Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for the ‘Uncategorized’


Berg, strindberg 0

Posted on November 01, 2012 by admin

Celebrating Strindberg the right way:

http://www.strindbergandhelium.com/

o serie de animaţii cu alchimistul pesimist preferat: August şi cu Helium, adicătelea fix heliu.

Textele sunt luate din Inferno şi sunt Strindberg all the way.

(episoade recomandate: In Absinthe and Women şi At home with the kids)

Miseryyyyyy!

they call me a stalker, i say it’s just a way of life 0

Posted on October 30, 2012 by admin

Sunt o babă voyeuristă.

Nu m-am gândit până acum că pasiunea mea de a urmări oameni – să o numim pasiune? hai să-i spunem hobby – ar putea fi catalogată drept voyeurism. Mi se pare de bun simţ atunci când cunoşti oameni noi să operezi un minim şi decent google,  pentru cei înclinaţi spre manie poate chiar să verifici şi declaraţiile la fisc, dar oricum să ai un suport de informaţie basic, din politeţe. Nu e exagerat şi nici intrusiv, e o formă de altruism …interes faţă de ceilalţi în afară de propria persoană..ceva budhist?… cred…  oricum, nu o boală (faptul că aranjez obiecte pe rafturi în supermarketuri pentru că stau strâmb – aia e o boală de care sunt complet conştientă).

Dar cum îi povesteam colegei mele de grupă, Larisa, despre vecinii mei şi cam ce activităţi întreprind (am un geam imens, generos la capitolul perspectivă), am fost prinsă de mână şi cu privirea de şoc şi groază, am fost avertizată: “Ai ajuns vecina babă şi voyeuristă”. (babă fiind aici pronunţat ca adjectiv)

Universul meu a făcut o mică implozie, ca în desenele Disney cu marţienii ăia mici, cvasi-romani. Am avut revelaţia: ce fac de ani de zile este sclerozat şi bolnav. Am hotărât să mă tratez, urgent.

Au trecut câteva zile şi am ignorat orice acţiune a vecinilor, mi-am impus să nu mai stau agăţată de fereastră, în poziţii nefireşti, pentru a vedea dacă în casa de alături comunitatea de doamne divorţate face ceva exotic (doamnele, 3 la număr, care cu banii adunaţi din partaj şi-au cumpărat o casă împreună, un labrador, 3 câini mai mici şi hiper-blănoşi şi 2 majordomi (fix majordomi – poartă o specie de uniformă şi sunt foarte gen Anthony Hopkins în Remains of the Day)… am ignorat şi vecinul din casa de vis-a-vis care lucrează cu asiduitate în fiecare seară la o planşetă, ori construieşte ceva catedrală neogotică ori  un plan elaborat militar… vecin cu care din cauza distanţei mici dintre geamurile noastre am dezvoltat un protocol în care ne prefacem că nu ne observăm reciproc, chiar dacă eu mă holbez, iar el e paranoic, bănuiesc, în legătură cu ce se află pe planşetă… am ignorat până şi pe vecinul  cu care sunt uşă în uşă, adam – un tip englez care ascultă muzică pop de gagici şi o înşală pe prietena lui numai sâmbăta..adam ştie că eu ştiu că el se preface că eu nu ştiu, iar prietena lui nu ştie absolut nimic…e un acord tacit între noi, mai ales că mă distrează replicile cu care agaţă fetele ăstea “sabatice”.

Postul ăsta a durat 3-4 zile .. au fost nişte zile destul de plictisitoare… pentru că în acest cartier din Cluj materialul biografic abundă, chiar stă să pocnească.. şi încă nu am investigat cum trebuie vecinii de la parter….un australiez care vorbeşte română, un fotbalist obsedat de curăţenie şi ceva fată tocilară care pare malefică sau chiar un potenţial criminal în serie…deabia aştept să găsesc legătura dintre ei, sunt absolut sigură că există una.

în a patra zi mi-am acceptat condiţia de “trăiristă” prin vizor şi mi-am spus că deşi nu sunt james stewart în Rear Window şi Hitchcock clar nu îmi regizează viaţa – pentru că nu am una şi în inexistenţa ei nu există nici suspans – voi continua să practic acest mic şi nevinovat passatempo.

clopotul de sticlă şi adicţia pentru depresii 0

Posted on October 29, 2012 by admin

“Art is a guarantee of sanity. That is the most important thing I have said. ”

“What interests me is the conquering of the fear, the hiding, the running away from it, facing it, exorcising it, being ashamed of it, and, finally, being afraid of being afraid.”

Louise Bourgeois

The Cells - exorcizarea amintirilor, închisoare pentru copilărie, concentrare a propriei istorii.

2000, Turbine Hall, Tate Modern – I Do, I Undo, I Redo

Maman – 2000

Louise Bourgeois mă obsedează de mult timp. Un artist la care mă întorc de fiecare dată când mă simt blocată sau dezamăgită… de oricâte ori ştiu că atârnă Clopotul de sticlă a Sylviei Plath. E un clopot imens de sticlă aici în Cluj, unul prin care ploaia, totuşi, trece. Poate e doar octombrie… poate e aerul ăsta de munte care există aici, condiţii atmosferice cu care nu m-am obişnuit încă. Poate e prea multă natură şi faptul că pot vedea dealuri dimineaţa pe geam. Poate e faptul că nu sunt obişnuită să văd case, oameni şi dealuri pe geam pentru că back home în podul meu ferestrele sunt schizofrenic orientate înspre cer şi restul lucrurilor nu există. Poate pentru că nu mă mai simt acasă nicăieri acum şi aş vrea să mă refugiez în ghearele unui păianjen imens, păianjen care să meargă cu mine peste tot. Poate pentru că sunt aşa o drama queen care se ia, în ultimul timp, mult prea în serios. Eu de fapt suspectez că e o problemă de vârstă, una care mă face să mă uit atent dimineaţa în oglindă şi să mă hotărăsc dacă am riduri sau sunt doar psihotică, asta sau chiar nu îmi port ochelarii de vedere cum trebuie.

Ca să-mi revin am revăzut Harold and Maude (1971) –   pentru că am adus aici aproape toată integrala de cult movies pe care am folosit-o la disertaţie. Mi-am adus aminte cum am stat închisă 6 luni în casă pentru a scrie lucrarea şi cât de mult îmi lipseşte autismul ăla când totul era simplu şi nu trebuia să comunic cu oameni. Seria de sinucideri ale lui Harold este clasică şi dacă asta nu te face să râzi nu ştiu ce altceva ar putea. poate doar filmele cu zombie marca George Romero sau anything Ed Wood, dar păstrăm asta pentru Halloween.

Da, acum că mă gândesc pare ceva ce s-ar putea întâmpla în Cluj, chiar la adresa unde stau  :

Nu am mai descoperit lucruri noi, aştept să înceapă Temps d’Images, tristă într-un fel pentru că anul ăsta nu lucrez în festival şi trăiesc aici, ironic, vorbesc constant cu Silvia care îmi trimite live updates din FNT – all drama and … drama, şi trebuie să recunosc că e foarte ciudat pentru că e primul an când nu merg şi mă gândesc că oamenii din cerc, colegii mei cesieni, se duc împreună la spectacole şi vor vorbi mult despre asta şi eu nu sunt acolo ca să ne alimentăm obsesiile noastre comune pentru săptămâni întregi. îmi dau seama acum că oricât de mult îmi doream să dau foc sediului Cesi, au fost doi ani super tari de nebunie haotică şi creativă.

Sunt patetic de nostalgică… e din cauza clopotului de sticlă, care sper să dispară strivit de păianjen şi de ceva autorenunţare la stări dubioase… pentru că până la urmă Depression is merely anger without enthusiasm.

E amuzant că de fiecare dată când mă simt ca ultimul om de pe lume – şi nu citez aici un titlu de Fukuyama, hahaha, nu – îmi aduc aminte de ce spunea tata când eram mică şi plângeam din cauza unei probleme existenţiale/liste : “Mădălina, citeşte mai bine o carte”. E absurd de amuzant pentru că asta era replica lui tata pentru orice: sunt un eşec- citeşte o carte, tigrii siberieni sunt decimaţi – citeşte o carte, o să mor singură devorată de câini alsacieni – citeşte o carte, cred că a început apocalipsa – citeşte o carte. De asta, cred că tata are dreptate şi ori de câte ori  sunt deprimată şi mă simt stupid, citesc o carte. Danilo Kis – Enciclopedia morţilor şi Jose Saramago – Eseu despre orbire par două lucruri care ar putea ajuta… desigur cu votcă, ţigări şi mâncare multă şi scârboasă.

Am auzit că ai nevoie de 21 de zile pentru a dezvolta o adicţie, 3 săptămâni şi poţi fi dependent. Adicţiile cu adevărat interesante ţin o viaţă, dar pare mult mai challenging, ca în aproximativ o lună, să poţi proiecta, stabili şi “executa” o adicţie constructivă. Asta nu înseamnă că o să încep să îmbrăţişez copaci şi să aberez despre unicorni roz, dar poate puţin optimism, genul ne-greţos, ar putea să fie amuzant, la fel cum modul în care oamenii din Cluj se enervează calm (calm-enervează) sau cum pronunţă înjurăturile de parcă ar fi ingrediente de pe o sticlă de şampon, mă face să râd cu convulsii în sinea mea.

Rothko, teatrul şi găluştele cu prune 0

Posted on October 17, 2012 by admin

“Silence is so accurate. ”
-Mark Rothko

Am avut şocul lumii reale recent. Poate îl avem în rate echilibrate în fiecare zi, în bibliotecile ticsite cu cărţi prăfuite care nu vor fi niciodată mai noi de anii 70, în felul în care un bărbat în vârstă întinde palma pentru a plăti în monede numărate de acasă, în surpriza de pe faţa femeii de servici după ce i-ai dat bună ziua, în nonşalanţa cu care o femeie grasă crede că arată bine numai petntru că are copii şi soţ… Lumea reală este la fel ca igrasia – penetrează pereţii profund, musteşţe, pătează, dar se retrage când se face mai cald, doar ca să revină toamna.

Am fost tristă, furioasă, dezamăgită, liniştită, confuză, deprimată, calmă – în ordinea asta. ziua şi starea, la fel cum poţi găsi pachete cu 7 perechi de şosete pentru fiecare zi a săptămânii.

şi atunci m-am oprit şi m-am întrebat..lucruri simple la care nu ma gândisem că ar trebui să răpund concret . Cea mai pregnantă întrebare, obsesivă ca prezenţă, este ce mă ţine aici?

Când m-am mutat la Cluj nu m-am gândit la asta, animal impulsiv şi pasional, eu mai mult acţionez, nu ştiu niciodată care este scopul acţiunii. Poate e momentul , în sfârşit, să cresc mare şi să gândesc practic în manieră de scop şi rezultate.

Dar refuz să fac asta. Este vulgar, este josnic, este inuman. Nu există scop sau sens pe lumea asta, e o invenţie a unei lumi tarate şi fără bucurie. Aşa că îmi asum rolul de bufon cu replici absurde şi nu prea amuzante tot timpul şi mă gândesc că ce mă ţine aici este tocmai faptul că asta simt să fac acum.

Toată nebunia asta, pe un fond de prim şoc în contact cu şcoala de arte performative de aici…colegi..etc.., mi-a adus aminte de facultate şi de cât de mult iubeam arta şi puteam să răspund  vehement de ce simt asta. Am mai crescut, rigiditatea propriului canon de valori mai există, dar las lucrurile să se întâmple în faţa mea pentru a vedea şi lucrurile pe care nu vreau să le văd.

artă, teatru, parcursul ăsta şi lucrurile pe care le vreau de la teatru vin via artă.

Reacţia la opera de artă la fel ca reacţia publicului trebuie să fie strâns legată de tipul de apropriere, trăire, dialog senzorial şi nu de mesaj care nu ne mai poate mişca pentru că este expirat înainte de a fi pus în circulaţie. Trăirea contactului, actul de a privi fatalitatea morţii şi de a vedea lumină… teatrul trebuie să fie ca prima oară când vezi o pictură de Mark Rothko, nu poate semăna cu nimic altceva şi nu va exista niciodată ceva mai grăitor pentru simţuri şi imposibil de descris.

Până şi video-urile despre Rothko îţi dau “starea” şi sunt sub influenţa ei acum. Drogul trebuie împărţit:http://www.markrothko.org/index.jsp

Simon Schama’s best work.

în afară de Rothko, sunt impregnată şi de Matei Vişniec… cum au reuşit să mă prindă amândoi în acelaşi timp? Am văzut Buzunarul cu pâine – spectacol de păpuşi –  unatc, coord. Cristian Pepino, în cadrul Festivalului Puck din Cluj. A fost excelent, ca o  sticlă de apă dimineaţa când eşti mahmur…a reuşit să-mi purifice traumele vizuale cauzate de Naţional.

The Waste Land de T.S. Eliot pare cea mai potrivită cale de a ieşi din post-ul ăsta fără a regreta că nu pot să scriu mai mult sau mai bine pentru că mâine trebuie, din nou şi din nou, să mă trezesc la 6.

Lucrurile o să se rezolve şi de iertat, am iertat şi Clujul, nu e vina lui că există şi oameni urâţi care trăiesc aici. Dar ce o să re-echilibreze cu adevărat universul sunt găluştele cu prune făcute de mama, care sper ca într-o zi să poată veni în formă de ploaie(găluştele şi nu mama), asta în loc de pâine pentru că un buzunar plin cu găluşte cu prune este poate sensul.

What are the roots that clutch, what branches grow
Out of this stony rubbish? Son of man, 20
You cannot say, or guess, for you know only
A heap of broken images, where the sun beats,
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,
And the dry stone no sound of water. Only
There is shadow under this red rock, 25
(Come in under the shadow of this red rock),
And I will show you something different from either
Your shadow at morning striding behind you
Or your shadow at evening rising to meet you;
I will show you fear in a handful of dust.

ultimul septembrie 0

Posted on September 30, 2012 by admin

Older Man: …and then, then we will talk about making sense of the matter. Once the coffee is poured, and the tip of the cigarette is lit, and placed in the ashtray, then, we will address the matter. We focus our attention when the time comes. When the coffee has been poured…
Younger Man: – “poured and the cigarette has been lit” yeah, but sometimes these things, they can’t wait.
Older Man: Well, that’s a common mistake.
Younger Man: …what is?
Older Man: Not to wait, until the coffee is poured, and the cigarettes are lit.
Younger Man: Look, uh, this tradition, this matter of doing things in neat little boxes, it’s um, a matter of making urgency wait, is what it is. I get the feeling that following these, these guidelines, these instructions of waiting for the coffee to be poured and all that is only going to get in the way of what I’m trying to tell you.
Older Man: [Referring to his cigarette] Now I’m going to light this. And I’m going to wait for the coffee to be poured. Because that is the correct order of business. And I’m gonna make myself comfortable first and I think you oughta do the same thing. Otherwise, this thing of urgency, that you have to tell me is gonna, it’s gonna be like a conversation in two passing cars on a highway. Yeah, you’re right, it is a matter of tradition. And that’s why we have these things. That’s why we have this coffee and these cigarettes. You understand? I’m talking about our bonfires for today – look, you have something to tell me, something you wanna say?
Younger Man: Yes.

from Cigarettes and Coffee (1993) regia Paul Thomas Anderson

Ordinea lucrurilor este foarte importantă, mai ales când este vorba de povestit ceva… şi acum după ce mi-am turnat cafeaua în cană şi am fumat prima ţigară, totul poate începe, până şi ultima zi din septembrie.

Ultimele zile au fost leneşe, asta ca să nu spun că eu am fost leneşă pentru că a fost o vegetaţie controlată, un fel de acumulare de timp pierdut pentru mai târziu. şi asta pentru că marţi am aflat că voi lucra într-un proiect de spectacol extrem de interesant care se numeşte PASAJ şi este o iniţiativă ArtHoc. Yours truly va fi asistent de regie şi va lucra unde şi-a dorit de mult de tot  - la Fabrica de Pensule. Sunt mai mult decât entuziasmată şi sper că voi face o treabă bună, fără să încurc pe nimeni şi performând cu toate motoarele pornite. De aici şi depozitarea unor ore de somn de după-amiază săptămâna asta şi mâncat în faţa televizorului în compania unor emisiuni care scurtcircuitează neuroni.

Tot marţi am aflat că vârsta prea multă, la fel ca şi şcoala prea multă mi-au transformat dioptriile mele pentru distanţă, perfect adolescentine, în unele pentru citit. Stând pe canapeaua de la oftamolog cu picăturile diabolice care te fac chior şi cu pupilele de motan drogat, am oftat ceva mai lung şi mi-am imaginat pentru o secundă şi ceva că sunt o bunică care are nevoie de ochelarii ei fistichii pentru a vedea programul de la paprika  din tv mania.. lăsând drama “vizuală”, m-am hotărât să-mi fac chiar două perechi de rame şi deabia aştept să fie gata. sunt aşa regizorale-retro şi nu ray-baniste. pictures shall be taken ;)

Joi am fost din nou la Cinema Victoria pentru ultima zi din festivalul de film de la Mediaş. Eram pregătită pentru un maraton de 3 filme, pregătită cu apă şi 3 smochine superbe, bomboane şi şosete pufoase în tenişi. Primul film a fost Rodicas (2012), regia Alice Gruia, primul şi ultimul. Am ieşit plângând de bucurie, de altfel tot filmul am râs şi am plâns încercând să-mi decojesc smochinele în linişte.

Doamnele mi-au adus aminte de bunica mea şi de prietenele ei bune cu care am crescut. Discuţiile lor, greutăţile prin care au trecut, râsetele, dulciurile mâncate, cerceii mari, muzica şi dansatul prin casă, părerile despre politică, toate lucrurile de pe peliculă m-au făcut să mă simt acasă şi nu pentru că rodicile de pe ecran ar fi exact ca femeile pe care le-am cunoscut şi m-au crescut, ci pentru că puterea lor de a îşi reface viaţa după fiecare furtună grea mi-a adus în faţa ochilor ceva cu adevărat familiar, forţa asta am văzut-o de mică şi îmi lipsea mult să o mai am în faţa mea încă o dată, acum că bunica mea nu mai e aici.

în una din zile m-am plimbat prin parcul central, un parc foarte nemţesc cu o alee largă şi lungă şi cu copaci ordonaţi şi bănci trainice din lemn gros, întocmai croit pe gustul meu. Am stat şi mi-am rulat o ţigară tacticos (da, am trecut pe ţigări din tutun real şi trăiesc o revoluţie – gust excelent şi fumat mult mai puţin..and it’s cheaper :) )  şi m-am simţit ca un turist.

Dacă se practică casual fridays şi cleaning day mondays, eu optez pentru decadent saturdays. Odihnită, dar încă somnoroasă, am coborât până la subsolul blocului pentru a duce gunoiul. Nota bene – super blocul în care trăiesc are un super subsol cu cameră pentru maşini de spălat, cămară pentru gemuri şi spaţiu pentru proiectat filme, mai ales că spaţiul e terasat şi când ieşi de la subsol eşti de fapt în grădina din spate, unde sunt pini şi plante decorative cu nume complicate. Pentru că e a non-smoking-super-bloc, ţigările sunt calculate astfel încât să incorporeze şi alte acţiuni cum ar fi dusul gunoiului. So there it was, am băgat sacul mov cu gunoi în pubelă, m-am aşezat pe scările din grădină, lângă pini & Co şi fiind 11 am, prea târziu pentru cafea, am băut un pinot gris pus ca să semene ca proporţie a suc de mere (nu vreau să-mi traumatizez vecinii, mai ales că majoritatea sunt străinezi şi au o părere foarte bună despre tot ce se întâmplă pe aici). Puţin trotilată, cât să îmi vină chef să fac curat şi să fredonez ceva melodie pe care nu o înţeleg de la Antonia, mi-am făcut o listă de cumpărături serioasă: paduri pentru demachiat, vin alb sec, rucola, humus, pâine sau orice seamană a pâine, sutien nou de la h&m, bere, pământ de flori şi seminţe.

Mi-am respectat to do list-ul şi am şi checkuit colecţia nouă Lana del Rey – foarte simpatică şi acum că sunt aproape anorexică îmi permit să port orice fel de colanţi înfloraţi cu pluovere de angora, yey!  Back home am plantat pătrunjel, busuioc şi mărar în cutii de beţişoare de urechi – absolut potrivite pentru a fi ghivece: cutia e deja perforată, iar capacul devine tavă, plus arată minimalist chic şi au o mărimea ideală pentru o plantaţie de bucătărie.

before

after

Tot sâmbătă, aveam bilet la teatru: avanpremieră, nu orişicum, Idiotul, după Dosto evident, în regia lui Anna Stigsgaard.. nu pot să explic cât de nerăbdătoare am fost: m-am machiat timp de o oră, mi-am făcut un coc cehovian de mare angajament, m-am îmbrăcat ca de duminică, cu perle şi jerseu bej asortat la pantofii cu toc… parcă era noaptea primei mele premiere… fericită precum văcuţa care râde de pe brănza topită… s-a aplaudat intempestiv, eu, care nu am spus niciodată despre un spectacol că este prost, am stat inertă la descătuşarea asta de energie colectivă, iar în timpul spectacolului număram sursele de lumină şi aproximam în metrii cam de cât pal ai avea nevoie să acoperi peretele din spate al scenei, contemplând momentul în care îl voi cunoaşte pe domnul Jenel – domnul de la lumini din Naţional – legendă vie,  un magician al iluziei.

Poate am fost dezamăgită pentru că iubesc cartea şi îmi este prea apropriată ca să o văd masacrată.. poate e doar chestia că nu am mai văzut un spectacol excelent de foarte mult timp şi numai asta caut.. poate vine pe fondul ultimului spectacol văzut la Bucureşti în cadrul festivalului alternativ, tot dramatizare după o carte pe care o iubesc, Alexis Zorba… Dar sunt convinsă că voi vedea lucruri care mă vor face fericită pe viitor, deabia s-a deschis stagiunea, deci e timp şi nici nu am ajuns la Teatru Maghiar încă ;)

Cumva mi se pare mai potrivit să scriu despre ce am mâncat bun ieri, asta pentru a nu obsesiona gânduri negative în legătură cu teatru… teatru e bun, teatru e frumos …

Reţeta săptămânii: tartine cu humus, salată de rucola cu oţet balsamic, ulei (oricare îţi place, eu folosesc de rapiţă, asta de când alexandra mi-a arătat minunea în Danemarcaland ), puţină miere, sare şi 4 aruncături de tabasco, felii de nectarine pe deasupra and it’s ready !

cartea care m-a ţinut trează: Zaira, de Cătălin Dorian Florescu.

mă întorc în pat pentru lecturat presa de weekend: marie claire pe octombrie… asta, skype şi gătit ceva bun şi o bere care se numeşte Spitfire (mi-am propus să încerc o bere nouă în fiecare săptămână).

Mâine începe şcoala, proiectul, well… life. Este “ultimul” septembrie şi nici unul nu va mai fi la fel… pentru că ordinea lucrurilor este foarte importantă, mai ales când povesteşti.

imagini în cuvinte now on air from cluj 3

Posted on September 24, 2012 by admin

După multe lupte interioare, exterioare şi oarecum oblice, m-am convins să fac nefăcutul iar începând cu 1 octombrie sunt proaspăt boboc la UBB – Facultatea de teatru şi televiziune – secţia regie de teatru.

îmi trăiesc cu o întârziere de 6 ani visul  de la 13 . Diferenţa asta de ‘fus orar’ vine ca un avantaj într-un fel şi simt că  ’jet lag-ul’ e mai mult plăcut decât  altminteri… în alte cuvinte, mi s-a oferit o şansă de a avea 19 ani din nou la 25.

Cu toate detaliile tehnice enunţate, am hotărât să şterg puţin de praf blogul şi să-l fac partener în experienţa asta nouă şi să-i aduc imagini noi cu ce se întâmplă cu mădălina prin Cluj. Mai mult, aş vrea în felul ăsta să îmi explic întâi mie ce înseamnă să stai pentru prima oară singur într-o casă într-un alt oraş… şi poate cuiva o să îi fie de ajutor cândva acest mini-jurnalo-ghid de imagini şi cuvinte.

Am ajuns în Cluj acum o săptămână. Mai am unele momente, seara înainte să dorm,  în care mă gândesc că sunt absolut nebună că m-am mutat în cealaltă parte a ţării şi o iau de la capăt când ar trebui să fiu în perioada aia a vieţii în care mă aşez la casa mea, cu soţ, copil şi job. Nu că ultimul scenariu nu e de luat în calcul, aş face cu cea mai mare plăcere murături, gemuri şi dulceţuri, pentru că e toamnă, dar în ecuaţia vieţii mele elementele normale sunt necunoscute cu grad ridicat de dificultate.

All jams aside, uite cum o bucureşteancă sadea s-a instalat cu entuziasm şi fără crize de agitaţie în Cluj. Mi-au trebuit fix 2 zile pentru a-mi aranja garsoniera până la ultimele detalii şi pot să spun că a ieşit absolut superb:

Roşiile le-am primit în prima zi de la proprietarul blocului, roşii bio-eco, după ce a văzut cât de entuziasmată am fost de aceste mici legume colorate, mi-a dat şi două borcane cu gem făcut chiar de el. O fi politeţe ardeleană sau aşa e protocolul în blocul în care trăiesc, în orice caz cuvântul cheie este niceness.

Printre primele simptome ale trăitului non-ensemble, pentru a nu folosi cuvântul riscant singur, aş putea spune că mersul în supermarketuri şi organizatul sunt cele mai pregnante.

Consecutiv, în 3 zile am fost la auchan (în iulius mall), profi şi lidl (chez moi, în cartierul zorilor). Sigur, aveam lucruri basic de cumpărat: pâine, ouă, sare, ulei, zahăr, hârtie igienică şi acetonă… dar cumva ideea de cumpărături lipsite de orice implicare a altor persoane mi-a creat o plăcere nebună de a studia cu seriozitate fiecare raion, fiecare raft şi fiecare promoţie în parte. Eram eu, căruciorul şi no limits. Mi-am luat bere cu nume dificil de pronunţat, un borcan generos de nutella, croasant cu unt, miere făcută din lavandă, ketchup heinz bio, două plante cu flori şi detergent prietenos cu natura. Dar nu a fost suficient, astfel încât în fiecare zi, am mai luat ceva şi tot aşa. Sper să nu se transforme într-o dependenţă pentru că încadrarea este într-un buget destul de studenţesc, dar nu am cum să nu recunosc câtă plăcere mi-a oferit toată bulimia consumeristă prin care am trecut.

După ce mi-am organizat toate cumpărăturile în recipiente şi cutiuţe şi borcănaşe asortate şi numai atunci am verificat agenda culturală iar vineri mi-am luat bilete la teatru şi operă până la sfârşitul lui octombrie. Deabia aştept să mă bucur de toate spectacolele pe care o să le văd, iar pentru operă mi-am adus rochii special gândite în contextul retro-elegant, pentru că trebuie să spun că în cluj spre deosebire de bucureşti, oamenii sunt extrem de eleganţi şi aranjaţi şi să pui mâna pe bara din autobuz fără manichiură impecabilă nu e o opţiune.

Sâmbătă a fost cea mai frumoasă zi de până acum. M-am trezit devreme crezând că o să merg la târgul oser de vechituri. după ce mi-am făcut un espresso cum numai ibricul meu italian ştie să facă şi am băut un suc natural de portocale mi-am zis că mai bine citesc presa – adevărul de weekend şi asul verde – în pat şi după ce mă machiez corespunzător merg pe jos până în centru la cinema. Am trecut prin ziare aşa cum nu am mai făcut-o de foarte mult timp: cu imensă răbdare şi cu atenţie, mai mult, chiar am decupat articole şi imagini interesante. Pentru că mi-am propus să mănânc în oraş sâmbătă, am plecat la prânz spre centru mergând pe jos pe Republicii – a fost o plimbare extrem de plăcută care mi-a adus aminte de viena şi de cum era toamna când eram mică şi mă duceau ai mei în Herăstrău ca să culeg ghinde şi frunze.

Prânzul mi l-am luat  la Kaja Tanya – un loc pe care l-am descoperit anul trecut când am lucrat pentru Festivalul Temps d’Images. E clar printre locurile mele preferate din Cluj. Un restaurant cu meniul zilei, un fel de family biznis cu multă culoare, personalitate şi mâncare genială. M-am simţit extrem de norocoasă pentru că aveau supă cremă de mazăre – preferata mea, la kaja tanya tot ce gătesc cu mazăre este pur şi simplu magic, am încercat anul trecut să aflu mai multe despre reţetă, dar inutil, nici cu toate detaliile, nu iese la fel . Am stat chiar la masa din stânga meniului şi cu supa magică şi un pahar de vin alb sec şi aromat am citit primele pagini din Carte de colorat pentru orbi, de Maria Ellis – o lectură excelentă pe care o recomand.

Am pus ca semn de carte un şerveţel şi am pornit spre cinema cu o sticlă de limonadă făcută de acasă în geantă. La cinema Victoria se desfăşoară MECEFF – festivalul de film de la Mediaş. Programul complet aici. Sâmbătă de la 15:00 a rulat The Color of Pomegranates, regia Sergei Parajanov, genul de film despre care se aminteşte mai mereu la cursurile de cinematografie cu replica ” a, bineînţeles, parajanov.. da..poezie..”… am amânat mereu vizionarea lui pentru că nu mă simţeam pregătită pentru derive “poetice” şi cred că am făcut foarte bine să mă ţin ocupată cu cult movies ale mele, până acum. în timpul proiecţiei îmi venea să mă întorc spre sală şi să spun : ” e atât de frumos că e imposibil să te uiţi”, dar m-am abţinut şi cu ochelarii mei subţiri pentru distanţă, fără de care nu văd subtritările nici pe cel mai imens ecran de cinema, m-am ghemuit în scaunul roşu pluşat şi mi-am făcut o notă mentală: foloseşte elementele vizuale din filmul ăsta pentru orice ai vrea să faci mai departe … cred că într-adevăr poetic este cuvântul care descrie cel mai bine filmul, dar cumva este mult mai viu şi mai adevărat decât ce poate exprima “poetic”.

un must see pentru a trăi frumos şi nu pentru că e cultural necesar. De găsit online aici, chiar dacă e genul de film care merită văzut la cinema sau pe un proiector capabil.

am ieşit de la film puţin epuizată, m-am dus direct spre staţia de autobuz şi mi-am luat o felie de pizza de la cofetăria pralina. Back home, m-am uitat la Kafka, un film din 1991 cu Jeremy Irons care seamănă izbitor de mult cu scriitorul care a urât atât de mult oraşul care acum vinde şi chibrituri cu numele lui- trebuie să recunosc că şi eu am o plasă din acelaşi mecanism blestemat- Pizza a mers chiar bine cu filmul şi cu un pahar de sana de la monor şi mi-a făcut o foame pentru paginile din jurnal ale lui kafka, publicate mai de mult la editura rao, cred.

Acum e deja luni dimineaţa şi mă gândesc că trebuie să trimit un mail cu detaliile finale pentru noul meu tatuaj… şi e deja  o nouă zi în cluj.

Cinefilii anonimi sunt NEXT 0

Posted on March 30, 2012 by admin

Bună! Mă cheamă Mădălina şi sunt dependentă de Next.

Bună Mădălina! …

În cadrul Festivalului Next nu există încă o întâlnire pentru terapie, dar după 6 ediţii pline sper ca organizatorii să se gândească la un eventual program în acest sens pentru Next 7.

Cinefil anonim, groupie sau anything in between, Festivalul Next a pregătit un program de festival echilibrat care oferă deja obişnuita doză de adicţie vizuală pentru scurtmetraje (Competiţia- secţiunea cea mai aşteptată), un loc pentru un dialog productiv persoanelor active în „industrie” (seria Seminariilor Next), un spaţiu retrospectiv şi de apropriere (şi ei au fost Next Generation şi Festival Friends), un moment pentru memoria unor cineaşti care ne-au făcut să iubim filmul românesc (Cristi & Otto: Filme realizate de Cristian Nemescu şi Andrei Toncu), programe în premieră cu focus pe dans şi zona horror şi SF (Next Dance şi Next Imaginaria), ocazia de a vedea scurtmetrajele nominalizate în acest an la Premiile Oscar, la Oscarurile Europene sau la Festivalul de la Cannes şi chiar un „spaţiu de joacă” numai pentru copii (Next Kids).

Având toate aceste direcţii şi zone largi, Festivalul Next demonstrează şi în acest an că este mai mult decât o mişcare de occupy cinematografele, este o platformă culturală care poate alimenta energia unor tineri cineaşti şi care poate infecta un grup mare de oameni cu bacteria cinefiliei pentru a crea un public real, atât de necesar în România.

Festivalul Internaţional de Film Next – ediţia a 6-a, 28 martie – 1 aprilie

În competiţia festivalului se află 27 de filme selecţionate de programatorii Next din peste 1000 de titluri . Sunt 4 calupuri de văzut, fiecare conţinând şi un film românesc.

Disclaimer:

Deşi ştiu că nu ai cum să rezumi un film în două cuvinte, nu pot să nu cedez ispitei!

În deschiderea festivalului, miercuri, 28 martie, prima serie – Competiţie I a pornit în forţă cu un scurtmetraj via Franţa, în regia lui Rudi Rosenberg, Aglaee. Intrând în intimitatea relaţiilor de interacţiune între adolescenţi, Aglaee a trasat o poveste sensibilă despre ce înseamnă să fii diferit având un handicap şi cum povestea clasică boy meets girl nu poate fi decât complicată şi în acelaşi timp firească atunci când un băiat care încearcă să râdă de o fată pe care o consideră urâtă invitând-o la o întâlnire este refuzat cu cuvintele „Tu n’est pas mon style” pe un bileţel.

Calugăriţele Iadului (Germania, regia Roland Petrizza şi Alex Eslam) a explodat pe ecran ca un trailer compact, plin de sânge şi ironie arătând în 3 minute povestea unei călugăriţe care îşi caută răzbunarea adunând după ea o legiune de credincioase care luptă mai tare şi mai hotărât decât Chuck Norris.

Proba (Israel, regia: Eti Tsicko) a explorat zona de întâlnire a tensiunii dintre comunitatea palestiniană şi israeliană prin gesturile simple şi situaţia plauzibilă a întâlnirii dintr-o regizoare şi a unui actor la un casting filmat.

A urmat Secvenţe (Spania), un colaj de 8 slide-uri, fiecare în regia unui alt „autor”: David Ilundain, Eugenia Poseck, Luis Arribas, Paul Severn, Cesar Urrutia, Javier San Roman, Jesus Liedo, Paco Ortega. Un mix interesant ca formulă care a ilustrat un imaginar al unor momente pur şi simplu “cotidiene”: un copil care se joacă în pişcină şi auzind cearta părinţilor îşi distruge jucăriile, un fiu care aude un „te iubesc” din gura unui tată obosit, o fiică care îşi hrăneşte mama bolnavă, un moment de intimitate între doi parteneri întrerupt de nişte lecţii de chineză, etc.

Filmul Sarrei Tsorakidis, made in Romania,O mie de lucruri în comun, aduce două cupluri în mijlocul unui peisaj pustiu care provoacă acţiunea: misterioasă şi tragică.

Animaţia din primul calup, Zi înstelată (Brazilia, regia: Nara Normande) pune în discuţie probleme sociale şi ecologice serioase, totul pe fondul unei nopţi înstelate a la Van Gogh.

Ultimul scurtmetraj din Competiţie I, Power! (Germania, regia Christina Ebelt şi Mischa Leinkauf) a venit ca o lovitură de maestru: ce se întâmplă când 5 „performeri economici” se adună la un workshop despre the perfect pitch? Strategii de Survivor, implicare personală şi pierderea controlului pe un fond de absurditate cronică. În „tabăra” pentru prezentarea perfectă orice e posibil, mai ales când plăteşti 10000 de euro pentru a învăţa să pronunţi Power fără a aspira vocalele, într-un cuvânt: Power cu semnul exclamării!

A doua zi de festival a adus în total peste 4 ore de fime cu seria Competiţie I + II.

Pe malurile Mediteranei (Franţa, regia Olivier Py) a reuşit prin imersiunea în documentarea propriei familii a regizorului prin home-videos de-a lungul anilor, să producă o meditaţie delicată asupra istoriei personale puse faţă în faţă cu istoria, aceea cu I mare.

Mai departe,în Room (Spania, regia: Fernando Franco) camera fixă a video-cam’ului de la laptop a surprins un eveniment real: sinuciderea în faţa monitorului la care activii de pe chat room au asistat.

Cu EMIL dat la maxim, o mamă îşi confruntă vecinii. Dialog genial şi mult umor cu Chefu’ (România, regia: Adrian Sitaru).

Aurora boreală (SUA, regia: Matt H. Mayes) a venit cu impactul imaginii perfecte: claritatea fotografică „fură” din narativ şi rămâne întipărită ca o impresiune a luminii clare printr-un geam.

Sub marca Kieslowski’s followers, Ecou (Polonia, regia: Marcin Filipowicz) e genul de bucată cinematografică care se imprimă ca o experienţă pe care o trăieşti personal: un tată îşi învaţă cu brutalitate fiul cum să supravieţuiască în sălbăticie şi apoi dispare.

Mâna conducătorului care salută din maşină în Drepţi (Mexic, regia Yordi Capo) face ca soldaţii imobili în poziţie  să capete o imagine extrem de realistă, rigiditatea lor povesteşte mai multe despre o mentalitate decât ai putea crede.

Infernul contaminării din Radiere (Suedia/Danemarca, regia: Erik Rosenlund) te convinge de fatalitatea unui sfârşit în care poţi lupta numai cu elementele primordiale: foc, apă … şi gume de şters.

Ce urmează? încă 3 zile de proiecţii şi evenimente care te vor face NEXT, dacă nu eşti deja.

NEXT? Nu ştiu despre voi, dar eu mă grăbesc că trebuie să ajung imediat la cinema.

articol înscris la concursul Vodafone din cadrul Festivalului Next

http://www.nextfilmfestival.ro/concurs

The Artist 0

Posted on March 14, 2012 by admin

The Artist

2011

Regia: Michel Hazanavicius

Am tot amânat să văd the artist… nu am avut timp, voiam să merg într-un cinema decent şi nu la mall …etc. m-am bucurat la oscaruri că ‘artistul’ şi-a făcut mâna greblă şi a luat multe statuete, mă gândeam uite un film alb-negru  despre cinematografie, până la urmă, cu suflu “european” deci sigur bun .. îmi imaginam toate lucrurile ăstea numai dintr-un trailer şi articole citite răzleţ.

amânarea a luat sfârşit luni când am făcut compromisul de a merge la mall vitan pentru a-l vedea – luni, ora 17:30, populaţie a sălii: 6 oameni, mâncare în geantă: ciocolată albă şi salată de ton, în loc de cola: ceai verde de la starbucks. atmosferă: bună, în afară de mine şi mona, erau 3 cupluri cu tonalitate intelectuală, deci în traducere- care nu vorbesc la telefon în timpul proiecţiei.

zeii filmului erau de partea noastră! totul avea să meargă strălucit… şi a mers, primele cadre m-au convins de fineţea filmului, unghiurile de filmare superbe care replicau tehnica anilor 20, imaginea şi montajul genial…în schimb, jocul modelat pentru a fi “de perioadă”, dar nu prea convingător, machiajul nu prea conform, dar mi-am zis: detalii… eram entuziasmată de ce vedeam… plotline-ul şi construcţia personajelor mergea spre o direcţie sigură până în momentul în care realitatea filmelor de duzină m-a lovit: în loc să puncteze tragedia trecerii de la film mut la ‘talkies’ prin destinul actorului construit pentru vaudeville-ul cinemaului de început de secol, totul este salvat de “adaptarea” lipsei de ’sunet’ a lui George Valentin la … step. voila! gene kelly with a french accent.

dintr-un meta-film a devenit în ultimul sfert de peliculă un singin’ in the rain de mâna a doua. apariţia sunetului în film la sfârşit a fost o dezamăgire.. total out of place .. contrastând puternic şi violent cu apariţia sunetului la mijlocul filmului, în timpul coşmarului – sunetele ambientale amplificate care chiar îţi dau un sentiment de groază , btw – excelent fragment.

totul are un The End happy happy happy cu jazzy fingers.

A flop!

Proiect jurnal – day 1 0

Posted on March 08, 2012 by admin

Am inceput un nou proiect – un jurnal imagini in cuvinte si cuvinte in imagini.

Maşina de scris 0

Posted on March 08, 2012 by admin

am început să scriu pentru maşină :)

http://masinadescris.net/imagini-in-miscare/teatru/12-cele-trei-roxanici-teatrul-independent-si-o-sentinta-la-libertate.html



↑ Top