Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


postcards 0

Posted on March 19, 2014 by admin

Îmi plac postcardurile! Colecționez ilustrate de la muzee, centre culturale, hoteluri, librării, magazine de souveniruri sau târguri de antichități. Am albume întregi pe care le țin în ordine cronologică.

Dar cel mai mult îmi place să le primesc și sunt tare ’specifică’ când prietenii pleacă în vacanțe sau sunt prin experiențe culturale internaționaliste de mulți ani.

În ultimul timp am fost răsfățată de sora mea și de mama care și-au făcut timp pentru a trimite vederi minunate și nostalgico-paseiste copilului care, nemaifind ‘capitalist’, ci departe în ardeal, comunică mai bine prin poștă.

Let’s mail! varianta cu timbre lipite și cu mers la poștă.

Expeditor: Mona

Expeditor: Mama

artă şi zăpadă în viena 0

Posted on February 26, 2013 by admin

Viena este singurul oraş în care nu mă simt turist nevrozat, oraş pe care îl frecventez o dată pe an sau chiar mai des … since 1998 (când scriu date începând cu 199.. mă simt matusalemică… adică am colegi născuţi în 1994 …botox din toamnă, s-a hotărât).

Am ajuns în viena sâmbătă după amiază. După un ramen la Akakiko şi un copa marroni la zanoni (desert fetiş de când eram în generală: piure de castane desfăcut gen spaghetti cu sos de rom, caramel, îngheţaţă de castane şi frişcă – un ceva simplu, dar un ceva-ceva extrem-decadent) ştiam cu siguranţă că toate dramele posibile din viaţa mea au dispărut odată cu urmele de linguriţă harnică pe platoul de desert

Plănuisem un program cultural pentru acest sejur de acum 2 săptămâni, încă în sesiune – cu o parte din mine traumatizată şi cu cealaltă concentrată să nu cedeze în faţa pericolului de a comanda bilete la opera din viena, care, like we all know costă o avere;  totul a fost organizat în detaliu: când am ajuns la hotel biletele pentru Musikverein şi teatru ma aşteptau la recepţie într-un plic opulent pe care numele meu era scris cu auriu – cum se face că detaliile ăstea ne fac să ne simţim mai bine, mai frumoşi-gustoşi ? – iar adresele erau deja notate în agendă cu staţia de metrou corespunzătoare – paranteză asociativă aici: iubesc sistemul de metrou din viena, nu atât de mult ca cel din berlin, dar nu voi fi niciodată fan london tube; cât de mult îmi lipseşte metroul în cluj! – poate e stupid, dar când m-am întors acum la bucureşti, marius a venit să mă ia de la gară şi dintre toate lucrurile posibile mi-am dorit cel mai mult să mă plimb cu metroul… la 8 dimineaţa…. după 10 ore de mers pe tren… riding coach btw.

anyways, duminică, după ce dimineaţa am fost la Spanish Riding School – am o obsesie pentru cai şi mama la fel, deci a fost alegerea perfectă de ‘matineu’ care s-a terminat cu “mama, îmi iei şi mie un lipiţan, te roooooog?!”, logic – seara am ajuns la Musikverein – Wo die Musik zu hause ist – adică această casă unde muzica este acasă ca în casa ei.

în Sala Brahms am avut un moment de gagică rusoaică care vede mult aur şi zice da, o să-mi fac şi eu dormitorul aşa… glumesc… poate doar un perete. O sală superbă, foarte secol 18 cu tot ce trebuie: stucaturi cu amoraşi, bucheţele de flori, ghirlande şi coloane ionice  şi o acustică blu ray-ish absolută- what more could you ask for?

Soprana Miah Persson – o tanti suedeză blondă  frumoasă (pleonasm?) cu o voce divinisimă a cântat în germană partituri din Clara şi Robert Schumann, Grieg, Strauss – în germană(!!) spre disperarea mamei mele. I like everything german aşa că tot programul mi-a creat o stare de relaxare totală, concertul şi paharul de pinot gris din pauză.

Astăzi, după entuziasmul de a afla că pot purta măsura 36 – sună vulgar, dar size does matter şi nu cred că nimic nu te poate bucura mai mult decât să poţi purta haine de anorexice – no offence anorexic people – am ajuns la The English Theatre de pe Josephsgasse unde am văzut The Woman in Black  în regia lui Matthew White. De foarte mult timp nu am mai fost la teatru având senzaţia  că învăţ ceva  extrem de practic pentru studiile pe care le fac. Nu mă aşteptam la ceva contemporano-artistic şi nu asta este ideea la acest teatru. Am văzut un spectacol foarte catchy, care te ţinea pe marginea scaunului cum spun englezii … nici o secundă în care să te plictiseşti sau să te uiţi la ceas, un decor simplisim în care 3 scaune şi un cufăr construiesc un cimitir, o birjă, un birou, o mlaşţină şi o casă bântuită…şi chiar şi o biciletă …şi un tren.

2 actori geniali: Roger Ringrose şi Tom Micklem mi-au adus aminte de ce îmi doresc să văd pe o scenă de la nişte actori: textul care devine dialog şi nu textul care rămâne un exerciţiu de memorare a replicilor. dicţie perfectă, decenţa gesturilor mici care exprimă mult, economie, economie, economie – a mişcării, a volumului vocii, a decorului, a luminii… o reducţie (exact ca trendul în bucătăria europeană), un concentrat care te face să spui: până la teatru avangardist care rupe gura târgului, you must have the proper trained actor. Roger Ringrose a jucat pentru the Lyric Hammersmith, cu Jeanne d’Arc a ajuns la Avignon iar King Lear l-a făcut la The Barbican. Tom Micklem a absolvit The Bristol Old Vic School în 2007 – un actor care işi foloseşte vocea şi corpul cu o eleganţă pe care nu am văzut-o până acum la un actor atât de tânăr.

Mă uit acum peste caietul program şi mă distrează cum numele regizorului este ceva mic şi neimportant în sine. paginile cele mai multe sunt dedicate dramaturgului şi scriitorului – The Woman in Black fiind o dramatizare după cartea cu acelaşi titlu scrisă de Susan Hill, adaptarea dramaturgică Stephen Mallatratt. Această adaptare pentru scenă se joacă in the West End din 1987, fără întrerupere. Tot în booklet – pagină dedicată light designerului – Nick Richings – şi o reclamă cu un nou restaurant deschis de Ion Nemţoi (nota bene! Internationalen Kunstler, cu umlaut acolo unde trebuie )- da, îl ştiţi din anii 90 – vaze de sticlă flamboiante şi magazin pe Calea Victoriei.

A fost o experienţă extrem de plăcută şi din care am adunat multe hint-uti şi tips & tricks for the stage – lucru pe care nu îl simt când merg la teatru chez home pentru că oamenii nu îşi asumă total ceea ce fac.

Deabia aştept să merg mâine la MUMOK să văd ultimele expoziţii – Franz West most likely.

Life is good and art even better.

micro dietetică despre alex. leo 0

Posted on February 19, 2013 by admin

http://atelier.liternet.ro/articol/5336/Alex-Leo-Serban/Saisprezece.html

duminică am avut parte de unul dintre cele mai plăcute road-tren-tripuri. Am părăsit capitala, trebuie să spun, cu regret, chiar dacă ea nu m-a părăsit pe mine, e atotprezentă şi bucureştenismul (cel purist, de “centru”, da, sunt snoabă) e lipit de mine ca o monedă de 1000 de lei, a l’ancienne, căzută în căptuşeala pardesiului. Ca întotdeauna, aveam la mine 4-5 cărţi în rucsac, bagaj-mobilier de cele mai multe ori sacrificat în faţa unui teanc proaspăt de presă luat de la botu’ calului – din gară, dar nu am renunţat, totuşi, nici la adevărul de weekend şi nici la revista vinul care avea o sticluţă petite-fancy de cava… compromisul a fost făcut astfel: Sofi Oksanen – Purificare (Polirom, 2012), cava, nişte articole despre teatru xeroxate ca să mă simt conectată post-sesiune la şcoală  şi un self-help book Calea Zen pentru revenirea din sesiune, cava şi cava din nou.

Am ajuns în Cluj noaptea târziu şi în drum de la gară la reşedinţa mădăliană-ardeleană am văzut tot oraşul ca un loc minunat pe care nici nu îl cunosc încă şi pe care voiam să-l abandonez ca o primadonă toantă ce sunt – uneori – şi mi-am spus că deabia aştept următoarele zile ca să mă bucur de clujul ăla care ştiu eu că poate fi cluj – promit că există o logică interioară în asta.

Luni am băut cafeaua primordială-matinală cu Larisa în insomnia şi am avut revelaţia, amândouă, unei energii şi neastâmpăr de a face lucruri şi proiecte – revelaţie produsă undeva între deschiderea pliculeţului de zahăr şi sunetul linguriţei prin espresso. Deprimările au trecut, sperăm noi, pentru o perioadă destul de lungă – out with the old, in with the new.

http://atelier.liternet.ro/articol/5411/Alex-Leo-Serban/Nouasprezece.html

în toată reveria şi feeling-ului ăla bun care te face să faci window shopping fără să înţelegi la ce te uiţi … am intrat în Librarium, fără nici un scop, adică scop-less. Voiam să lenevesc prin oraş cumva… şi m-am mişcat ca un motan obez prin librărie care nu are altă plăcere decât aceea de a huzuri – iubesc cuvântul ăsta. în lentoarea asta atipică pentru mine, mi-am înfipt lăbuţele pufoase  într-o carte cu copertă verde închis cu o pisică mică suspendată cu capul în jos – Mica Dietetică, alex. leo şerban.. lăbuţele leneşe au dispărut şi au apărut mâinile mele cu unghii mici şi ojă ciobită, aceleaşi mâini care stăteau alerte când alex. leo vorbea la cursuri, pregătite să prindă cumva toate cuvintele lui. Am strâns cartea ca cel mai de preţ lucru găsit.

mi-e foarte greu să vorbesc sau să scriu despre alex. leo. L-am avut ca profesor la masterul de la CESI, chiar cu 2 luni înainte … well, înainte… ţin minte că lucrarea de examen a fost corectată de sorin alexandrescu, tema fusese schimbată, era un omagiu a fiecăruia dintre noi, câteva pagini în care spuneam ‘de ce vedem filme’… a fost cea mai grea lucrare pe care am scris-o pentru şcoală.

Alex. leo şerban este unul dintre oamenii mei preferaţi. nu aveai cum să nu-l iubeşti.. rafinat, minunat, cu un gust impecabil pentru artă, cu o modestie elegantă şi cu cel mai cald interes în orice aveai de spus. au fost nişte cursuri minunate în care hitchcock, greenaway, dreyer, derek jarman şi bergman aveau sens numai împreună în formula asta. Mi-e foarte dor de genul de cursuri pe care le făcea alex. leo – întâlniri despre plăcerea de a vedea filme. Mi-e foarte dor să citesc o cronică de film alex. leo şerban; ce filme i-ar fi plăcut din selecţia pentru oscar 2013, ce ar fi scris despre poziţia copilului şi ursul de aur …ar fi fost la Berlin chiar atunci, sunt sigură.

Mica dietetică începe cu două coloane: “îmi plac”, “nu-mi plac”, o introducere pe care am parcurs-o ca un check list – îmi plac: apa mării, dreptunghiul, ciupercile, cartofii prăjiţi, campari cu gheaţă, yves saint laurent, velazquez, citroen 2CV, Lisabona. Diferenţe ireconciabile: Dostoievski – like, Proust – not… alex leo fiind un iremediabil Proust fan.

Reproduc aici câteva pasaje din Mica dietetică:

“Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară.”

“ştii că ai îmbătrânit atunci când plăcerea de a refuza o persoană care se ştie irezistibilă e mai mare decât plăcerea de a o pune cu ea.”

“Românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat. Dar nu moare până nu-i indispune şi pe ceilalţi.”

“Ce înseamnă cărţile pentru tine? Mici planete dreptunghiulare, de ţinut în bibliotecă, unde sunt mai uşor de găsit.”

“Caimacul este ruda săracă a smântânii, care ţi se agaţă pe gât ca şi cum şi-ar scoate pantofii în vestibul. Este musafirul nepoftit, frust şi fără maniere, al amintirilor mele culinare.”

“Ce vă place? Cel mai mult, în ceea ce fac, îmi place să cred în datoria zilnică de a-mi satisface plăcerile.”

“‘Părinţi emancipaţi’  care-şi cară odraslele peste tot! Dai peste ei în muzee, sali de concerte, la festivlauri de film. Au devenit un fel de apendice şic al părinţilor foarte tineri si foarte mobili, victime ale unei concepţii mult-prea-moderne despre educaţie: aceea potrivit căreia copiii trebuie ‘expuşi Artei’ de la cea mai fragedă vârstă. Un fel de: Care e cel mai sincer (căci inocent) admirator al lui Damien Hirst, Daft Punk & Peter Greenaway? Bebe-ul cu biberonul.”

“Dar, în afara cronicilor de filme, mai scriu şi ‘despre altele’. Păi, de exemplu, despre ce? Păi, de exemplu, despre mine. Egotism, narcisism, bla-bla (başca mizantropie), dar şi convingerea că sunt subiectul la care (în afară de cinema) mă pricep cel mai bine.”

mica dietetică, alex. leo şerban, editura ART, 2011

Despre librării şi artforum 0

Posted on February 02, 2013 by admin

Pentru mine Cărtureşti rămâne shopul around the corner de lângă universitate @ bucureşti, locul unde a început totul: cărţi british recente, toată ceaio-cultura de librărie, mirosul unui moleskine nou, dvd-uri artificial eye, reviste underground şi tot timpul din lume pentru a sta pe jos şi a răsfoi orice carte. Am preferat întotdeauna le petit Cărtureşti pentru că era aproape de şcoală şi venea cu multe avantaje: librari simpatici, loc intim, situat departe de hipstăreala de pe Arthur Verona.

Recunosc că în Humanitas-ul de la Kreţulescu găseam întotdeauna mai multe cărţi trebuincioase, dar Cărtureştiul mic va avea întotdeauna un şarm aparte, de neregăsit în fraţii şi surorile mai mari.

îmi place foarte mult să pierd timpul prin librării… şi când spun să pierd timpul mă gândesc că de multe ori mă întind vreo 2 ore, 2 ore în care mă legăn lent de la un raft la altul, mă agăţ de o masă cu noutăţi şi nu mă mai mişc, aranjez cărţile dacă nu sunt în unghi drept, contabilizez coperţile cele mai artsy, mă distrez spionând selecţia de cărţi a celorlalţi şi cel mai mult îmi place să mă aşez în genunchi şi să citesc primele 2 pagini din toate cărţile pe care le ating.

Tot ritualul ăsta de librărie este o adevărată pasiune pentru mine, îmi face mare plăcere, e tare plăcut şi mai mult poate fi şi gratis dacă eşti eficient.

în Cluj librăria preferată este Librarium – din foarte multe motive: loc genial, cei mai drăguţi şi implicaţi librari (merci Lore pentru reduceri şi thank you Teodora pentru recomandarea – Antoni Casas Ros – absolut genial, am citit Teorema lui Almodovar, sunt la ultima apariţie – Enigma – din care mai am 30 de pagini pe care le tot amân pentru că nu vreau să se termine anarhia sindromului enigma), selecţie foarte bună la capitolul literatură pentru copii (recomand volumul coordonat de Liviu Papadima - Ce poţi face cu două cuvinte- sursă bogată de inspiraţie pentru exerciţiile cu 3 cuvinte de la regie), canapele super comfortabile, reduceri, cărţi interesante despre teatru, asta ‘mai’ din când în când. îmi doresc doar să mărească zona de arte şi să văd mai multe albume la etaj.

în afară de Librarium, pe unde poposesc destul de des pentru că este chiar pe drumul meu casă-şcoală, mai există Cărtureşti … situat extrem de neortodox, în Iulius Mall. Spun asta pentru că aş vrea acest cărtureşti mai în centru şi nu pentru că aş avea o problemă cu mall-ul – orice aş spune, sunt o fată Cosmo  şi practic destul de des mall-o-activitatea.

Ieri,  vineri, mi-am luat doza de librărie direct dintr-un Cărtureşti deabia deschis – era ora 10 fix- în colţul care adună noile apariţii de la Polirom şi secţiunea de artă. Am descoperit cu această ocazie că la rafturile cu eticheta film poţi găsi şi cărţi despre teatru de la editura phaidon de exemplu.. am fost fericită să găsesc lângă un album despre robert de niro o carte despre regie – Rob Swain Directing, a handbook for emerging theatre directors. Mi-am spus – asta este despre mine pentru că sunt emerging prin toate părţile  şi am ţinut-o în braţe pentru următoarele 2 ore – am sedus-o şi am dus-o şi acasă – if that is not love I don’t know what it is..

am reuşit să îmi înfig în sfârşit ghearele într-un artforum ceva mai recent – decembrie 2012. Artforum rămâne singurul conglomerat de pagini glossy care mă face fericită ca un copil în faţa unui borcan plin de jeleuri roşii. începusem să mă simt tare prăfuită, aşa că de aseară stau cu revista lângă mine şi mă minunez la toate reclamele de expoziţii internaţionale şi la recomandările editoriale. Cred că întotdeauna voi trăi cu fascinaţia pentru a imagina aceste expoziţii.

Artforumul este material de studiat după ce treci peste contemplaţia tâmpă care, pe mine, mă încearcă de fiecare dată… aşa că m-am gândit să adun ceva nume noi de artişti despre care nu ştiu mare lucru.

Aşa am ajuns să explorez instalaţiile făcute de Diana Thater – video art şi proiecţii at their finest şi Kienholz cu adevărate producţii teatrale de assemblages.

The Ozymandias Parade a devenit noua mea obsesie – construcţie vizuală cu mesaj clar delimitat… i want to achieve that…dar până acolo, sunt încă în sesiune – o zonă extrem de haotică – şi cum se vede, tot încerc să amân momentul în care chiar învăţ şi îmi pregătesc examenele.

Diana Thater, Rare, (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall (Butterflies) - (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall, Butterflies, (2008)

Diana Thater, Perfect devotion two, (2005)

Diana Thater, Psyche, (2005)

Kienholz, The Ozymandias Parade/Concept Tableaux

Kienholz, Ozymandias Parade / Concept Tableaux

Harvey 0

Posted on January 30, 2013 by admin

Elwood P. Dowd: Harvey and I sit in the bars… have a drink or two… play the juke box. And soon the faces of all the other people they turn toward mine and they smile. And they’re saying, “We don’t know your name, mister, but you’re a very nice fella.” Harvey and I warm ourselves in all these golden moments. We’ve entered as strangers – soon we have friends. And they come over… and they sit with us… and they drink with us… and they talk to us. They tell about the big terrible things they’ve done and the big wonderful things they’ll do. Their hopes, and their regrets, and their loves, and their hates. All very large, because nobody ever brings anything small into a bar. And then I introduce them to Harvey… and he’s bigger and grander than anything they offer me. And when they leave, they leave impressed. The same people seldom come back; but that’s envy, my dear. There’s a little bit of envy in the best of us.

The Taxi Driver: …I’ve been driving this route for 15 years. I’ve brought ‘em out here to get that stuff, and I’ve drove ‘em home after they had it. It changes them… On the way out here, they sit back and enjoy the ride. They talk to me; sometimes we stop and watch the sunsets, and look at the birds flyin’. Sometimes we stop and watch the birds when there ain’t no birds. And look at the sunsets when its raining. We have a swell time. And I always get a big tip. But afterwards, oh oh…
Veta Louise Simmons: “Afterwards, oh oh”? What do you mean, “afterwards, oh oh”?
The Taxi Driver: They crab, crab, crab. They yell at me. Watch the lights. Watch the brakes, Watch the intersections. They scream at me to hurry. They got no faith in me, or my buggy. Yet, it’s the same cab, the same driver. and we’re going back over the very same road. It’s no fun. And no tips… After this he’ll be a perfectly normal human being. And you know what stinkers they are!

Harvey (1950) R: Henry Koster

După o săptămână dementă mi-am spus că am nevoie de o zi liberă în care să pot mânca junk food fără să mă simt vinovată uitându-mă la un film cu James Stewart.

Harvey este un iepure alb şi mare care bea martini…  sper să vină în curând la Cluj şi să stea cu mine prin baruri ca să pot vedea  partea aia frumoasă a lucrurilor.

De văzut aici.

Elwood P. Dowd: In this world, you must be oh so smart or oh so pleasant. Well, for years I was smart. I recommend pleasant. And you may quote me.

HE 0

Posted on November 04, 2012 by admin

He Who Gets Slapped (1924) R: Victor Sjostrom

Lon Chaney este HE, he who gets slapped. Lon Chaney, unul dintre actorii mei preferaţi de silent movies, undeva între Nikolay Cherkasov şi Charlie Chaplin, este probabil mai bine cunoscut pentru rolul din Phantom of the Opera din 1925, r: Rupert Julian. The man of a thousand faces, Chaney a fost printre puţinii actori din perioada filmelor mute care a putut incorpora pantomima, machiajul teatral şi jocul “expresiv-expresionist” într-o imagine care nici astăzi nu pare exagerată pe peliculă spre deosebire de alte filme din anii 20 care sunt pur şi simplu prea mult chiar şi pentru un public răbdător.

Printre zecile de filme făcute, altă epocă – alt ritm de producţie, Chaney a avut o colaborare activă cu regizorul Tod Browning. The Unholy Three (1930)  este deja trecut pe lista mea de must see. Tod Browning fiind un fel de ‘cel mai iubit dintre pământeni’ şi unchi spiritual …dar cred că am mai scris de foarte multe ori deja despre supremul în film: The Freaks (1932) – nu există nimic mai simplu, mai grotesc şi mai complet. Cred că ar trebui să fie obligatoriu pe orice silabus universitar, şi mi se pare mai trist dacă nu ai văzut freaks, dar zici că ai văzut în schimb integrala tarkovsky… apropo de asta la cursul de engleză, un tip de la media a zis că el crede că filmele lui tartacovschi – nota bene – sunt dinamice şi entertaining. urăsc genul ăsta de atitudine, mă rog şi torturarea singurului neuron dislexic care se pare că naşte monştrii, trecând peste incultură sau hai să-i spunem ne-cultură, pornirea asta de a fi fan filme greoaie şi europene pentru că nu sunt hollywood şi tot ce vine din america e caca satanic şi consumerist mi se pare o chestie  limitată, pretenţioasă şi superficială…apropo, nu cred pe nimeni care îmi spune că stă cu ochii lipiţi de ecran la Ultimul an la Marienbad, în afară de Diana care este film guru.

He who gets slapped este un foarte film marca MGM – primul film MGM în care în deschidere apare celebrul sunet al leului, enervat probabil pe cinefilii europeni, muahahahaha- foarte hollywood. atât de hollywood încât nu respectă nici textul pe care este bazat scriptul – piesa de teatru cu acelaşi titlu scrisă de Leonid Andreyev. Cu toate aceste păcate, filmul este o lucrare de artă pe aproape oricare cadru: suprapuneri care fac mereu trimitere la cele două capete ale poveştii (grupul de clovni care râde devine grupul de academicieni care râde, globul pământesc al omului de ştiinţă devine jucăria clovnului, râsul publicului care este distrat în relaţie cu râsul tragic al lui He care moare cu adevărat pe ’scenă’ la fel ca în coregrafia lui de fiecare seară), fotografie aproape ideală pentru spaţiul circului şi un absolut magnetic, absurd şi trist Chaney. Ultima planşă de text scris, apare după ce He moare în braţele lui Consuelo, sună cam aşa:

What is Death?

What is Life?

What is Love?

Mi se pare genial cum poţi integra întrebările cu î mare chiar în finalul unui film şi să rezumi filosofie, literatură şi viaţă într-un mod simplu… în trei rânduri…trecând peste sarcasm acum, this is what is all about…cât minimalism pentru perioada interbelică :) mă gândesc că dacă noul val de film românesc ar folosi insert-urile ăstea de film mut am salva metri întregi de peliculă şi nu am mai avea nevoie de cadre statice în care toţi stau în bucătărie, suspectez că este aceiaşi bucătărie pentru toate filmele şi în cazul lui Porumboiu ştiu sigur că am dreptate, ar putea rezolva totul cu un decupaj text care să spună: Bucătărie, comunism, postcomunism, bucătărie.. ce este moartea? ce este viaţa? ce este dragostea?  şi spun asta adorându-l în continuare pe Porumboiu care a fost printre cei mai tari profi pe care i-am avut, dar ca idee nu sună atât de rău, nu? hahahaha.

Rotten Tomatoes dau un scor de 86% , dar cred că se putea mai bine. Eu oricum sunt fericită pentru că am descoperit ceva foarte inspiraţional şi trecuse mult timp de când nu mai văzusem un film mut care să-mi placă atât de mult.

Filmul este de găsit pe arhiva asta.

Berg, strindberg 0

Posted on November 01, 2012 by admin

Celebrating Strindberg the right way:

http://www.strindbergandhelium.com/

o serie de animaţii cu alchimistul pesimist preferat: August şi cu Helium, adicătelea fix heliu.

Textele sunt luate din Inferno şi sunt Strindberg all the way.

(episoade recomandate: In Absinthe and Women şi At home with the kids)

Miseryyyyyy!

they call me a stalker, i say it’s just a way of life 0

Posted on October 30, 2012 by admin

Sunt o babă voyeuristă.

Nu m-am gândit până acum că pasiunea mea de a urmări oameni – să o numim pasiune? hai să-i spunem hobby – ar putea fi catalogată drept voyeurism. Mi se pare de bun simţ atunci când cunoşti oameni noi să operezi un minim şi decent google,  pentru cei înclinaţi spre manie poate chiar să verifici şi declaraţiile la fisc, dar oricum să ai un suport de informaţie basic, din politeţe. Nu e exagerat şi nici intrusiv, e o formă de altruism …interes faţă de ceilalţi în afară de propria persoană..ceva budhist?… cred…  oricum, nu o boală (faptul că aranjez obiecte pe rafturi în supermarketuri pentru că stau strâmb – aia e o boală de care sunt complet conştientă).

Dar cum îi povesteam colegei mele de grupă, Larisa, despre vecinii mei şi cam ce activităţi întreprind (am un geam imens, generos la capitolul perspectivă), am fost prinsă de mână şi cu privirea de şoc şi groază, am fost avertizată: “Ai ajuns vecina babă şi voyeuristă”. (babă fiind aici pronunţat ca adjectiv)

Universul meu a făcut o mică implozie, ca în desenele Disney cu marţienii ăia mici, cvasi-romani. Am avut revelaţia: ce fac de ani de zile este sclerozat şi bolnav. Am hotărât să mă tratez, urgent.

Au trecut câteva zile şi am ignorat orice acţiune a vecinilor, mi-am impus să nu mai stau agăţată de fereastră, în poziţii nefireşti, pentru a vedea dacă în casa de alături comunitatea de doamne divorţate face ceva exotic (doamnele, 3 la număr, care cu banii adunaţi din partaj şi-au cumpărat o casă împreună, un labrador, 3 câini mai mici şi hiper-blănoşi şi 2 majordomi (fix majordomi – poartă o specie de uniformă şi sunt foarte gen Anthony Hopkins în Remains of the Day)… am ignorat şi vecinul din casa de vis-a-vis care lucrează cu asiduitate în fiecare seară la o planşetă, ori construieşte ceva catedrală neogotică ori  un plan elaborat militar… vecin cu care din cauza distanţei mici dintre geamurile noastre am dezvoltat un protocol în care ne prefacem că nu ne observăm reciproc, chiar dacă eu mă holbez, iar el e paranoic, bănuiesc, în legătură cu ce se află pe planşetă… am ignorat până şi pe vecinul  cu care sunt uşă în uşă, adam – un tip englez care ascultă muzică pop de gagici şi o înşală pe prietena lui numai sâmbăta..adam ştie că eu ştiu că el se preface că eu nu ştiu, iar prietena lui nu ştie absolut nimic…e un acord tacit între noi, mai ales că mă distrează replicile cu care agaţă fetele ăstea “sabatice”.

Postul ăsta a durat 3-4 zile .. au fost nişte zile destul de plictisitoare… pentru că în acest cartier din Cluj materialul biografic abundă, chiar stă să pocnească.. şi încă nu am investigat cum trebuie vecinii de la parter….un australiez care vorbeşte română, un fotbalist obsedat de curăţenie şi ceva fată tocilară care pare malefică sau chiar un potenţial criminal în serie…deabia aştept să găsesc legătura dintre ei, sunt absolut sigură că există una.

în a patra zi mi-am acceptat condiţia de “trăiristă” prin vizor şi mi-am spus că deşi nu sunt james stewart în Rear Window şi Hitchcock clar nu îmi regizează viaţa – pentru că nu am una şi în inexistenţa ei nu există nici suspans – voi continua să practic acest mic şi nevinovat passatempo.

clopotul de sticlă şi adicţia pentru depresii 0

Posted on October 29, 2012 by admin

“Art is a guarantee of sanity. That is the most important thing I have said. ”

“What interests me is the conquering of the fear, the hiding, the running away from it, facing it, exorcising it, being ashamed of it, and, finally, being afraid of being afraid.”

Louise Bourgeois

The Cells - exorcizarea amintirilor, închisoare pentru copilărie, concentrare a propriei istorii.

2000, Turbine Hall, Tate Modern – I Do, I Undo, I Redo

Maman – 2000

Louise Bourgeois mă obsedează de mult timp. Un artist la care mă întorc de fiecare dată când mă simt blocată sau dezamăgită… de oricâte ori ştiu că atârnă Clopotul de sticlă a Sylviei Plath. E un clopot imens de sticlă aici în Cluj, unul prin care ploaia, totuşi, trece. Poate e doar octombrie… poate e aerul ăsta de munte care există aici, condiţii atmosferice cu care nu m-am obişnuit încă. Poate e prea multă natură şi faptul că pot vedea dealuri dimineaţa pe geam. Poate e faptul că nu sunt obişnuită să văd case, oameni şi dealuri pe geam pentru că back home în podul meu ferestrele sunt schizofrenic orientate înspre cer şi restul lucrurilor nu există. Poate pentru că nu mă mai simt acasă nicăieri acum şi aş vrea să mă refugiez în ghearele unui păianjen imens, păianjen care să meargă cu mine peste tot. Poate pentru că sunt aşa o drama queen care se ia, în ultimul timp, mult prea în serios. Eu de fapt suspectez că e o problemă de vârstă, una care mă face să mă uit atent dimineaţa în oglindă şi să mă hotărăsc dacă am riduri sau sunt doar psihotică, asta sau chiar nu îmi port ochelarii de vedere cum trebuie.

Ca să-mi revin am revăzut Harold and Maude (1971) –   pentru că am adus aici aproape toată integrala de cult movies pe care am folosit-o la disertaţie. Mi-am adus aminte cum am stat închisă 6 luni în casă pentru a scrie lucrarea şi cât de mult îmi lipseşte autismul ăla când totul era simplu şi nu trebuia să comunic cu oameni. Seria de sinucideri ale lui Harold este clasică şi dacă asta nu te face să râzi nu ştiu ce altceva ar putea. poate doar filmele cu zombie marca George Romero sau anything Ed Wood, dar păstrăm asta pentru Halloween.

Da, acum că mă gândesc pare ceva ce s-ar putea întâmpla în Cluj, chiar la adresa unde stau  :

Nu am mai descoperit lucruri noi, aştept să înceapă Temps d’Images, tristă într-un fel pentru că anul ăsta nu lucrez în festival şi trăiesc aici, ironic, vorbesc constant cu Silvia care îmi trimite live updates din FNT – all drama and … drama, şi trebuie să recunosc că e foarte ciudat pentru că e primul an când nu merg şi mă gândesc că oamenii din cerc, colegii mei cesieni, se duc împreună la spectacole şi vor vorbi mult despre asta şi eu nu sunt acolo ca să ne alimentăm obsesiile noastre comune pentru săptămâni întregi. îmi dau seama acum că oricât de mult îmi doream să dau foc sediului Cesi, au fost doi ani super tari de nebunie haotică şi creativă.

Sunt patetic de nostalgică… e din cauza clopotului de sticlă, care sper să dispară strivit de păianjen şi de ceva autorenunţare la stări dubioase… pentru că până la urmă Depression is merely anger without enthusiasm.

E amuzant că de fiecare dată când mă simt ca ultimul om de pe lume – şi nu citez aici un titlu de Fukuyama, hahaha, nu – îmi aduc aminte de ce spunea tata când eram mică şi plângeam din cauza unei probleme existenţiale/liste : “Mădălina, citeşte mai bine o carte”. E absurd de amuzant pentru că asta era replica lui tata pentru orice: sunt un eşec- citeşte o carte, tigrii siberieni sunt decimaţi – citeşte o carte, o să mor singură devorată de câini alsacieni – citeşte o carte, cred că a început apocalipsa – citeşte o carte. De asta, cred că tata are dreptate şi ori de câte ori  sunt deprimată şi mă simt stupid, citesc o carte. Danilo Kis – Enciclopedia morţilor şi Jose Saramago – Eseu despre orbire par două lucruri care ar putea ajuta… desigur cu votcă, ţigări şi mâncare multă şi scârboasă.

Am auzit că ai nevoie de 21 de zile pentru a dezvolta o adicţie, 3 săptămâni şi poţi fi dependent. Adicţiile cu adevărat interesante ţin o viaţă, dar pare mult mai challenging, ca în aproximativ o lună, să poţi proiecta, stabili şi “executa” o adicţie constructivă. Asta nu înseamnă că o să încep să îmbrăţişez copaci şi să aberez despre unicorni roz, dar poate puţin optimism, genul ne-greţos, ar putea să fie amuzant, la fel cum modul în care oamenii din Cluj se enervează calm (calm-enervează) sau cum pronunţă înjurăturile de parcă ar fi ingrediente de pe o sticlă de şampon, mă face să râd cu convulsii în sinea mea.

Rothko, teatrul şi găluştele cu prune 0

Posted on October 17, 2012 by admin

“Silence is so accurate. ”
-Mark Rothko

Am avut şocul lumii reale recent. Poate îl avem în rate echilibrate în fiecare zi, în bibliotecile ticsite cu cărţi prăfuite care nu vor fi niciodată mai noi de anii 70, în felul în care un bărbat în vârstă întinde palma pentru a plăti în monede numărate de acasă, în surpriza de pe faţa femeii de servici după ce i-ai dat bună ziua, în nonşalanţa cu care o femeie grasă crede că arată bine numai petntru că are copii şi soţ… Lumea reală este la fel ca igrasia – penetrează pereţii profund, musteşţe, pătează, dar se retrage când se face mai cald, doar ca să revină toamna.

Am fost tristă, furioasă, dezamăgită, liniştită, confuză, deprimată, calmă – în ordinea asta. ziua şi starea, la fel cum poţi găsi pachete cu 7 perechi de şosete pentru fiecare zi a săptămânii.

şi atunci m-am oprit şi m-am întrebat..lucruri simple la care nu ma gândisem că ar trebui să răpund concret . Cea mai pregnantă întrebare, obsesivă ca prezenţă, este ce mă ţine aici?

Când m-am mutat la Cluj nu m-am gândit la asta, animal impulsiv şi pasional, eu mai mult acţionez, nu ştiu niciodată care este scopul acţiunii. Poate e momentul , în sfârşit, să cresc mare şi să gândesc practic în manieră de scop şi rezultate.

Dar refuz să fac asta. Este vulgar, este josnic, este inuman. Nu există scop sau sens pe lumea asta, e o invenţie a unei lumi tarate şi fără bucurie. Aşa că îmi asum rolul de bufon cu replici absurde şi nu prea amuzante tot timpul şi mă gândesc că ce mă ţine aici este tocmai faptul că asta simt să fac acum.

Toată nebunia asta, pe un fond de prim şoc în contact cu şcoala de arte performative de aici…colegi..etc.., mi-a adus aminte de facultate şi de cât de mult iubeam arta şi puteam să răspund  vehement de ce simt asta. Am mai crescut, rigiditatea propriului canon de valori mai există, dar las lucrurile să se întâmple în faţa mea pentru a vedea şi lucrurile pe care nu vreau să le văd.

artă, teatru, parcursul ăsta şi lucrurile pe care le vreau de la teatru vin via artă.

Reacţia la opera de artă la fel ca reacţia publicului trebuie să fie strâns legată de tipul de apropriere, trăire, dialog senzorial şi nu de mesaj care nu ne mai poate mişca pentru că este expirat înainte de a fi pus în circulaţie. Trăirea contactului, actul de a privi fatalitatea morţii şi de a vedea lumină… teatrul trebuie să fie ca prima oară când vezi o pictură de Mark Rothko, nu poate semăna cu nimic altceva şi nu va exista niciodată ceva mai grăitor pentru simţuri şi imposibil de descris.

Până şi video-urile despre Rothko îţi dau “starea” şi sunt sub influenţa ei acum. Drogul trebuie împărţit:http://www.markrothko.org/index.jsp

Simon Schama’s best work.

în afară de Rothko, sunt impregnată şi de Matei Vişniec… cum au reuşit să mă prindă amândoi în acelaşi timp? Am văzut Buzunarul cu pâine – spectacol de păpuşi –  unatc, coord. Cristian Pepino, în cadrul Festivalului Puck din Cluj. A fost excelent, ca o  sticlă de apă dimineaţa când eşti mahmur…a reuşit să-mi purifice traumele vizuale cauzate de Naţional.

The Waste Land de T.S. Eliot pare cea mai potrivită cale de a ieşi din post-ul ăsta fără a regreta că nu pot să scriu mai mult sau mai bine pentru că mâine trebuie, din nou şi din nou, să mă trezesc la 6.

Lucrurile o să se rezolve şi de iertat, am iertat şi Clujul, nu e vina lui că există şi oameni urâţi care trăiesc aici. Dar ce o să re-echilibreze cu adevărat universul sunt găluştele cu prune făcute de mama, care sper ca într-o zi să poată veni în formă de ploaie(găluştele şi nu mama), asta în loc de pâine pentru că un buzunar plin cu găluşte cu prune este poate sensul.

What are the roots that clutch, what branches grow
Out of this stony rubbish? Son of man, 20
You cannot say, or guess, for you know only
A heap of broken images, where the sun beats,
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,
And the dry stone no sound of water. Only
There is shadow under this red rock, 25
(Come in under the shadow of this red rock),
And I will show you something different from either
Your shadow at morning striding behind you
Or your shadow at evening rising to meet you;
I will show you fear in a handful of dust.


↑ Top