în care devenim femei pe parcursul maturizării și eventual după căsătorie și după copii. Autoarea se referă aici la faptul că identitatea de gen – femininul – este dobândit prin preconcepțiile, așteptările impuse și standartele normative ale societății. Suntem împinse într-o anumită direcție, nu este ceva ce ne cheamă biologic. Simone de Beauvoir face o descriere a modului în care fetițele sunt crescute și educate și îmbrăcate ca niște păpușele, conduse spre a avea doar scopul de a fi drăguțe și plăcute și de a fi obediente (o păpușă nu obiectează modul în care te joci cu ea). Viața aceasta de păpușă sau extins de marionetă este unul dintre motivele pentru care femeile devin mai departe în viață obiecte care pot fi manipulate ușor, neavând suficiente drepturi legale (vorbim aici de anii 40 în Franța, unde o femeie nu avea nici drept de vot și nici dreptul de a deschide un cont bancar) și fiind istoric păstrate la o veritabilă distanță de instituțiile de educație, fie ele școli sau universități – poate chiar un comentariu despre câte femei studiau în facultăți la momentul respectiv. Rolul femei este astfel văzut în imaginea unei păpuși care e menită să atragă estetic un bărbat și ca mai apoi în viața ei personală și publică să rămână un accesoriu.

(va urma)

Povestind propria poveste

Povestea vieţii noastre, fiecăruia dintre noi nu este un film sau o carte… cel puţin nu încă.

Este un tip de memorie vie care reacţionează şi interacţionează cu prezentul nostru mai des decât ne-ar plăcea.

Povestea noastră e mai mult ca o casă, mobilată cu experienţele trecute, în care intrăm cu bucurie, cu nostalgie, cu resentimente, dar la care revenim mereu.

Camerele ei ţin încuiate relaţii, evenimente, ratări şi reuşite. Putem deschide uşa şi să vedem ce se află acolo în diferite momente ale zilei, când luminozitatea unei dimineţi senine sau întunericul unei nopţi agitate ne face să vedem clar sau să bâjbâim.


Miriam Schapiro and Sherry Brody, Dollhouse (1972)

Trecutul e făcut să ne susţină viitorul şi să ne ghideze prezentul – spunea cineva care ştia multe poveşti.

Acum vreo 7 ani am văzut pentru prima oară că poţi trece profesia de storyteller în domeniul de activitate. Ţin minte exact senzaţia de uimire pe care am avut-o. În acelaşi moment am avut două gânduri: mi-am spus că „este super tare şi că de ce nu m-am gândit şi eu la asta mai demult!” – primul gând, „…dar nu e o prostie totală? adică nu suntem toţi storytelărşi? până la urmă, ce calificare e asta?” – al doilea gând.

Suntem povestitori pentru că facem asta în fiecare zi şi în toate formele – în grupurile de whatsapp cu prietenii, în discuţiile de peste zi cu oamenii cu care trăim în casă, la muncă, cu copii noştri …. chiar şi vocea enervantă dintr-un apel de vânzări ne pune în situaţia de a povesti cum ni s-a părut produsul sau de unde am auzit de el.

Social media ne înghesuie şi ne întreabă constant – want to share your story ??????

instastories, favourite stories, top stories, neverending story

Suntem povestitori pentru că putem păstra în memorie un lung şir de întâmplări ale noastre, ale prietenilor, ale familiei. Sunt toate inventariate undeva şi la nevoie vom scoate pentru a ilustra un argument sau pentru a întări o idee pe care o avem.

Arhiva asta devine cadrul nostru de referinţă, o enciclopedie a propriei identităţi cu un index la îndemână.

Modul în care învăţăm să spunem poveşti poate fi o preluare involuntară de la părinţi. Povestitul se alimentează în primă fază din actul de copiere pe care îl probăm de când suntem mici. E un lucru pe care îl văd şi la copilul meu şi la mine. Mă surprind folosind modul de a gesticula şi tipul de frazare al mamei mele când povestesc şi îmi întâlnesc din propriile mecanisme de expresivitate şi intonaţie în modul în care copilul meu povesteşte.

E o moştenire care ne dă un sens de apartenenţă, că suntem incluşi într-o poveste mai mare, într-o carte la care au contribuit mai mulţi şi mai înţelepţi decât noi şi la care ne putem adăuga propriul conţinut.

Le moştenim, le prelucrăm şi le incorporăm.

Basmul, povestea în forma ei cea mai pură este structura de rezistenţă pe care se construiesc toate naraţiunile pe care le urmărim – filme, cărţi, seriale, reclame…instastories.

Deci formula povestitului este în toată fibra lumii din jurul nostru. Dar care este rostul propriei poveşti?

În afară de a rememora etape, putem folosi propria poveste şi pentru altceva, mai ales când apar noi intersecţii în viaţa noastră. Cred că în această perioadă, toţi ne aflăm într-un moment de reconfigurare a traseului şi de chestionare a drumului făcut, un moment în care trebuie să hotărâm care este ruta optimă de acum înainte.

Repovestirea aduce o acumulare a înţelegerii propriilor alegeri în panorama mai largă a vieţii. Iar prin înţelegere elucidăm scopul.

Nu putem tăia sau şterge lucrurile care ni s-au întâmplat, dar le putem repovesti pentru a găsi elementele de ajutor pentru noile încercări prin care trecem acum. Lucrurile pe care le învăţăm şi aflăm despre noi s-ar putea să se împlinească şi să devină evidente deabia după mult timp de la un anumit eveniment care a declanşat o schimbare. Poate ne facem temele cu întârziere, iar transformările din interiorul nostru sunt descoperite mult mai târziu când suntem din nou puşi într-o situaţie similară. Povestea nu se schimbă dar o spunem diferit, de data asta remarcăm alte lucruri, camerele memoriei noastre sunt rearanjate, poate chiar zugrăvite şi mai luminoase.

Actions speak louder than words – se poate citi pe orice online story

Dar ca să ai energia pentru a acţiona, ai nevoie de încredere şi sprijin de la propria persoană. Avem nevoie să ne dăm puţin timp pentru a ne readuce aminte şi a ne repovesti ce am trăit, astfel, descoperind că suntem puţin mai buni decât ştiam. E posibil ca aici să se afle spaţiul de revelaţie, de evrika!, de uimire şi de resetare a sistemului. Pentru că e foarte posibil să conţinem mai multe lucruri decât credem.

De obicei aşteptăm ca oamenii din jurul nostru să observe nişte lucruri despre noi şi ca ei să fie vocea care iniţiază stabilirea şi etichetarea calităţilor pe care le avem. Dar acest lucru s-ar putea să nu se întâmple niciodată pentru că e dificil să vezi în celălalt acel ceva de care nici `purtătorul` nu este conştient.

S-ar putea să fie mai sănătos şi eficient luarea unei poziţii active în setarea modului în care suntem percepuţi şi ce vrem să arătăm sau să fim.

Reluarea poveştii noastre, acest personal narrative e un act de formare, de autodescoperire care ne încarcă cu claritate.

Pentru că în final miza este de a ne orienta spre traiectoria justă pentru noi şi de a avea curajul să ne apucăm de drum –  dar nu plecăm singuri pentru că avem adevărate mituri fondatoare despre propria persoană şi despre ce suntem în stare.

Există un exerciţiu practic care poate fi aplicat pentru schimbarea punctului de vedere. Dacă transformăm perspectiva autobiografică intimă, de jurnal, într-o povestire la persoana a III-a singular reuşim să ne distanţăm şi să obţinem obiectivitate. Acest pas înapoi poate fi spaţiul de care avem nevoie pentru a căpăta abilitatea de a gestiona informaţiile despre eu într-un mod mai echilibrat şi clar ajutându-ne în final să decupăm un plan pentru viitorul la care visăm.

Vă pot promite că acest act este prin definiţie repetitiv, dar niciodată plictisitor. Pentru mine au existat multe astfel de momente în care mi-am respus povestea pentru că aveam nevoie să-mi aduc aminte de lecţiile despre curaj, ratare, dăruire, epuizare, încăpăţânare prin care am trecut şi nu în ultimul rând să mă asigur încă o dată că sunt suma unor experienţe şi nu doar rezultatul unei singure întâmplări.

După ce asimilăm propria voce de narator, dorinţa va fi să dăm mai departe ce am descoperit nou. Pentru că asta este scopul oricărui povestitor – de a împărţi cu ceilalţi întâmplarea. Învăţăm din exemplele şi din cunoştinţele celorlalţi şi putem la rândul nostru să încurajăm, să ajutăm şi să `instigăm` pe cei care ne ascultă. Este acută acum nevoia de a forma comunităţi, de a construi canale prin care să motivăm şi să susţinem prin strategii interne de redefinire şi conturare.

Stories teach and that is the moral of the story.– spunea cineva care ştia să se povestească.

Poveştile ne pot elucida de ce-urile şi răspunsurile obţinute ne împing capacitatea de a ne motiva.

Pentru că în final motivaţia este energie, creativitate şi adaptabilitate.

Şi toate se hrănesc povestindu-ne.

#ParentingYourself

Să ajung aici a fost greu.

Aici, acum, în ziua asta, cu toate experienţele, cu tot ce am acumulat, cu tot ce am ţinut în mine; cu incertitudini, cu lipsa de scop, cu toate sentimentele mele aglomerate, cu toate momentele în care am simţit ruşine şi că nu exist pentru cei din faţa mea.

Foarte greu.

Ne străduim să trăim în prezent, să nu ne împiedicăm de trecut şi să nu alunecăm în viitor.

E copleşitor, să te opreşti într-un spaţiu temporal golit de orice lucru vechi, un loc care ar trebui să îţi dea echilibru dar care este rupt de orice altceva. Prezentul asta trebuie să fie mai mult decât un hol.

Sunt aici, acum, eu care scriu şi mă uit la cum se construiesc cuvintele şi spre ce se îndreaptă fraza asta (şi că iarăşi e prea lungă), dar cu mine mai sunt toate momentele în care am mai adunat cuvinte, în care am mai scris, în care am mai trăit.

Mi-a luat mult timp pentru a mă putea bucura de un moment, de a fi prezentă, dar şi mai mult pentru a putea fi conştientă de ce semnifică acest prezent.

Astăzi înseamnă toate zilele de ieri prin care am trecut iar cele mai multe dintre ele nu au fost prea plăcute.

Şi chiar dacă ziua de azi s-ar putea să nu fie un punct grandios al existenţei mele, sunt super mândră de mine că sunt aici.

Toată chestia asta, mica demonstraţie pe care am făcut-o mai sus nu vine dintr-un webinar de dezvoltare personală sau vreo teorie de guru. Nu. E o realizare, destul de recentă, a mea.

Aş vrea să pot spune că am ajuns la acest stadiu de iluminare pentru că am trecut printr-un eveniment transformaţional, pentru că am fost marcată de ideile unui om cu care am vorbit, ale unui spectacol, oricum de ceva trăire artistică. Mi-ar fi plăcut să am o poveste extraordinară şi înălţătoare care prin puterea ei specială să inspire şi alţi oameni.

Dar nu am.

Realitatea este că instantaneul de activare a fost provocat de o postare de pe Instagram. Da. Am găsit această claritate care mi-a reclădit fundaţia psihologică într-o poză a unui citat de pe Insta.

Nici măcar nu am citit cartea, habar nu am dacă ce am înţeles eu are vreo brumă de legătură cu ce e scris în volumul respectiv.

#miracoleleseîntamplăonline

Acum câţiva ani nu aş fi fost în stare să îmi recunosc şi accept această … spontaneitate a conexiunilor. Aş fi citit cartea întâi ca să pot spune că numai în urma unei lecturi intense a unei CĂRŢI am ajuns la concluzii importante.

Am crescut puţin. Nu mă mai ascund după deget. Nu mă mai iau aşa în serios.

Această imagine pe care am găsit-o undeva noaptea cât timp învârteam ecranul Instagramului înainte să adorm – mi-a limpezit creierul şi m-a făcut să văd Adevărul:

Cum indiferent din ce familie vii şi cum ai fost crescut şi educat, vei avea mereu lucruri care lipsesc din dezvoltarea ta emoţională. Poate o să-ţi lipsească empatia, curajul, dragostea, umorul, încrederea. Cred că e imposibil ca părinte să poţi împacheta bagajul perfect, cu toate cele necesare, previzibile şi imprevizibile. Întrebarea este cum umplem aceste goluri? Cum umplem valijoara?

Mult timp m-au paralizat replicile:

„Ori ai încredere în tine, ori nu.”

„Ori eşti de succes ori nu eşti.”

Toate puse în cârca unui dat nativ sau chiar, cine ştie, providenţial.

Nu poate fi aşa, viaţa nu e făcută din surprize de la ouă Kinder pe care ori le ai ori nu le ai.

Viaţa e făcută din acumulări, din lucrurile pe care le putem învăţa.

Pedagogia e văzută la modul strict ca ceva ce se aplică în exterior. Profesorii învaţă elevii, adulţii învaţă copii şi noi când învăţăm o facem pentru un scop exterior: pentru a ajunge la facultate, pentru un job, pentru o validare.

Capacitatea asta enormă pe care o avem de a asimila informaţii şi a le sistematiza ar trebui să fie îndreptată în interior până la urmă.

Şi dacă am lua asta ca un antrenament zilnic orientat spre sine? Să ne învăţăm: să avem mai multă încredere în noi, să ne explicăm în primul rând ce înseamnă succesul în viziunea noastră.

În interiorul generaţiei mele (30-40 de ani) există o preocupare puternică pentru găsirea unor modalităţilor ideale de parenting; ne chinuim să găsim cuvintele potrivite pentru a ne ghida copii, căutăm şi citim despre cum să amprentăm delicat atitudini şi perspective empatice şi sănătoase emoţional. Poate am putea folosi aceiaşi energie pentru a ne gândi şi la nevoile copilului din noi, un copil din alt timp, care poate nu a fost crescut cu aceiaşi atenţie şi care are nevoie de o pedagogie a vindecării rănilor – un fel de parenting tardiv dar necesar.

Succesul pentru mine este că am reuşit prin multă muncă cu mine să ajung la un echilibru între minte şi emoţii.

E un succes faptul că am reuşit să cresc un copil care poate citi cu uşurinţă stările de spirit ale oamenilor, că eu i-am arătat cum să fie un omuleţ empatic (şi simpatic).

E un succes că am reuşit să elimin toate relaţiile toxice din viaţa mea şi am în jurul meu doar oameni lângă care pot să cresc.

E un succes că mi-am dat seama la ce sunt bună şi care este direcţia înspre care merg.

Sunt de succes pentru că am învăţat cum să am încredere în mine.

Hai să ne oprim în momentul de acum şi chiar înainte de a termina de citit rândul asta, – da chiar asta – înainte să ajungem la punct, să putem să ne simţim mândri de noi că este astăzi şi chiar dacă am fost productivi sau nu până la ora asta, să ne aducem aminte că a fost un drum al dracu de lung şi că oricât de singuri, ne avem oricând drept părinţi.

Maternitate + Creativitate

My dirty secret has been that it’s of course all about me – But I have been educated to believe I’m no one so there’s a different self operating and I’m desperate to unburden my self of my self so I’m coming from nowhere and returning.

Eileen Myles

Leonora Carrington – The Giantess, The Guardian of the Egg 1947

De aproape 3 ani încerc să negociez cu mine ce înseamnă să fii mamă şi artist în acelaşi timp. Atunci cand construcţia ta interioară şi vocaţia ta profesională este centrată pe creativitate, a funcţiona ca mamă este o frămantare solitară. Este dificil să te faci auzită şi înţeleasă pentru că este o chestiune delicată să accepţi limitările impuse de maternitate:  frustrare, depresie, singurătate, pierderea propriei identităţi, epuizare, epuizarea creativităţii.

Cred că pentru toate femeile puse în ipostaza de mamă, ajustarea la noua realitate este dificilă. Nimic nu pare a te pregăti cu adevărat iar lipsa unui dialog empatic cu alte femei care au trecut deja prin asta, ne izolează. Ajungem să aducem pe lume odată cu copilul şi un set de asteptări şi speranţe ireale, absurde… naive.

Nu m-am gandit pe parcursul sarcinii la cum o să arate noua mea viaţă şi cum o să reuşesc să înghesui tot ce sunt şi îmi doresc acolo. Eram convinsă că totul se va desfăşura firesc, fără schimbări esenţiale în ritmul meu de lucru, pentru că trebuie să fiu capabilă să fiu şi o mamă bună şi un artist productiv. Nu m-am gandit la cat de absorbită o să fiu de noua mea realitate pentru că fusesem educată de familie şi de comunitatea în care am trăit că pur ţi simplu “trebuie” şi toate femeile sunt în stare şi o să fii şi tu în stare.

Şi a fost greşeala mea, simt că am greşit pentru că oricat de feministă mă credeam a fi nu am putut să mă uit la viaţa mamei mele (cea mai apropriată formă de maternitate pe care o cunoşteam) şi să văd regretele, lupta continuă între ce îşi dorea să facă şi ce “trebuia” să facă, faptul că a tras atat de mult de ea să facă un pic din toate şi rezultatul pentru mine ca fiica ei, a fost o mamă absentă, întotdeauna în mişcare, niciodată acolo pentru mine aşa cum aş fi avut nevoie, mai ales în primii ani de formare. Poate că subconştient, într-o cutiuţă ascunsă, îmi spuneam că eu nu voi fi ca ea, că eu voi face lucrurile diferit şi voi reuşi în toate. Relaţia mamă-fiică este printre cele mai puţin discutate şi analizate surse de formare a identităţii şi a blocajelor emoţionale pe care le cărăm cu noi pană tarziu.

Am tras de mine foarte mult, m-am chinuit şi m-am străduit şi am fost deyamăgită de mine. Nu, nu pot să reuşesc în toate, nu în acelaşi timp, nu cu un copil mic, nu în primii lui ani de viaţă, nu cand imi revin dupa o despartire, nu cand încerc să-mi găsesc locul ca mamă necăsătorită şi “singură” într-o ţară condusă de tradiţionalism. Dar am încercat.

Cheia este organizarea. Disciplina. Îţi poţi modela şi orienta energia creativă şi să o stăpaneşti, să o domesticesti, să-i spui “am avut o relaţie imersivă pană acum, dar de azi încolo am nevoie să vii numai între 2 şi 4 cand doarme ala mic”. Organizare, planuri clare, drămuirea fiecărei ore şi părţi a zilei. Şi poate funcţiona cateva săptămani, poate luni, pană cand te epuizezi aşa de mult că nu mai ai energie nici pentru activităţile de supravieţuire zilnică. Am crezut în ideea că pot controla cum operează starea mea de inspiraţie şi că pot îmblanzi creativitatea. M-am forţat şi am tras de mine atat de mult încat voiam să renunţ cu totul la pasiunea mea de a crea lucruri. Mi se părea că nu pot reconcilia deloc aceste două lumi: una guvernată de un şir nesfarşit de lucruri de spălat şi de strans, cu cratiţe şi pahare de apă peste tot şi jucării şi feliuţe mici de fructe în fiecare zi la ora 5 pm şi o lume în care mai exista un fragment din femeia dinainte care avea înotdeauna mintea ocupată cu un proiect sau o schiţă sau un text sau o lucrare şi care spăla vasele numai cand avea chef.

Pentru activităţile creative e nevoie ca timpul sa vină în blocuri mai mari, cu perioade întinse si întreruperi inexistente. Virginia Woolf a fost prima care ne-a învăţat ca pentru a fi scriitoare avem nevoie de a room of one’s own, eu aş adăuga şi ca nimeni să nu te ridice de la masa de scris pentru că s-a pierdut un animal de pluş sau pentru că creionul albastru nu este ascuţit sau pentru că copilul tău are nevoie de tine să fii langă el să vă jucaţi împreună.

Zona artistică respiră puternic “multitaskingul” cantitativ. E un ibric de cafea care permanent `dă în foc`. Cere un bioritm temperamental, disponibilitatea de a sări într-un proiect de astăzi, capacitatea de a-ţi regla creaţia-pasiune cu rezerve de energie spaţioase.

Odată cu copilul şi cu un creier preocupat (doar) de menţinerea puiului în viaţă devine problematică lista de cerinţe ale comunităţii profesionale unde vrei să te desfăşori şi exprimi.

Există mai puţin dialog la nivelul de activitate profesională. Mai exact, sunt puţine resurse/informaţii despre cum au reuşit femeile să facă şi copii si artă.

De cele mai multe ori, dacă deschiyi secţiunea de viaţă personală pe pagina de Wikipedia a artiştilor femei o să găseşti în primul rand o evaluare a capacităţii ei de mamă. Bine Doris Lessing a luat Nobelul pentru literatură dar ştiaţi că nu şi-a crescut copii singură..

un fragment dintr-un articol superb care ilustrează mai bine asta:

A Portrait of the Artist as a Young Mom – Kim Brooks

https://www.thecut.com/2016/04/portrait-motherhood-creativity-c-v-r.html

“The Great Men’s marriages were their wars,” writes Kate Zambreno in Heroines, her memoir of marriage and literary obsession. T.S. Eliot’s marriage, she points out, produced the state of mind that catalyzed “The Waste Land,” and Flaubert once wrote to his mistress, Louise Colet, “Don’t you feel everything is currently dissolving into the humid element — tears, chatter, breast-feeding? Contemporary literature is drowning in women’s menses.”

Although it’s easy to dismiss such pronouncements for their obvious misogyny, women writers, too, have often struggled with domestic obligation. Doris Lessing notoriously abandoned her family in Africa to return to England and stated, “No one can write with a child around … There is nothing more boring for an intelligent woman than to spend endless amounts of time with small children.” Muriel Spark, Rebecca West, and Anne Sexton were equally ambivalent about their role as mothers, and, as Rivka Galchen notes in her forthcoming book, Little Labors, many other women writers — Flannery O’Connor, Eudora Welty, Hilary Mantel, Janet Frame, Willa Cather, Jane Bowles, Elizabeth Bishop, Hannah Arendt, Gertrude Stein, Virginia Woolf, Mavis Gallant, Simone de Beauvoir, etc. — opted out of motherhood entirely.

Întotdeauna a fost şi va fi greu să scrii, să desenezi, să pictezi într-o casă cu copii, de ce să blamăm (în continuare) femeile care au ales cariera şi nu copilul? Există o obligaţie de a produce artă dacă eşti creativ cum există o obligaţie de a îţi creşte copii dacă te simţi părinte. Nu sunt de părere că toţi oamenii care au copii pot fi sau îşi doresc să fie părinţi. Nu este pentru că sunt ‘răi’, ci pentru că nici unul dintre noi nu vine echipat cu mecanismele de supravieţuire pentru a creşte copii şi de a fi adult echilibrat şi sănătos în acelaşi timp .

 Mai simplu spus, pană nu îi faci, nu ai idee cum e cu adevărat şi poate chiar în momentul ala ai vrea să spui nu, mulţumesc, dar nu vreau. Cum se întamplă cu căsniciile nereuşite din care poţi iesi. Rămane ca busolă – Nora lui Ibsen  care pleacă lăsand în urmă copiii şi bărbatul –  piesa este scrisă în 1879  şi rămane încă o posibilitate provocatoare, chiar dacă poate toate am trăit momente în care ne-am dorit să izbim uşa de perete şi să plecăm.

Cand Marina Abramovich a adresat problema transant si a spus că trebuie sacrificată dorinţa de a fi mama pentru a fi un artist vizibil internaţional, de statură, multe voci s+au coagulat pentru a o acuza de sexism. Argumentul fiind că dacă unele au demonstrat că pot fi şi artist şi mamă de ce este Abramovich aşa vehementă. Ideea de a compara şi de a ne aduce toate în aceiaşi oală mi se pare gandul sexist aici. Nu suntem la fel, nu ne putem măsura vieţile ca fiind mai bune sau mai rele şi cred că este vital să luăm în calcul fiecare opinie. Poate unele au reuşit sa aibă şi viaţă de familie echilibrată şi carieră de artist, dar pentru universul cultural există o singură Marina Abramovich si reţeta ei de succes a fost alta. Îndrăznesc să spun, o reţetă foarte înţeleaptă dacă considerăm genul de artă performativă imersivă pe care Abramovich a făcut-o şi o practică în continuare.

În strategia unei societăţi care trăieşte şi se dezvoltă numai prin epuizare, ‘How to have it all’ devine o filosofie de viaţă care trebuie respectată de fiecare femeie. Este posibil să existe cateva femei care îşi pot aduna energia şi care pot excela şi în viaţa personală şi în cea de carieră. Este posibil. Dar sunt excepţii. Nu vreau presiunea unei excepţii. Eu nu am întalnit astfel de exemple în viaţa reală. Poveştile de viaţă feminine pe care le cunosc sunt naraţiuni despre renunţări, despre compromisuri mici şi mari, despre calmarea unor dorinţe pentru a nu părea prea pasionale, prea nerealiste.

In conversatie cu multe femei din zona artelor liberale de la noi am tot auzit ideea că nu conteaza că ai copil, că îl poţi include în tot ce faci şi îl iei cu tine peste tot şi uite aşa viaţa ta nu se schimbă şi acest minuscul om se adaptează nevoilor tale. Pot să fiu de acord cu tonul pozitiv şi încrezător, dar eu nu pot aplica această variantă. Nu pentru că am un stil de parenting precis şi disciplinat, ci pentru că nu îi pot cere unui copil de 2 ani să stea treaz şi nemişcat  pe un scaun 6 ore încontinuu cat mami are repetiţii cu actorii şi eventual sunt şi efecte audio date la maxim iar sala de repetiţii este intunecată cu cateva reflectoare si scenele repetate sunt şi violente. Nu pot să îl pun pe fiu miu să aştepte cat scrie mama nişte texte pentru că asta presupune cateva ore si presupune că mama fumează pentru că altfel nu îi vin ideile (fiecare minte creativă are tabietul ei).

Cu toate astea există femei care îşi includ cu succes copilul mic în munca artistică pe care o fac. Primul exemplu care îmi vine în minte este Mihaela Noroc (minunata noastră exploratoare a frumuseţii în The Atlas of Beauty). Fotografa a reuşit să-şi continue parcursul de a vizita diverse ţări şi de a putea documenta prin imagini ce îşi propusese în timp ce o avea pe micuţa ei fetiţă în braţe, în sistemul de purtare. Recunosc că am simţit o mare bucurie că asta este posibil şi o mare dezamăgire că eu nu pot face la fel pentru că activăm în domenii diferite, cu moduri de creaţie diferite, cu timpi diferiţi.

M-am simtit totuşi mult mai aproape afectiv de femei artist care au trăit în alte secole decat mine, prizoniere într-un univers domestic care le alimenta cu subiecte pentru nevoia lor de eliberare creativă. Desene şi picturi cu interioare de casă, în bucătărie, realizarea de mici obiecte decorative sau chiar de jucării. M-am conectat cu uşurinţă la trăirea lor pentru că în afara lipsei de timp adunat ca durată neîntreruptă, lucrul care mi s-a părut cel mai greu de acceptat şi gestionat este realitatea că eşti blocat în casă. Acum pare ceva mai uşor de înţeles pentru toată lumea de cand am fost obligaţi să stăm în casă în mod global.

Universul închis, domestic, limitat înneacă alimentarea imaginaţiei, slăbeşte legăturile intuitive pe care le puteam face mult mai rapid şi firesc cand aproape toată durata zilei mi-o petreceam în afara casei, cand mă vedeam cu mulţi oameni şi puteam călători pentru a vedea tot felul de lucruri noi.

Pentru mine, contextul de creaţie porneşte de la experienţele personale, întotdeauna am pornit din interior spre exterior, avand ca punct de plecare zona autobiografică, de auto explorare. O ipostază deloc originală şi care este folosită ca stimul de lucru pentru mulţi artişti. Urmărind această logică de funcţionare am simţit de foarte multe ori frustrarea ca stagnez în aceleaşi subiecte şi tematici pentru că asta este viaţa mea acum şi într-un fel este repetitiv să te gandeşti de fiecare dată la condiţia artistului ca mamă. Aş vrea să pot merge în profunzime cu alte idei, dar nu funcţionează la fel de cursiv pentru că nu pot urmări cu onestitate şi pasiune subiecte pe care nu le cunosc sau pe care nu le-am trăit sau la care nu am fost expusă direct. Sunt aspecte în afara mea care mă preocupă, încerc să-mi concentrez atenţia şi în alte părţi, dar nu reuşesc. Se trasează limite, se conturează multe graniţe şi iţi dai seama că teritoriul ideatic în care locuieşti este mic şi izolat.

Există şi o altă cale, tot autobiografică care se foloseşte tocmai de închiderea în acest univers domestic. Sunt direcţii creative care propun chestionarea interioară a rolului artei în viaţa de mamă şi a maternităţii în viaţa de artist. Etapa maternităţii devine astfel temă artistică, mediu de lucru şi investigare.

Marry Kelly în seria Post Partum Documents (1973-79) adună urme materiale ale realităţii de a fi mamă – scutece murdare care devin importante pentru că scaunul copilului trebuie monitorizat iar relaţia cu această materie respingătoare devine una stransă iar reacţia iniţială de dezgust se evaporă, listele de alimente incluse în diversificaţia copilului, fragmente de haine folosite în această perioadă.

Senya Nengudi în instalaţia R.S.V.P. 2013  analizeaza transformările din timpul sarcinii prin descoperirea elasticităţii propriului corp.

Louise Bourgeois desenează în 1947 La Femme Maison – o femeia a cărui corp devine casă prin gradul de protecţie pe care trebuie să îl ofere copiilor săi şi prin identificarea acţiunilor sale cotidiene cu spaţiul în care îşi creşte copii.

Carrie Mae Weems găseşte tot în interiorul casei un obiect în jurul căruia îşi desfăşoară cel mai des rolul de mamă: masa de la bucătărie, o localizare constantă care subliniază natura statică pe care trebuie să o incorporeze acum în viaţa ei. Kitchen Table Series – 1990

Lenka Clayton propune chiar o soluţie practică pentru orice artist femeie blocat profesional în a fi mamă: o rezidenţă artistică la care oricine poate aplica.

An Artist Residency in Motherhood 2012. http://www.artistresidencyinmotherhood.com/

A self-directed, open-source artist residency to empower and inspire artists who are also mothers. 

Nu mi-am propus să îmi documentez experienţa de a fi mamă cu scopul de a face astfel un proiect, dar am ţinut un jurnal al transformărilor prin care am trecut.

Viziunea mea asupra lucrurilor s-a modificat, simt că am caştigat mai multă profunzime, mai mult curaj de a vorbi despre lucruri incomode. Nu aveam cu adevărat răbdare înainte, răbdare cu mine. Nu puteam să-mi acord timp pentru a căuta mai îndelung sursele de inspiraţie şi chestionare. Nu îmi dădeam răgazul de a medita asupra ideilor mele fără presiunea de a găsi ceva original, ceva provocator. Felul în care gandesc acum “făcutul de artă” este diferit, nu mă mai cramponez de scopul de a impresiona sau de a crea o micro-nişă pentru mine, ci sunt orientată acum spre onestitate, aia dureroasă, un loc în care îţi asumi proprile limitări. Nu mai vreau ca propunerea mea artistică să fie apreciată de oamenii cu autoritate în domeniu, îmi doresc foarte mult ca ce am de oferit să aibă sens şi greutate pentru cei care îmi citesc, văd, consumă munca. Este absolut ironic şi puţin amuzant că înainte de copil cand aveam practic tot timpul din lume, nu aveam starea de a sta şi face şi mă grăbeam constant, fiind de cele mai multe ori superficială, iar acum cand spaţiul de timp pentru lucru este atat de limitat, simt că am în sfarsit o viziune aşezată, mai plină de esenţă.

Nu îmi pun problema de a regreta faptul că am un copil, ridic problema despre ce aşteptări putem să avem ca persoane care vor o carieră artistică şi vor să fie şi mame implicate, prezente şi aproape în creşterea copilului. Ce se întamplă atunci? Cum reuşim să reconciliem aceste două aspecte? cum putem să ne ţinem de principiile noastre legate de o atmosferă de familie pozitivă şi în acelaşi timp de o etică de muncă care poate fi de multe ori egoistă sau acaparatoare.

Eu nu am renunţat la necesitatea mea de a crea lucruri, de a scrie, de a imagina, dar ştiu că este o dorinţă pe care trebuie să o împac în fiecare zi cu nevoia mea de a fi o mamă care stă aproape de copilul ei. Nu voi alege între un lucru sau altul. Nici nu o să mă mai chinui să excelez în ambele. Voi avea răbdare să văd care sunt perioadele în care pot fi mai activă ca artist. Poate nu am cum chiar acum, poate peste caţiva ani, poate mai repede decat îmi imaginez sau chiar mult mai tarziu decat as vrea sa recunosc. Îmi privesc limitele şi le accept. A fost un drum lung şi al naibii de greu. Versiunea mea de mamă vreau să se adune ca variantă din alte milioane şi milioane de exemple ale altor vieţi de femei. Vreau să existe ca posibilitate şi ca încurajare acolo unde este nevoie.

mindfulness, slow living si velociraptorul

Printre ultimele mele iesiri de dinainte de, am gasit la dispozitivbooks The Future of the New – Artistic Innovation in Times of Social Acceleration, editata de Thijs Lijster – o carte pe care am luat-o pentru ca mi-am spus ca trebuie sa reincep sa citesc lucruri mai heavy care sa imi puna gandirea critica la munca si ca parca exista o vreme in viata mea cand nu consumam doar YA. A stat si a colectat mult praf cartulia asta pana sa imi fac curaj si sa ma simt in stare sa gatesc un preparat cognitiv de haute cuisine teoretic.

In interviul cu Hartmut Rosa, Beyond the Echo Chamber, accelerarea este explicata ca prima sursa de alienare in contextul actual, o mostenire moderna care duce la un plin proces totalitar pentru ca afecteaza toate aspectele vietii noastre personale si sociale, plasandu-ne in acelasi timp intr-o imposibilitate de evadare.

While we feel the constant pressure of having to do more in less time, there also seems to be a shared feeling of loss of control over our own life and the world, and therefore losing contact with it.

Este ingenios modul in care isi structureaza Rosa discursul despre toxicitatea mantrei de a fi productiv, nu incearca sa despice itele complicate si atat de discutate ale alienarii, ci merge in raspar, vorbind despre rezonanta – directia opusa alienarii, comuniunea si relatia de impreuna care ne tine departe de izolare si de punctele ei extreme.

This is why in Resonanz Rosa sets out to analyze “resonance” as alienation`s opposite, thus also aiming at a better understanding of alienation and crating a conceptual tool to criticize it.

Though not so much itself a conception of the good life, resonance according to Rosa lies at the basis of all conceptions of the good life. It refers to a relation between the subject and world (Weltbeziehung) characterized by reciprocity and mutual transformation: the subject`s experience of some other calling upon it, which requires understanding or answering but also has the ability to change the subject.

Viteza obtinuta prin accelerare a fost motorul propriu zis a miscarii futuriste care mai in gluma, mai in serios porneste de la placerea unor barbati de a se uita la cat de repede se poate invarti o roata de la masina. –ismul a fost adaugat pentru ca in afara de privit roata, au mai si pictat-o si scris poezii despre ea. Nu e de mirare ca iconicele Ferrari si Lamborghini, capodopere de `velocita` s-au nascut in Italia. Mecanica rapiditatii, obiecte create de mana omului care ii pot depasi de n ori putere propria viteza de miscare este un lucru fascinant. Nu ridiculizez in nici un fel futuristii ca erau incantati de aceste realizari tehnice, daca ne oprim pentru un moment si punem cap la cap toata istoria industrializarii si ce a reprezentat impactul unui Ford model T, sa vezi o masina care tureaza motorul si pur si simplu zboara pe sosea este ceva sublim. Am ajuns departe … si repede.

Asta a fost visul modernitatii – sa ajungem departe cat mai repede spre o viata buna, o viata care ne acorda libertate si timp … liber … pentru noi. Am tot fugit pentru a inventa, gasi resursele tehnologice pentru a ne elibera de prea multa munca manuala, de presiunea existentei de zi cu zi (e nevoie sa ne repetam ca in continuare masina de spalat rufe este cea mai importanta inventie a secolului 20?), sa putem ajunge intr-un punct in care ne concentram pe a trai si nu pe a supravietui. O promisiune – ne vom grabi si vom calca acceleratia pentru a ajunge la aceasta destinatie, ce numeste si Rosa si Jay Z – the good life.

Dar intrebarea este daca suntem acolo sau avem vreo sansa de a ajunge sau daca e posibil sa fii uitat destinatia. Pare extrem de desuet de a vorbi despre ritmul accelerat al vietii noastre, graba de zi cu zi – il cunoastem, este acolo, nu reprezinta o tema interesanta, mai bine spune-mi cum sa fructific timpul, cum sa il storc ca sa iasa si mai mult timp?

Discutia despre accelerare si alienare mi se pare si mai importanta acum in perioada asta de lockdown, in timpul acestei pandemii, un fenomen global care a imprastiat moarte si dovedirea faptului ca avem peste tot sisteme de guvernamant si de sanatate care in ciuda tuturor eforturilor nu pot face fata si nu ne pot apara de aceasta lovitura brutala, intr-un moment in care multi suntem speriati, ingrijorati pentru viitor sau chiar am trait experienta pierderii unei persoane dragi. Reminderele de #staiacasa sunt de multe ori insotite de nota ‘nu uita sa fii productiv’, sa profiti de acest `timp` care ti s-a dat pentru a face mai multe lucruri, pentru a te dezvolta, pentru a invata ceva nou, pentru a acumula experiente care o sa te faca sa muncesti mai mult, sa faci mai multe lucruri. Ce este acest `timp` ? Este timpul fizic de 24 de ore dintr-o zi pe care il aveam si inainte? Posibil, indraznesc sa spun. Drive-ul este de a crea o nevoie de a ne depasi gradul de eficienta si in interiorul acestui tonus inalt sa gasim si mai mult timp. Nu cantitatea timpului este schimbata, ci presiunea vinei ca nu facem si mai multe in acelasi slot temporal/temporar.

Productivitatea este un velociraptor, un dinozaur carnivor care isi asigura hrana prin rapiditate pentru ca este micut pe langa ceilalti colegi de specie si trebuie sa se miste rapid ca sa supravietuiasca. Din cunostintele dobandite prin fiul meu care este pasionat de acest domeniu, pot spune ca velociraptorii sunt cam cei mai antipatici dintre dinozauri. Sunt prea agitati, neprietenosi si intotdeauna par sa ajunga villainii de rang B din orice serie Jurassic Park.

Sentimentul de vina are un magnetism aparte. Este o undita excelenta pentru pescuitul de clienti. Te simti vinovat ca nu ai facut destul, ca agenda ta nu este plina cu mai multe taskuri, ca nu esti suficient de ocupat si ca inca nu ai ajuns in starea ta de oboseala maxima. Sunt oameni care se lauda cu cate cafele beau pe zi, nu pentru placerea gustului sau pentru ca asa isi masoara o intalnire cu prietenii, ci pentru eficacitatea de a sta treaz cat mai mult facand treburi, aproape nimeni nu mai are ragaz sa ia pranzul fara a citi mailurile simultan, iar somnul de 8 ore devine un lucru relevant doar pentru copii.

Vine velociraptorul cu inca un energizant, e fara adaos de zahar, e bun, o sa mai bifez inca o chestie in lista mea infinita de to do.

Ar parea ca totusi exista o ameliorare, explozia formatului soft de self care, pachetul 1+1: mindfulness si pseudo-spiritualisme menite pentru relaxare. Tratamentul vine in forma de aplicatii, cursuri online, carticele, audiobooks, webinare si guided meditations, produse, ambalate si imbuteliate pentru a te face sa accesezi o modalitate de a incetini, o pauza scurta, adresata nevoii de a evada rutinei alienante.

Si velociraptorul face exercitii de mindfulness o data pe saptamana, intre reprizele de alergat ierbivorii.

Esenta acestor modalitati de adulmecat zona de awareness este una pozitiva. Sunt practici care in teorie isi propun sa te invete un proces de apropriere de propria persoana, de a gasi un mijloc pozitiv de a te cunoaste si de a avea (putin) timp cu tine. Dar in cele mai multe cazuri, instinctualitatea comerciala si modurile de a marketiza aceste instrumente de mindfulness si slow living produc un context in care scopul nu este de a transforma fibra gandirii si a remodelarii scopului care ne ghideaza, ci mai exact de a oferi o pauza, Rosa o numeste `oaza`, fara a devia de la drumul initial, intotdeauna orientat spre productivitate.

`A fi prezent` este golit astfel de semnificatia initiala, ajunge mistificat si devine o strategie de a livra un produs care isi propune sa te convinga ca ar trebui sa faci sesiuni de being mindful pentru a da mai mult randament apoi la munca, pentru a fi mai creativ in proiectele pe care le faci, pentru a fi mai echipat pentru eficienta. Cumva contrar asteptarilor de a dizolva agitatia si impulsurile anxioase, multe programe de `reglare` a constiintei de sine vin cu obligativitatea de a demonstra colegilor de munca ca ai adaugat inca un skill pentru a te misca mai repede si s-ar putea chiar sa-l notezi ca realizare pe profilul tau de LinkedIn.

Velociraptorul are 50 de noi conexiuni.

Premisa conceptului de slow living care insista pe un metabolism al existentei de zi cu zi mai natural de functionare promoveaza un lifestyle sanatos, cu implicatii benefice. Problema intervine atunci cand un mod de a gandi viata devine o filosofie de instagram si se integreaza in logica de a monetiza jinduirea la un stil de viata de neatins. Influencerii care slow livuiesc par un trib select de wanna be hipioti chic care ofera o frunzarire virtuala a unei vieti care pare inacesibila pentru ca este sustenabila dar si glamouroasa in acelasi timp. Sunt genul de conturi pe care oamenii le urmaresc pentru a salva imagini pentru un mood board aspirational, ca un spatiu gandit care va veni dupa ce termina sa se epuizeze cu munca pe care o fac, undeva la batranete, dupa ce vor acumula un capital, atunci cand banii vor face bani, candva, ar fi dragut, candva, daca nu o sa uite de bookmarkul facut la pagina. Este interesant de a vedea popularitatea miscarii in conexiune cu adoptarea termenului de sustainable de catre corporatii. Cine ar fi visat acum 20 de ani ca mari conglomerate se vor gandi la chestiuni de etica a mediului inconjurator si vor investi chiar in alfabetizarea angajatilor in acest sens. Criteriile de adeziune nu vin din activism, ci din nevoia de a raspunde unei schimbari de mentalitate a unui market emergent. Se poate vorbi intr-o pauza de tigara cum visezi la casa aia self-sustainable pentru ca e un small talk care te pune in evidenta ca fiind eficienta in ce si-a propus politica firmei si e inspiring, dar nu sunt targeturi reale, nu intr-un sens de angajament real fata de sustenabilitate si ce inseamna ea.

Industria formata in jurul conceptelor de mindfulness si slow living functioneaza aproape ca un site porno – iti ofera fantezia, in imagini bine incadrate in estetici oarescum `scandinave`, descarcarea dorintelor si a unor nevoi pentru a nu ajunge burned out, dar nu devin realitate.

Modul lor de functionare nu este transformativ, ci finit, limitat si de multe ori opereaza cu emfaze autoritare care te invadeaza triggeruind vinovatia ca nu esti capabil sa meditezi si sa-ti golesti mintea de ganduri de la prima sesiune, dintr-un protocol in 5 pasi care promite serenitate eterna.

`Oaza` poate deveni si un spatiu competitional, mai ales ca multe aplicatii `zeniste` conecteaza utilizatorii a caror activitate o poti monitoriza. Greg din Noua Zeelanda a meditat mai mult ca mine in fiecare saptamana si trebuie sa fac cumva sa recuperez, sa bag mai mult ca el, dar nefiind conectata la scopul de a ma detasa de lumea materiala pentru ca stimulul este unul de intrecere si de acumulare. (Greg m-a enervat mult timp, ori era yoghin ori lasa aplicatia deschisa random).

Velociraptorul a meditat mai mult ca Greg pentru ca mediteaza mai repede decat Greg.

Explozia toolkit-ului pentru health and fitness este printre cele mai notabile si puternice aparitii pe piata de consum in masa – de la fitbit la aplicatii sincronizate intre toate deviceurile pe care le ai, la reclamele de inregimentare pentru beach body de pe youtube, la gurus si antrenori, pana la experti in diete din perioada neolitica. Personajele acestui curent sunt aici pentru a ajuta planeta sa se miste (mai repede); in acelasi timp sunt aici ca sa te ajute sa fii sanatos pe un pled special pentru yoga designat chiar de ei, cu un container de smoothie si cu pachete de fructe congelate de ei – perfect dupa work out – si sa-ti dea iegarii din microfibra fara de care nu poti face abdomene eficient.

Atitudinea energica masculina, discursul entuziast pare orientat pentru a crea un corp mai apt si mai capabil pentru a munci mai mult, obligativitatea de a accelera. Poate de asta sunt multe corporatii care dau angajatilor abonamente gratuite la sali de fitness? de ce nu un abonament la matineuri la Ateneu ? sau un abonament la masaj de relaxare? sau sa iti plateasca terapia la psiholog saptamanal – I’m just saying.

Mediul de wellness in ipostaza lui comerciala pare ca a inteles nevoile unui public pe fuga, mereu grabit, care nu vrea o pauza, ci o pauza productiva.

La nivelul acestei discutii, scopul nu este de a blama – chiar daca nu ma pot abtine, ci de a atentiona si clarifica faptul ca `escapismul` in forme care la prima vedere par raspunsul pentru un trai `sanatos` in minte si in corp este un hobby iluzionist.

Capacitatile si energiile noastre sunt mobilizate catre productivitate ca scop in viata iar productivitatea nu poate fi orizontul unei destinatii – paradoxal in tumultul interior de a fi productivi ca finalitate, ajungem practic nicaieri si tot ce am lasat in spate este doar o mare `amprenta de carbon`.

Pentru ca toate ideile directive de incetinire a ritmului ca maniera de a trai in `rezonanta` cu ce este in jurul nostru este nevoie de o schimbare sistematica a mai multor aspecte sociale, politice, economice. Nu pot exista doar in casa mea `intepenita` in relaxare mentala 10 minute joia, daca odata iesind pe strada sunt asaltata de viteza cu care totul se misca si de … vitezomanii care claxoneaza.

Miscarile comerciale de slow living vand o reteta a cum sa supravietuiesti intr-o lume nebuna, nu cum sa traiesti in aceiasi lume sau cum sa o schimbi.

Velociraptorul a disparut si el ca toti dinozaurii. Mai exista in CGI, in documentare, in carti de povesti si enciclopedii, ar fi bine sa ramana acolo, consumand espresso dupa espresso si fiind foarte eficient facand asta.