Jean-Michel Basquiat

Câteodată am impresia că mă întorc la blog ca la o specie de rehab în care nu pot sta tot timpul, din care mai evadez ca să get high on toate lucrurile care mă fac să-mi dau seama că trebuie să mă întorc să scriu pentru că  nu există altă alternativă pentru a exista aproape întreg. E cum ai spune că după o noapte de alcool sever, vine o perioadă în care nici nu poţi să vezi scris cuvântul 100ml.  Poate blogul nu este chiar un rehab, ci o specie de realitate de care ai nevoie, ceva pozitiv, dacă aleg să cred în aşa ceva.

au trecut încă 4 luni, am în continuare aceiaşi vârstă, dar mă simt cu 5 ani mai în vârstă, este cum ar fi trecut 4 luni de 15 ori.  nimic ‘critic’ nu s-a întâmplat, dar cumva de când nu mai am 21 de ani sunt complet, total ireversibil, obsedată de vârstă. sunt conştientă că 23 de ani nu este mult, dar nu este safe, nu ai voie să fuck it up, chiar deloc, nici măcar puţin.

jean michel basquiat era deja ‘the radiant child’ la 23 de ani şi printre cei mai tineri artişti incluşi la bienale de artă internaţionale (avea 21 de ani când participă la documenta 7 – Kassel).

undeva între un gen de graffiti filosofic şi un puternic stil neo-expresionist politic, lucrările lui au devenit o referinţă în sine pentru urmărirea street art-ului informal în drumul spre galeriile de artă în anii 80.

cultura post-pop, experimentalismul de vagabondaj,rădăcinile puternice negre de jazz transformate în hip hop, drogurile, citatele literare, frica propriei culori, anatomia mesajului şi a textului, toată magia  puternică a lui basquiat s-a transformat într-o adevărată legendă a artiştilor care au murit la vârsta de 27 de ani – la fel ca Jimi Hendrix, Janis Joplin, Kurt Cobain (‘aproape’ şi John Keats ).

maybe it’s safe to say that 23 is a mature age after all.

kinofest





Kinofest 15-17 noiembrie

in sfarsit ocazia de a vedea filme stand pe jos, relaxat, cu o bere.
poate nu asta ar trebui sa fie introducerea la un post pentru un festival de film, dar in afara de calitatea “peliculei”, settingul este foarte important si hey dupa o bere, doua orice analiza poate fi mult mai valoroasa.
etajul 4 de la mnac a functionat ca o sufragerie imensa cu screeninguri peste tot: ecrane, proiectii pe peretii, pe sticla (da, se poate proiecta pe sticla mata). sentimentul de picnic combinat cu feelingul ca sunt la jeu de paume mi-a creat o stare foarte in regula, asta vis-a-vis de experienta scurt metrajelor vazute la centrul de introspectie vizuala joia trecuta, o experienta cam neprietenoasa (dar asta intr-un alt post).
din ce am vazut la fiction films, mi-au placut:
COSITA LINDA
– Fernando Urdapilleta-19′ – Mexico
CAT FOOD
– Catalin Bugean – 15′ – Romania
LA LEYENDA DEL HOMBRE LENTO –
Armando del Rio-13′30″ – Spain
PORQUE HAY COSAS QUE NUNCA SE OLVIDAN
– 12′- Lucas Figuero – Spain

duminica – la seara de final – gala propriu-zisa – castigator la sectiunea animatie a fost the rain horse de Dmitry Geller – un film de animatie poate prea rusesc pe care nu l-am inteles absolut deloc.

cu adevarat interesant a fost evenimentul in sine, sa vezi si sa analizezi oameni, sa intri in tot spiritul ala creativ. iar discutia de duminica cu sora mea si dani a fost geniala pentru ca mi-am dat seama cat de restictiv esti ca om care scrie despre arta daca nu cunosti artisti si nu vorbesti direct cu ei, parerile lor si modul in care ei vad toata reactia artei este ce e real..cred ca de multe ori cand ne asezam la birou, in cazul meu pe jos cu laptopu in brate sau prin cafenele, uitam ce/cine poate explica cel mai bine arta: artistul si publicul.artistul – nu in ipostaza de creator neaparat – ci in postura de om necontaminat de scrieri de teorie care iti pot lasa urme toxice si lipsa unei reactii firesti in fata unui obiect de arta. chestia cu criticii de arta sau istoricii de arta este asa un big bullshit in final..adica sure e ok sa inveti moduri de a analiza si diverse mecanisme(chiar daca semiotica si lingvistica mi se par un pic cam prea mult), e totul teorie stearpa, it’s missing the point. cand o sa cresc mare vreau sa fiu in continuare o persoana care scrie despre arta, nu critic.. oare poti scrie asta in carti de vizita: madalina timofte, om care scrie despre arta,tel..

fotos – o ceata deasa si aproape siberiana duminica.

Feminism, arta feminista, arta








14 Noiembrie – prelegere, Monica Mayer (Mexic), Universitatea Naţională de Arte, Galeria UNA, orele 17.00

Prezentarea facuta de Monica Mayer a punctat directiile artei feministe mexicane. Din perspectiva experientei sale, artista(tinand cont de context voi face compromisul de a folosi substantivul la feminin – metoda care cred ca scoate in evidenta atitudinea mea fata de aceasta miscare) a adus in discutie prin recuperare (mentionand nume ale artistelor din trecut : Olga Costa, Maria Ignacio, Remedios Varo, Frida Kahlo, Leonora Carrington) si informare (terminand prelegerea prin referirea la tinere artiste precum: Lorena Mendez, Monica Castillo, Gina and Marcela, Pilar Villela, Daniela Edburg, Ana Casas, Andrea Feneyra) coordonatele evolutiei artei feministe in Mexic.

Privind propria viata si propunand in mod deschis dezbaterea alegerilor pe care le-a facut: cum a ajuns sa aleaga arta feminista in expresia sa artistica, cum a luat contact cu artistele mexicane (Leonora Carrington a fost chiar profesoara ei de fotografie), ce impact au avut lucrarile sale, ce a insemnat miscarea feminista si producerea artei feministe, Monica Mayer a convins prin atitudinea deschisa, energica, pozitiva si plina de umor ca arta feminista trebuie discutata si amintita, actualitatea ei fiind o problema secundara, realitatea realizarilor si conexiunea ei directa cu o redescoperire personala la nivelul uman, al femeii si nu a artistului este importanta aici.

Cred ca aceasta idee a fost intr-un mod paralel sprijinita de existenta unor flyere cu date actualizate despre locul si rolul femeii in societatea romaneasca. Raportul procentual barbat-femeie in diferite sfere de interes cultural si social sunt receptate cu surprindere, am fi spus ca aceasta situatie si-a capatat echilibrul, ca lucrurile s-au normalizat intr-un sens al accelerarii dezvoltarii mecanismelor din sfera privata si publica. Recunosc ca privesc aceste studii cu o oarecare neincredere, nu in veridicitatea lor, ci in existenta in acest moment a unei diferentieri sexiste la nivel profesional, cred ca nu sunt singura care crede ca situatia actuala este in regula si ca nu sesizez tratamente preferentiale, dar in acelasi timp constientizez ca generatia mea este o generatie lipsita de forta anarhista, de porniri extremiste de constructie, noi nu am luptat pentru nimic si suntem poate mult prea stabilizati intr-o comoditate bolnavicioasa care ne face sa nu ripostam si sa ne vedem linistiti de “ale noastre”.

Temele evidentiate ca polemici in sine au fost aduse in atentie ca subiecte care trebuie dezvoltate intr-un cadru mult mai diversificat: pornografia ca imagine fixa a lucrarilor feministe, viata domestica si continua reevaluare a ei, lucrarile de arta feminista astazi in comparatie cu cele “fierbinti” din anii 70.

Feminismul ca framework pentru studiul istoriei artei nu este in mod serios luat in calcul in studiile efectuate in Romania. Poate din senzatia de demodare si instabilitatea academica a strategiei de evaluare feminista cat si problematica abordarii panoramice a artei intr-o viziune mult mai complexa, feminismul este foarte rar sau nu este abordat la un nivel teoretic actual. Proiectul Perspective 2008 – a contemporary feminist art project incearca sa aduca aceste polemici si in spatiul cultural romanesc. Nu este aici urmarita numai prezentarea unui anumit segment artistic, ci propunerea unui subiect si rememorarea in absenta memoriei directe (in Romania acest demers artistic nu a existat, cel putin nu constient).

Contemporana sau nu (in sensul intrebarii lui Catherine Millet din L’art contemporain – Histoire et geographie) arta feminista functioneaza sub o directie mediatica neobisnuita pentru arta: este propulsata si revine in atentie prin continutul moral si social cat si psihologic si personal (ca femeie relationezi cu lucrarile pentru ca reprezinta momente din viata ta- o viata universal valabila din prisma faptului ca suntem conditionate de propriul nostru corp), tehnicile si modul de prezentare sunt modelate in asa fel incat imaginile propuse sa fie cat mai directe, facand orice pentru a “make a statement”. Prin stridenta vizuala folosita in arta feminista: prezenta organelor genitale ca imagine-rapel, repetand agresivitatea, reprosul constant, atacand stabilitatea, aceasta arta este in atentie pentru ca obliga si face asta impresionand si santajand emotional publicul: femeile rememoreaza amintirile cele mai puternice, barbatii se simt vinovati. Imaginea este revalorificata (estetismul care poate rezulta din imagini violente este reprimat) si gandita pentru a capta emotii puternice, pentru a gasi participare, intelegere si reactie; functioneaza ca un reminder pentru lucrurile mereu prezente in viata unei femei.

Feminismul in existenta lui artistica este pentru mine o modalitate periferica de a produce arta, izoland lucrarile intr-un grafic distinct de arta “generala”, blocand prin etichetari respiratia tesutului artisitc prin : este arta feminista. Daca arta atrage cu sine totalitatea conexiunilor facute intre toate obiectele de arta din totdeauna, arta feminista se scuza (ne)politicos si se retrage. Ratiunile par aproape propagandistice. Incercand sa scape de excludere, feministele se autoexclud.

Am urmarit prelegerea cu mare placere, m-a fascinat felul in care Monica Mayer a vorbit, lejeritatea si modul destins, dar in acelasi timp captivant si extrem de implicat. Am recunoscut maturitatea unui artist care isi regandeste mereu lucrarile, convingandu-se de naivitatea celor vechi si aflat intr-o continua redescoperire pentru a prinde realul perioadei in care traieste. Sprijinul acordat mai tinerelor ei colege merita salutat si considerat si aici. Coerenta prezentarii si detaliile anecdotice m-au facut sa uit pentru doua ore ca nu sunt pe deplin de acord cu arta feminista.

chinese propaganda posters

Am redescoperit cele mai evidente aspecte avangardiste twentish century: afisul de propaganda rusesc constructivist cu grafica lui incredibil de echilibrata. Gandidu-ma la arta afisului am dat peste un album extrem de bogat in resurse vizuale privind afisul de propaganda din China (si in special perioada anilor 70). o lectura usoara, placuta si “ilustrativa”.


chinese propaganda posters
from the collection of Michael Wolf
Taschen

Arta de propaganda – afisele cu imaginile eroilor comunismului sau a conducatorilor partidului sunt difuzate si ajung in casa fiecarui om (cateodata tiraje care planificau cate 3 afise pe cap de locuitor), facand parte din viata lui zilnica, “aratand” intotdeauna ce este bine de gandit si facut. conduita este astfel directionata iar expresia artistica intretine o suprafata atragatoare, usor de inteles, cu mesaje usor de citit din imagini. functia didactica este una centrala: posterele de acest gen trebuiau sa educe si sa ofere exemple de comportare corecta inducand un anumit sistem de credinte si reactii in fata a ceea ce se cuvine sa faci sau nu.
Arta ajunge sa fie filtrata in instantanee realiste in formate mici (de cumparat in librarii) sau extinse pe suprafete imense pe cladiri. vizualizarea permanenta a acestor fragmente de putere reuseste sa impuna un impact imens vizual care este la fel de bine exploatat si in societatea actuala. o imagine este mai repede receptata si acceptata decat un text, mediul cultural-artistic este astfel stabilizat in exemple de urmat, “clisee” de constructie, cat si canon – reprezentarea lui mao (“hong, guang, liang” rosu, luminos, stralucitor).
Albumul strange o arhiva panoramica a afisului de propaganda din China, dar si eseuri-introducere, cu o nota justificativa, cu o privire reala, din interior.

PUBlic art


Ce inseamna spatiu public pentru artisti? Este acelasi spatiu public pentru toti? Cine are acces la spatiu public? Exista un spatiu public?

Am construit intrebarile pornind de la relatia intre textul proiectelor de public art din bucuresti si desfasurarea lor reala.

Ce public a participat la “public art bucharest 2007”? Unde s-au petrecut actiunile proiectului? Au fost ele publice?

Public – spatiu public inseamna pentru mine strada, piata, parcul, orice spatiu exterior deschis oricarui cetatean, un loc extrem de vizibil si cunoscut care poate sustine anunturi de informare rapide : cum se intampla cu piata revolutiei, piata constinutiei, vesnicul “la tnb”, parcul tineretului, cismigiu etc.
publicul este oricine, nu exista target, nu exista limitari. Public inseamna in primul rand un drept, din moment ce uzantele politice se amesteca in viata oricaruia,”omul” fiind in acelasi timp votant, contribuabil si individ cu o personalitate singulara. Registrele astfel se “contamineaza”, nu poti evada obligatiilor de cetatean, cum nu poti evada de propriile reactii la cultura, arta. Politica are o mare relevanta in arta contemporana cum la randul ei, arta contemporana traieste prin mecanisme politice.

Trecand peste discursul sustinut pentru discutarea unei probleme de intelegere a unui proiect de arta din perspectiva criticii de arta, aleg sa-mi enunt clar opiniile de participant la spatiul public.
Pentru ca in primul rand sunt omul care merge prin oras si traieste aici si numai secundar persoana care scrie despre arta si o sa si motivez aceasta distinctie: ca studenta la istoria artei implicata in proiecte de arta contemporana am avut acces la desfasurarea unor actiuni artistice de public art…whatever that means pentru artisti si organizatori…. am participat la simpozioane si speechuri in sali in care eram maxim 8 persoane..tema fiind public art si publicul de arta contemporana si cum nimeni nu intelege si apreciaza arta contemporana. Ca persoana tanara care e inclusa numai in sfera publica si nu in cea academica nu am participat niciodata la un asemenea eveniment. Daca incerc sa disociez intre ce stiu prin simplu fapt ca am acces la sursele de informare din interiorul breslei si ce stiu ca persoana care citeste numai revistele oferite publicului am ca rezultat o persoana schizofrenica , am de fapt doua persoane care nu vor ajunge niciodata in acelasi loc. Daca din 24 fun pot afla de vernisaje de la atelierul 35, plus programe de muzee si diverse anunturi mai vizibile, de pe ‘incepem’ pot sa gasesc programe de seri artistice pe la ordinu arhitectilor, de diverse proiectii pe la apartamentul nu stiu carui artist …
problema publica este disperarea cu care artistii, curatorii si oamenii implicati in lumea artei bucurestene denunta, mai mult acuza publicul ca nu este interesat si ca nu e deschis noilor abordari .. niste tarani…. atunci daca tot vor public de ce nu isi anunta vernisajele, proiectele, de ce nu exista publicitate?? cat timp colaboreaza si cu agentii de advertising .. de ce nu exista informare onesta, de unde elitismul de avort a faunei artistice de la noi? De unde frica de a avea public?
Dezgustul sta in faptul ca am avea ca public multe de vazut, pentru ca exista o puternica arta romaneasca facuta de oameni tineri cu multa energie si daruire… sunt convinsa ca problema lor sta in mediul in care au crescut si au invatat: sa stea impreuna si retrasi de lume, de a persifla si a se da interesanti, de a ataca superficial… asta au demonstrat scandalurile icr, atelier 35 si episodul berlin : ca exista o scleroza a artistlor, dar ca ea nu rezida in opera lor, nicidecum, ci in modul lor de a vorbi, de a NU se explica si de a trata publicul ca o gloata de idioti. Imi pare rau pentru lucrari care sunt cu adevarat bune, dar nu-mi pare rau pentru artisti care trebuie sa invete sa traiasca cu adevarat si sa nu mai fie alimentati cu izolare glucozica printr-un tubulet care nu comunica cu exteriorul neaos pentru a nu “infecta” crezul artistic cosmopolit.
Cred ca undergroundul nu mai e de mult la moda si mai cred ca spatiul public ar trebui tratat ca atare, ca un spatiu public pentru toti…sa coboare arta in strada? nu.. nu ar trebui sa coboare, ar trebui sa accepte sa ni se alature facand asta numai “urcand” pe strada din subsolurile pe unde sta ascunsa.