Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for April, 2011


încotro 2010 0

Posted on April 28, 2011 by admin

ROMANIAN VISUAL SURVEY 2010

Ajuns la a treia ediţie, încotro 2010 aduce în faţă lucrările a peste 40 de artişti români.

Proiectul lui Tudor Prisăcariu a început în 2008 şi a devenit o platformă extrem de vizibilă care promovează arta contemporană din România.
Mie mi-au plăcut foarte mult lucrările lui Eugen Neacşu şi Alexander Sîrbu.
Pentru că placa de skateboard este transformată într-un mediu artistic conceptual unde dialogul între identitate şi memorie este foarte bine integrat iar suprafaţa board-ului nu este doar un suport pentru decor.
Fotografiile lui Alexander Sîrbu sunt  intervenţii într-o istorie a oraşului – locul care poate comunica cel mai bine şi nemediat ‘campanii publicitare’ despre realitate: “oamenii o să te facă mereu pe la spate” – o iniţiativă powered by experienţa de zi cu zi.
Eugen Neacşu
Cube Skateboards
Alexander Sîrbu

Entangled Bodies 0

Posted on April 27, 2011 by admin

Entangled Bodies

expoziţie de pictură

Ana Dinescu

Van Gogh cafe

(la subsol, in winebar)

26 martie – 1 mai

TRASH MADE 0

Posted on April 20, 2011 by admin

Galleria: Atelier 35

7 aprilie- 6 mai

Centrul Ceh ne-a obişnuit de mult timp cu evenimente culturale de calitate şi expoziţii interesante, astfel că nu este de nici o mirare că expoziţia-eveniment TRASH MADE de la Atelier 35 se înscrie în aceiaşi direcţie  reuşită.

Anna Kozova, Linda Ciharova şi Jana Kravola sunt trei designeri cehi care lucrează cu materiale reciclate din componente electronice din care fac bijuterii, accesorii şi obiecte de design interior. Trash Made este numele acestui grup-iniţiativă care în colaborare cu proiectul Rema System (un program început în 2005 care are ca scop organizarea şi colectarea deşeurilor electrice în Cehia) militează pentru protejarea mediului de efectele nocive ale ‘resturilor’ electronice ca bateriile, componentele de computer sau electrocasnice. Atitudinea ‘eco’ este pentru aceşti trei artişti o opţiune de lucru foarte clară: materialele pe care le folosesc vin exclusiv din campania de reciclare şi  toate ideile creative se bazează pe motto-ul: New life for old electrical appliances!

Faptul de a  lucra cu acest gen de materiale cu suprafeţe dificile sau chiar distruse nu înseamnă a face un rabat la calitatea executării obiectelor: fiecare cercel din placă de memorie este perfect traforat, sârma folosită este texturată pentru a crea volume, perforările sau lipirile sunt insesizabile şi demonstrează un craftamanship deosebit.

În afară de obiectele-accesoriu, la Atelier 35 o să găsiţi şi un scrabble care funcţionează cu taste de calculator şi cu care vă puteţi juca când vizitaţi expoziţia

TRASH MADE oferă ocazia unei întâlniri cu designul utilitar unde obiecte din materiale găsite şi reciclate spun o poveste care merită ascultată.

Ideile ingenioase,  reciclarea activă  şi designul impecabil descriu cel mai bine activitatea celor de la Trash Made.

Expoziţia este un bun moment pentru a ne gândi mai bine la lucrurile pe care le aruncăm fără să ne gândim, uneori, la ce efect pot avea acestea asupra mediului înconjurător.

Removing Romania 0

Posted on April 13, 2011 by admin

Saint Ink (Strada Doamnei nr. 3) este un salon de tatuaje (in progress) care funcţionează şi ca spaţiu de expunere pentru artă – combinaţie care mi se pare extrem de interesantă. Sper ca următoarele expoziţii să adune şi mai multe lucrări şi artişti în acest spaţiu  ieşit din tipare.

în expoziţia de acum, Skin Ego de la Saint Ink au fost incluse şi fotografii care documentează ‘intervenţia’-tatuaj (România) al lui Dan Perjovschi din 1993 şi scoaterea aceluiaşi tatuaj în 2003 (Removing Romania).

Am găsit un fragment care explică ce a făcut mai exact Dan Perjovschi în 1993 şi care merge mai departe cu interpretarea semnificaţiei de tatuaj.

“In 1993, on the occasion of the performance festival Europe Zone East held in Timişoara, primal site of the December Revolution, the artist Dan Perjovschi had his left forearm tattooed with the word ROMANIA. As a socially significant practice, tattooing raises questiones about body gendering, the inedible mark, and differences of race, status and class signified by skin color and texture.

Tattooing capitalizes on the anxiety between individual and society, self and other, inclusion or exclusion from a specific community. Since it involves mutilation of the human body, the first message communicated by tattooing is one of violence, political or otherwise.

Perjovschi’s inscription examines the painful allegiance that territorial boundaries entail. Alluding to the stigma, his tattoo functions both as a sign of distinction and of exclusion. It seems as identification, while indicating deviance through an unorthodox mode of marking that challenges the fundamentalist opposition between “us” and “them”.”

(Romania Democracy and Its Discontents, text: Roxana Marcoci, pag. 295)

din Beyond Belief (Contemporary Art from East Central Europe) – reader-ul la expoziţia cu acelaşi nume din 1995, ţinută la Museum of Contemporary Art Chicago

* volumul a fost găsit şi citit  în biblioteca Pavilion

Singapore Biennale 2011 1

Posted on April 10, 2011 by admin

Open House

13 martie – 15 mai 2011

Curatori: Trevor Smith, Russell Storer

Artistic Director: Matthew Ngui

Organizat de: S.A.M.

Aflată la cea de-a treia ediţie, Bienala din Singapore a reuşit anul acesta să reunească lucrările a 63 de artişti din 30 de ţări cu un total de 150 de lucrări aflate în expoziţie.

Spaţiile alese pentru expunere au creat un interesant dialog despre identitate: de la clădirile în stil colonial ale Muzeului de Artă (SAM împreună cu spaţiul nou al muzeului SAM at 8Q) la  impunătorul edificiu clasic al Muzeului Naţional al Singaporelui, mergând până în zone alternative ca vechiul aeroport Kallang şi hiper-turistice precum Marina Bay.

Toate discuţiile în jurul bienalei SB 2011 au pornit de la intervenţia lui Tatzu Nishi în spaţiul (cel mai) public din Singapore. Acoperind simbolul oraşului, Merlion-ul, într-o construcţie temporară, Nishi a montat un hotel  în care publicul poate sta peste seară în aceiaşi cameră cu sculptura atât de cunoscută. The Merlion Hotel a fost numit un proiect egalitar care schimbă modul de relaţionare cu un obiect-totem pentru Singapore. Situat în zona cea mai vizibilă a oraşului, lucrarea a capitalizat atenţia generală a vizitatorilor şi a acţionat ca o hiper-reclamă pentru bienala SB 2011. Probabil că un eveniment internaţional de artă situat în una dintre cele mai turistice destinaţii din lume nu putea să nu investească într-un ‘maxim’ de vizibilitate. Cu scop economic sau cu un substrat profund social, Hotelul temporar Merlion îşi dublează sensul şi devine un simbol nu numai al oraşului, ci şi al bienalei de anul acesta.

Cred că prima mea observaţie în legătură cu acest eveniment trebuie să se oprească în jurul  Muzeului de Artă din Singapore (SAM)[1] ca  organizator al bienalei. Nu pot să nu mă gândesc la ideea de a avea un muzeu de stat care nu numai că organizează, dar şi susţine coerent şi practic iniţiativa de a promova arta contemporană, spun asta cu surprindere pentru că din experienţa mea nu am văzut o asemenea practică în România unde există un muzeu chiar dedicat artei contemporane care nu se implică în nici o acţiune de acest gen. Poate ar fi mai simplu de argumentat de ce la noi nu se poate dacă bienale precum Bucharest Biennale nu ar avea vizibilitatea, calitatea, succesul şi impactul unui demers cultural extrem de bine articulat, dacă inexistenţa lor ar fi reală am putea spune că nu există nici o bienală pentru că numai MNAC-ul ar putea face aşa ceva. Se pare că Singapore nu are nevoie de un muzeu de artă contemporană pentru a face o bienală şi că muzeul lor modest ca spaţiu în comparaţie cu altele mai ‘apropriate’ poate strânge oameni capabili şi poate motiva artişti din toată lumea. Desigur am putea spune că noi suntem mai buni pentru că reuşim cu un grup restrâns de oameni (mă refer aici la echipa Pavilion) să producem o bienală deja afirmată ca un generator de idei pe plan internaţional, dar eu cred că ar fi greşit să nu sesizăm, prin comparaţie cu cazul Singapore, lipsa de interes sau poate incapacitatea unei instituţii de stat care se presupune că respiră numai artă contemporană.

Revenind la subiectul acestui articol, SB 2011 a propus prin conceptul curatorial de Open House mai mult o invitaţie ospitalieră decât o temă teoretică închegată. Make yourself at home a fost motto-ul sub care lucrările au fost gândite şi executate, gravitând ca stil şi direcţie înspre tematica spaţiului şi a identităţii. Astfel bienala s-a transformat într-un loc care găzduieşte în cel mai pur sens: o casă deschisă publicului după modelul tradiţiei chinezeşti de a ţine casele deschise de Anul Nou pentru oricine vrea să intre şi să se aşeze la masă. Lipsa unei direcţii teoretice şi a unui mesaj curatorial clar nu face din SB 2011 o bienală în care polemicile creative lipsesc, dimpotrivă, artişti precum Simon Fujiwara, Ryan Trecartin, Tan Pin Pin, Charlie White, Jill Magid sau Danh Vo aduc lucrări cu un conţinut ideatic complex. Dar din lipsa unei politici curatoriale mai ‘implicate’ şi mai ‘incorecte’, analiza lucrărilor expuse nu se poate face contextualizat, ci doar scoţând lucrările din acest vid teoretic pentru a le putea valorifica cu adevărat.

Problema ‘casei’ s-a regăsit şi în modul de parcurgere al expoziţiilor, conservatorismul asiatic a atins şi funcţionarea bienalei făcând ca lucrările cu un conţinut explicit sexual să fie izolate în camere separate, având marcaje de atenţionare evidente.

Cu toate acestea, SB 2011 a fost o ocazie foarte bună pentru a face cunoştinţă cu lucrările artiştilor din sud-estul Asiei şi de a explora proiecte artistice noi ale unor nume familiare.

Sala  pe care Louie Cordero a ales să o populeze cu imaginea vieţii de stradă filipineze conţine sculpturi ale violenţei viscerale şi lucrări grafice ce înregistrează sincretismul culturii filipineze ca un interesant mix între influenţele culturii pop americane şi tradiţiile catolicismului spaniol. Constructul artistic My We (2011) devine astfel un statement puternic care trasează istoria violentă a colonialismului care are în continuare un mare impact asupra mentalului colectiv. Culorile stridente, formele preluate din comics şi atmosfera de film horror de serie B recrează lumea haotică pe care Cordero o traduce  personal printr-o manualitate rafinată de a lucra cu materiale din fibră de sticlă în care incorporează obiecte găsite. Se poate muri pe muzica lui Frank Sinatra ne spune Cordero, de aici şi absurditatea violenţei duse la extrem pe care artistul alege să o arate.

Inspirat de un hotel-bar al părinţilor săi din anii 70, Simon Fujiwara construieşte un spaţiu în care recrearea memoriei personale permite rememorarea istoriei criptate din perioada Spaniei lui Franco. Welcome to the Hotel Munber (2010) este mai mult decât o cameră a aducerii aminte, lucrarea devine un act antropologic prin care identitatea în sine se prezintă ca o construcţie a obiectelor reale.

Întâlnirea cu lucrările video ale lui Ryan Trecartin în bienală a fost cu atât mai interesantă cu cât fragmentele din instalaţia video Roamie View: History Enhancement (Research Wait’S) (2009-10) au avut parte de o mare popularitate pe You Tube în ultimii 3 ani.

Mutând asimilarea acestor imagini din mediul online în contextul unei instalaţii video, ideile lui Trecartin au căpătat şi mai mult sens. Alienarea în faţa hiper-producţiei de imagini din reţelele de socializare şi celebrity culture, se concentrează pe construirea unui limbaj extrem în care reţetele de fabricare a personalităţii sunt expuse grafic de Trecartin şi prietenii săi. El se joacă cu ideea de identitate ca fluid ce poate lua orice formă, un tip de identitate imaginată care se hrăneşte din mass media şi pe care o îmbrăcăm cu cea mai mare uşurinţă. Critica lui Trecartin este una extraordinar de dură, dar care în acelaşi timp devine formă de entertainement, deci se întoarce tot în artificialitatea producţiei de imagini. Trecartin problematizează această circularitate a unei societăţii dedicate spectacolului.

Artist, curator si arhivist, Koh Nguang How a instalat o replică a propriului laborator de documentare a artei contemporane din Singapore (Singapore Art Archive Project – 2005) în interiorul bienalei SB 2011. Koh a reuşit să adune o arhivă impresionantă de ziare şi reviste, în engleză şi chineză, din ultimii 30 de ani pe care o pune la dispoziţia publicului bienalei în dorinţa de a trezi o discuţie în legătură cu modul în care arta contemporană singaporeză este prezentată în media. Astfel atenţia este pusă pe criticii de artă şi nu pe artişti în încercarea de a evidenţia cum percepţia asupra lucrărilor de artă este (re)creată de articole şi recenzii. Proiectul Artists in the News (work in progress) (2011) este o instalaţie care adună informaţie şi generează problematici actuale, un spaţiu experiment unde cercetarea personală intră în dezbatere publică.

Cunoscută publicului european prin filmul-documentar Singapore Gaga din 2005, Tan Pin Pin este un regizor care depăşeşte mediul cinematografic şi explorează vizual istoria printr-un discurs artistic extrem de coerent. Seria de scurt metraje prezentată în cadrul bienalei (The Impossibility of Knowing, Snow City, 9th August, Ivan Polunin’s Sound Archive,  Rogers Park, Moving House 1997 ) este un argument în favoarea acestei logici, în continuare Tan Pin Pin sondează memoria colectivă şi cultura Singaporelui. Urmărind 9th August (7 min, format video mixt, 2006) am simţit un deja-vu al înregistrărilor zilei naţionale ale României de dinainte de 1989, Tan Pin Pin a demonstrat cum ziua naţională în Singapore este un ritual care nu s-a schimbat din 1965 până în prezent şi cum formele politice autoritare funcţionează în Asia prin simpla desfăşurare a unei parade naţionale.

Discutând identitatea din perspectiva dinamicii locale pusă faţă în faţă cu globalizarea culturii, Navin Rawanchaikul a făcut o radiografie în profunzime a unei comunităţi de indieni imigranţi care trăiesc în Chiang Mai. Seria de 7 interviuri (Hong Rub Khaek, 2008) este completată de o lucrare de pictură de dimensiuni mari (Mahakad, 2010) care ‘înregistrează’ toţi membrii comunităţi formate în jurul acestei pieţe.

Shao Yinong & Muchen sunt soţ şi soţie şi lucrează în colaborare din 2001. Cunoscuţi pentru lucrările de fotografie care documentează urmele lăsate de Revolutia Culturală asupra societăţii chinezeşti, cei doi artişti prezintă în bienală seria Spring and Autumn (2004-2010), lucrări pe suport textil realizate în tehnica broderiei Suzhou, replici ale unor bancnote care nu se mai află în circulaţie. Folosindu-se de această veche tehnică chinezească de a reprezenta realitatea prin coaserea mătăsii, Shao Yinong & Muchen pun accentul pe istoria politică din China care este exprimată prin supradimensionarea acestor bancnote scoase din uz care cândva au exprimat puterea regimurilor şi opţiunile economice pe care timpul le-a arătat ca fragile la fel ca mătasea lucrărilor artistice.

We, lovers of bad music, disdain to conceal our views and aims. We openly declare our love for elevator music, pop-classical crossovers, smoth jazz, and mindless pop.

Bad music lovers of all countries, unite!

Manifesto for Bad Music (fragment)

Manifestul lui Song-Ming Ang explică felul în care acest artist se foloseşte de muzică şi de sunet în scopul de a degaja atmosfera rigidă a aşa zisei high culture. Lucrările video: No Man’s Band, The Robots şi Be True to Your School sunt înregistrări ale filtrării muzicii prin intermediul unor oameni care încearcă să replice ce aud. Această formă de karaoke surprinde relaţiile dintre oameni formate prin intermediul Bad Music.

Lucrarea video al lui Phil Collins despre comunitatea skinhead din Kuala Lumpur este un experiment vizual încărcat de rafinamentul cadrelor studiate. Creat ca un fel de documentar al acestei subculturii malaeziene, The Meaning of Style explică cu claritate cum identitatea poate fi construită sau adoptată circumstanţial şi se adaptează la o politică rasială contemporană.

.


[1] Tot în cadrul SAM există acum două expoziţii de artă contemporană, neintegrate bienalei, It’s Now or Never Part II, New Contemporary Art Acquisitions from Southeast Asia (8 martie-8 mai) şi Negociating Home, History and Nation: Two Decades of Contemporary Art from Southeast Asia (12 martie- 26 iunie) care reprezintă o adevărată arhivă pentru cunoaşterea artei contemporane din sud-estul Asiei

Real Life 0

Posted on April 05, 2011 by admin

Colaborarea cu Cosmin a dus la un dialog interesant prin care s-a materializat şi textul expoziţiei.

Real Life

text: Mădălina Timofte

Cum se poate reprezenta realitatea ca un construct mental şi afectiv care să poată depozita atât datele observaţiei directe cât şi sentimentul-reacţie al acestei întâlniri?

În Real Life această dualitate coexistă în pictura lui Cosmin Frunteş ca modalitate de exteriorizare a unităţii dintre documentare şi implicare personală.

Depăşind simpla includere a realităţii în mediul picturii,  expoziţia Real Life prezintă o explorare afectivă a spaţiului natural incendiat ca metaforă a “vieţii reale” unde relaţiile dintre prezenţa umană şi cea naturală nu sunt echilibrate, ci comprimă un fond al decadenţei morale.

Suprafaţa lucrărilor se construieşte ca o epidermă dură, întărită de volumetrii ale straturilor de culoare care marchează întâlnirea cu realitatea. Elementele naturale care se regăsesc “întipărite” în materia picturii: florile uscate, fânul, ceara, traduc simbolic prezenţa realului în materializarea trăirii personale.

Gama închisă a tonurilor de pâmânt împreună cu tuşele vibrate ale unor griuri-cărbune capătă profunzime prin contrastul susţinut cu erupţiile crude ale pastelurilor.

Înnecarea spaţiului în întuneric nu este o simplă opţiune cromatică, ci dublarea unui refuz în faţa secătuirii sevei naturale, vitale.

Cosmin Frunteş reuşeşte să mute semnificaţia statică şi contemplativă a peisajului clasic într-o zonă a trăirii personale şi a criticii în faţa realităţii. Peisajul devine astfel, aici, o nouă formă de exprimare plastică unde imersiunea în lucrare este un dat atât formal cât şi teoretic. Artistul ne pune faţă în faţă cu instantaneele unui spaţiu dublu fiinţat de natural şi uman, unde prima lume este un reper al valorii iar cea din urmă o umbră a culturii de masă. Astfel raportul stabilit între natural şi uman este unul de ‘locuire’ intrusivă unde agresivitatea cu care “umanizarea naturalului” se produce este un act de distrugere.

Experienţa actului de a privi tensiunea dintre cele două forme de fiinţare devine o puternică forţă creativă care întregeşte înţelegerea realităţii.

Dezarticularea normalităţii, a ce putem numi nostalgic spaţiu sacru, este urmărită vizual prin incendierea naturalului.  “Câmpul ars” devine din notă descriptivă un concept care coagulează acest simţ al realului.

Amprenta actualităţii este dată de problematizarea acestei ‘fiinţări negative’ sub forma unui discurs puternic individualizat care respiră siguranţă.

Geometria imaginii acestui Real Life este una spirituală unde peisajul şi portretul îşi depăşesc limitele de simplu studiu formal şi unde concentrarea asupra unui anumit obiect (candelabrul) devine direcţie conceptuală prin care realitatea este revizitată prin stabilirea unei problematici asupra esenţei.



↑ Top