Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for February, 2012


Get away 0

Posted on February 23, 2012 by admin

Mi se întâmplă de multe ori să intru într-o stare de bulimie literară când mă duc să reînoiesc stocul de lecturi pe la diverse librării. De obicei am o listă cu câteva titluri pe care le vreau musai pe noptieră şi care după prima pagină învârtită ajung inevitabil să stea lângă pernă – sunt convinsă că se simt mai comfortabil aşa. Lista este respectată, dar cumva ca printr-o întâmplare îmi este foarte greu să mă abţin să nu mai găsesc cel puţin alte 5 titluri interesante pe care pur şi simplu trebuie să le am. Exagerez, titluri e mult spus, cărţile din afara listei care se adună pe masa librarului sunt cărţi pe care le aleg după trei criterii foarte clare: coperta trebuie să mă inspire – nimic prea siropos gen reproduceri de klimt sau klee sau poze photoshopate…nu.. -, paginaţia trebuie să fie prietenoasă, adică cu o margine tocma’ bună pentru adnotări şi încadrare asimetrică şi preţ mic – iubesc coşurile de „rebuturi”: etichetele roşii, portocalii sau galbene pe care sunt trecute cifrele magice: 9, 14, 19 lei – music to my ears, food for the soul. Pragmatic? Superficial? Nevăr! Ideea este că toate cărţile „stătute”, ediţii de ceva ani şi ne-fata-cu-dragonul-pe-spate, sunt nu de puţine ori adevărate comori – aşa l-am descoperit pe robert musil sau Bohumil Hrabal – o singurătate prea zgomotoasă ….. Faptul că sunt şi ieftine este ca un jagermeister după cină şi un pall mall roşu de pe duty free (merci ioana!!! ).

Cu toate metehnele de pensionară care a investit prea mulţi bani, retrospectiv, în cărţi în ultimii 10 ani – ok, asta nu mă face prea tânără, dar cine mai este? :) – şi care îşi doreşte ca ikea să găsească noi soluţii pentru depozitarea eficientă a volumelor bpt vechi pentru a face loc celor glossy şi contemporane, ies din librărie cu un europalet de cărţi şi cu o bucurie dementă de parcă aş fi delapidat o bancă din seychelles şi pot pleca în sfârşit în bora bora pentru a mă uita la peştişori prin geamul subacvatic din dormitor tricotând în acelaşi timp… ah… the life!

Oricât de inocent şi drăguţ ar părea, ce fac eu este o boală, da, o afecţiune clară, o bulimie bibliofilă pentru că nu ai cum să ţii pasul cu ritmul ăsta dement. Astfel încât rămân multe cărţi care stau săptămâni întregi pe lângă pat, sub pat, pe hol sau chiar şi pe măsuţa unde îmi las cheile când intru în casă… constant reminders of my illness. În timp reuşesc să le citesc aproximativ pe toate, asta dacă nu mă dezamăgesc după primele pagini, caz în care sunt retrogradate, ajung în liga D secund şi îşi găsesc adăpostul într-un dulapo-bibliotecă unde stau cărţile de poveşti, hanu ancuţei şi gorki-aforisme şi maxime… not a very happy place..

Ocazional, dau un refresh la history şi încerc să citesc ce am cumpărat în ultima criză de lăcomie literară. Ieri, după ce m-am hotărât să nu fac altceva decât să stau în pat şi să citesc prefecându-mă că chiulesc de la şcoală – lucru care mă amuză întotdeauna- am descoperit că nu am apucat să citesc Evadări din iubire de Bernhard Schlink. Nu ştiu cum am putut să-l ignor atâta timp… pentru că Cititorul mi-a plăcut foarte mult (si adaptarea cinematografică este foarte bună – Kate Winslet a stors tot ce se putea din personaj, bună de tot )… poate a fost coperta – tare nefericită….poate faptul că nu am făcut legătura între numele lui Her Schlink şi ce mai citisem de el .. memoria mea pentru nume este zero, absolut nulă, cu N şi ă mare.

Am citit-o cu mare plăcere. Sunt 7 poveşti nu de dragoste, ci despre dragoste. Fiecare capitol-poveste este structurată în secvenţe foarte clare iar întâmplările în sine te ţin blocat pe străzile din Berlin sau în vreun penthouse din New York. Nu e un ghid de cum să nu mai simţi sau ce faci când nu mai simţi.. este exact ce arată titlul: cum să evadezi din iubire, din sentimentul ăla care poate deveni agasant, puternic, posesiv, nu al tău, tardiv, prins sau deprins din rutină … Iubirea care se întâmplă pur şi simplu pentru că te culci cu cineva fără nici un motiv anume sau poate cu un motiv întemeiat: că aşa ai avut chef.. graniţa asta dintre firesc şi ilogic pe care o mutăm zilnic în funcţie de .. în funcţie de întâmplări.. nu există întotdeauna sentimente clare care să poată determina un parcurs anume al vieţii .. nu, chiar deloc.. se întâmplă lucruri şi ni le asumăm ca să nu fim singuri .. şi ne simţim singuri când ajungem să nu mai fim singuri.. şi e plăcut să ştii că poţi pleca cu bagajele făcute în timp ce celălalt doarme şi să nu simţi nici un regret sau reproş, ştiind că va fi în regulă chiar dacă asta se întâmplă după ce cu câteva ore înainte v-aţi făcut planuri pentru următorii ani pe care îi imaginaţi împreună..

Viaţa este dragoste şi tot ce facem gravitează în jurul ei – de asta muncim, învăţăm, vrem o carieră sau nu.. slăbim, suntem sociabili sau încercăm.. pentru dragoste, la care putem renunţa oricând pentru că întotdeauna mai este dragoste …sau cel puţin iubire.

Dreams 0

Posted on February 20, 2012 by admin

Akira Kurosawa (1990)

Am reuşit în sfârşit să repar proiectorul meu antic – şi nu prin upgrade cum ar fi normal, ci înlocuind un bec, tehnologia de secol XX este mai “trăiristă” din punctul ăsta de vedere – şi am putut ţine o altă seară de proiecţii de film cu cercul.

în ianuarie l-am avut pe Lars von Trier cu The Five Obstructions, duminica asta am schimbat total registru şi am mers pe un Kurosawa de anii 90, color în care Martin Scorsese îl joacă pe Van Gogh.

Experienţa de a vedea un film proiectat îţi schimbă evident percepţia asupra modului în care ajunge imaginea la tine, dar ce este cu adevărat diferit este faptul că noi vorbim în timpul filmului şi analizăm la firul ierbii – fie ea şi radioactivă – filmul devine astfel un mediu deschis şi very much alive.

Colaj de vise diferite, Dreams este ca un fel de materializare vizuală a unui jurnal oniric. Chiar dacă unele elemente din  episoadele de vis par a fi teme universale: dezastru nuclear, moarte, … reproducerea lor pe peliculă e o reconstruire frumos aranjată pentru a avea un efect vizual puternic – pelicula este colour enhanced, detaliu care se vede foarte bine în al doilea vis – The Peach Orchard – unde florile, costumele şi cerul sunt aduse la culori intense, aproape violent de puternice – efectul este genial, este cum ai putea respira culorile.

Cum era de aşteptat, episodul de vis Crows legat de şi “în” picturile lui Van Gogh a fost o adevărată bucurie pentru mine. Visul începe în muzeul Van Gogh unde un turisto-artist se uită la picturile expuse. Sunflowers, Bedroom in Arles şi  Wheat Field with Crows sunt filmate cu o lumină rece şi puternică care schimbă total cromatica bine ştiută. Albastru cobalt devine turcoaz, galbenul auriu prinde tonuri de verde, e un haos total, Van Gogh on special k (citez evident o melodie Placebo aici). Din sala de muzeu, personajul nostru, turistul japonez, ajunge în lanurile de grâu unde pictează Vincent – un Vincent cu accent puternic american care se aproprie dubios de mult de imaginea lui Kirk Douglas din Lust for Life din 1956, dar care este de fapt un Martin Scorsese portocaliu. Conversaţia dintre cei doi este extraordinară. Auto-ironia lui Kurosawa la adresa obsesiei japonezilor pentru post-impresionism, sarcasmul legat de biografia-clişeu legată de Van Gogh (de ce toţi reţin lipsa urechii şi nu altceva?), includerea trenului ca referinţă la percepţia impresionistă asupra naturii, toate detaliile ăstea în câteva minute de peliculă sunt absolut minunate.

Man: Are you alright? You appear to be injured.
Vincent Van Gogh: This?
Man: Yeah.
Vincent Van Gogh: Yesterday I was trying to complete a self portrait. I just couldn’t get the ear right, so I… cut it off and threw it away.

Mi-a plăcut foarte mult ideea de episod de vis şi faptul că eşti întotdeauna atenţionat că este vorba de un alt vis : “Another dream..”. Simplitatea acestui reminder a funcţionat pentru mine ca o alunecare dincolo de convenţie: este un vis, dar totul este un vis, realitatea nu e la mijloc, ci în rămăşiţele acestui vis, ce ne consumă şi ne face să ne trezim brusc, panicaţi sau ce ne face să ne dorim să mai rămânem în iluzia somnoroasă, acolo e realul nostru. Preocupările, fricile, dorinţele, ceea ce putem face şi ceea ce pur şi simplu nu reuşim, tot mecanismul nostru interior de care nu ne putem desprinde pentru că ar fi nenatural şi ar anula umanitatea noastră, până la urmă viaţa.. viaţa noastră este confecţionată din toate visele pierdute de care nu ne aducem aminte, dar care ne fac să plângem sau să râdem fără să ştim exact de ce.

Am văzut că Dreams a primit ori review-uri foarte proaste, ori unele excelente… nu cred că este genul de film pe care să stai să-l analizezi pentru ce înţeles ascuns are.. e destul de clar unde bate Kurosawa, preocuparea lui pentru destinul omenirii într-o linie a viitorului orientată spre lăcomie şi efectele centralelor nucleare pusă faţă in faţă cu tradiţiile unei lumi care se echilibrează natural prin dragoste, respect şi răbdare. Cred că este destul de evident, dar nu asta este punctul forte al filmului, este o întoarcere spre sine şi spre bucuria de a privi, chiar şi dezastrele.

ANTI-ACTA 1

Posted on February 15, 2012 by admin

Am tot vrut să scriu despre ziua de sămbătă, dar eram mult prea agitată şi furioasă. Mi-am dat câteva zile ca să pot privi lucrurile, aşa, în ansamblu să zicem.

Sâmbătă după ce am reuşit să înghesui sub geacă nenumărate straturi de haine, am ieşit în stradă la protestul anti-ACTA din piaţa universităţii – mai exact la fântâna de la arhitectură.

Nu am ieşit în nici o zi pentru demonstraţiile anti-guvern, nu pentru că nu aş avea o mare problemă cu ce se întâmplă la ora asta prin ţară, dar faptul că eu nu am votat actualul preşedinte la ultimele alegeri şi că sunt revoltată de guvernarea asta încă din prima zi în care s-a format ea, mi-a descalificat participarea activă la protestele din ianuarie. Nu m-am identificat cu feţele pe care le-am văzut în stradă şi nici cu triggerul care a lansat aceste mişcări – cred că majoritatea cetăţenilor care au ieşit în stradă (şi cei care au protestat paşnic şi cei care au o problemă serioasă cu bordurile şi cu chioşcurile de ziare şi flori) au votat cu ştampilă portocalie în 2009 şi acum s-au trezit subit că viaţa lor este cam de căcat… partea halucinantă este că mulţi care au pontat în fiecare zi la protest au recunoscut că l-ar alege again and again pe preşedintele domniilor lor. Cel puţin interesant, nu?

Când vine vorba însă de tot proiectul ACTA, lucrurile stau altfel pentru mine – trebuie ieşit în stradă!

Eu sunt în primul rând cetăţean european şi numai după am naţionalitatea română şi sunt cetăţean al României. Şocant? Nu. Pentru că directivele uniunii şi în general toată legislaţia care mă afectează în mod direct este decisă în afara graniţelor ţării mele. Faptul că nu ştiu ce prim ministru sau nu ştiu ce preşedinte – nu folosesc nume pentru că nu vreau ca blogul meu să fie infectat de rahat – dă nu ştiu ce legi sau îşi asumă răspunderea este partea a 7-a a problemei, mai ales că e total aiurea pentru că eu nu am votat asta, deci dragi concetăţeni este foarte mult problema voastră.

Problema mea se leagă de lucruri în macro care ştiu că mă vor afecta direct şi care pot schimba modul în care funcţionăm, ne purtăm şi gândim în general. ACTA este fix asta, adică problema mea, este o posibilă nouă eră unde nu există drepturi elementare: dreptul la libera exprimare, dreptul la intimitate şi dreptul la informare.

Lucrurile care îmi pot anula ceea ce mă defineşte, adică faptul că sunt om – înţeleg prin om o creatură care gândeşte şi îşi exprimă părerile liber LIBER – mă îngrozesc mai mult decât schimbarea unui prim ministru cu altul… în continuare vă gândiţi că ştampila aia s-a lipit de buletinul de vot împotriva voinţei voastre, nu? Dacă vă ajută, puteţi crede ce vreţi.

Sunt furioasă, sunt foarte furioasă în continuare, mă scoate din sărite ideea că oamenii nu sunt deranjaţi de faptul că vor trăi într-o singură carte, una singură – 1984. De ce să ne revoltăm? Care ar fi motivul?

Mă enervează că majoritatea crede că este vorba numai de faptul că nu o să mai poată da jos muzică şi filme. Wake the fuck up! Asta e aşa un detaliu picant. Vorbim aici de o nouă lume – o lume care pe descriere acolo la informaţii pe wiki nu e totalitaristă, ci doar extremistă de centru, o lume care te poate băga la răcoare că poate eşti pirat pe valurile netului şi ţi-ai cam exprimat părerea într-un mod neomologat. Poate sintagma „du-te în morţii mătii” devine copyright şi în combinaţie cu alte cuvinte care se referă la .. să zicem .. actuala putere este egal cu gratii că ai abuzat de dreptul intelectual a lui X. E un scenariu de lucru, e de investigat, desigur de acasă şi nu din stradă. Afară e frig, ninge, oamenii este ocupaţi şi nu au ce căuta sâmbăta la ora 17:00 în piaţă pentru a protesta împotriva unei legi la care nici sov’eticii sau naziş’tii nu se puteau gândi. Nu participăm, dar apăsăm butonul ăla de participă de pe facebook că aşa e politicos sau ca să vadă prietenii că ne pasă.

Hai să vă dau o bucată de proprietate intelectuală proprie – cu dedicaţie specială pentru ăia 40.000 de oameni minus 300 – să vă ia ACTA pe voi şi numai pe voi în lumea aia mică în care trăiţi.

Mama, dacă ajung la puşcărie pentru că am pus o poză pe blog cu vreo pictură ca să o analizez sau aşa ceva şi nu am permisiunea luvrului sau a tateului, poate o să-ţi dai seama că ce ziceam în legătură cu şcoala e adevărat: prea multă şcoală fix creează criminali.

Told you so!

The life … 1

Posted on February 08, 2012 by admin

Wes Anderson, Wes, Wes, Wes, my dearest.

Revin la obsesii mai vechi – pentru filmografia lui Noah Baumbach – şi ajung evident la Wes Anderson.

Am reuşit în sfârşit să văd Tenenbaums şi Life Aquatic şi sunt blocată în dimensiunea X unde absurdul şi ironia par a fi forţe gravitaţionale. Mai stau puţin pe aici ;)

The Royal Tenenbaums (2001)

The Life Aquatic with Steve Zissou (2004)

Carrie Fisher 0

Posted on February 06, 2012 by admin

“I went to a doctor and told him I felt normal on acid, that I was a light bulb in a world of moths. That is what the manic state is like.”
Aretha: Flowers for you, Suzanne.
Suzanne:
Who died?
Aretha:
Both of us almost did for a start. Who are they from?
Suzanne:
They’re from the guy who pumped my stomach.
Aretha:
Bullshit!
Aretha:
“Dear Suzanne. Hope your stomach is better. You seem to be what my mother warned me about: A beautiful, overly-sensitive person.” He can tell all that by the contents of your stomach.
Suzanne:
I’d have to be sensitive to need all that dope. I’m tempted to marry him so I can tell people how we met. »

Film: Postcards from the Edge, 1990

Pentru că realitatea meteorologică m-a blocat în casă – săptămâna asta  am ieşit de două ori: o dată pentru a-mi lua un stoc serios de ţigări şi o dată pentru a explora tot meniul de băuturi din fabrica (din motive strict ştiinţifice, evident) – mi-am petrecut după-amiezile în cel mai pur stil hardcore: citit, tricotat, scris şi hbo.

(se pare că dexonline are şi o definiţie pentru ce am făcut:tele-după-amiáză (duminicálă) s.f. Programul de televiziune al după-amiezei ◊ „Inițiativa diversificării tele-după-amiezelorduminicale, astfel încât ele să răspundă unor preferințe cât mai variate și să ofere posibilitatea opțiunii, este binevenită.” Cont. 25 VII 75 p. 5. ◊ „«Linia maritimă Onedin» [...] constituie centrul de atracție și interes al tele-după-amiezelor noastre duminicale.” Cont. 8 XII 78 p. 11 (din tele-1 + după amiază [duminicală]))

deci într-o tele-după-amiază am avut o epifanie: am văzut the carrie fisher show- wishful drinking

Recunosc că sunt un fan Star Wars, genul care iubeşte seria veche şi nu “episoadele” sgi, şi ca orice mic tocilar care poate imita vocea lui yoda şi dialectul folosit de Ewoks, trebuie să spun că până şi eu am avut un crush pentru princess lea.

Carrie Fisher este, din păcate, în primul rând personajul din Star Wars – supra-expunerea ei prin obsesia generată de George Lucas, a dus actriţa, scriitoarea şi performerul Carrie Fisher prin rehab, tratamente cu şocuri electrice şi depresie acută.

“If my life wasn’t funny, it would just be true, and that is completely unacceptable”
Carrie povesteşte despre toate lucrurile care s-au întâmplat cu viaţa ei în faţa unui public, pe o scenă transformată într-un screening room pentru amintiri, albume de familie şi multă multă autoironie. Modul în care spune practic povestea vieţii ei este mult prea tare: nu există nici o rezervă în faţa sincerităţii totale şi a lipsei de ruşine cu care explică cele mai intime şi dureroase detalii despre viaţa ei personală.

Cum este de imaginat, m-am îndrăgostit pe loc de ea, de curajul şi nebunia şi sarcasmul elegant stil old Hollywood. M-a convins că indiferent de ce se întâmplă în viaţă, cât timp poţi să nu te iei în serios şi să râzi de cele mai negre amintiri, eşti în regulă.

“Resentment is like drinking poison and waiting for the other person to die.”

şi citatul meu preferat:

“Karl Marx: “Religion is the opiate of the masses.”

Carrie Fisher: “I did masses of opiates religiously.”

Deabia aştept să fac rost de cărţile ei: Postcards from the Edge (cartea pe care este bazat şi filmul cu acelaşi nume în care joacă Meryl Streep) şi Wishful Drinking.

Mad Love – Evgenii Bauer 0

Posted on February 05, 2012 by admin

Nu ştiu cum este pentru voi, dar mie îmi este super dor de facultate, de cursuri, de profi, de sesiune… de nopţile nedormite şi isteria generală…

Mi-e dor de cursul ţinut de C. Căpiţă despre triburi, şamanism (parcă îl şi văd cu cafeaua într-o mână şi agitându-se în tot amfiteatrul interesat de ce puteam noi întreba)… de cursul despre istoria fotografiei cu unicul Silvan (cine mai poate vorbi despre bromură de argint şi picanterii bârficioase despre Nicephore Niepce în acelaşi timp?), chiar şi de cursul de arheologie cu Babeş  (şi da, încă consider amuzantă gluma că bastarnii sunt un fel de bastarzi ..cu tot cu  cravata lui de la Humboldt).. şi de cursurile ţinute de Mirela Murgescu la master : Despre cinematografia sovietică şi nazistă şi filmografia lui Tim Burton…. Nostalgică sau nu, Facultatea de istorie a fost pentru foarte mult timp acasă, un acasă adevărat cu tot ce înseamnă asta: te simţi în siguranţă, dar nu ar strica să cafteşti câţiva oameni..

Cu toate sentimentele ăstea amestecate, mi-am luat o colecţie de filme de Evgenii Bauer (făcute între 1913 şi 1916) din seria BFI – British Film Institute, şi mi-am petrecut duminica imaginându-mi că sunt în sala de studii otomane unde se ţineau cursurile despre film. De ce nu exista o sală specială pentru cursurile de film la master? pentru că percepţia generală în legătură cu noi era : Voi, ăştia de la Idei şi Mentalităţi, studiaţi idei? adică cum vine asta? nu e ceva serios…. astfel că la capitolul organizare nu am făcut niciodată o impresie prea bună.

Mad Love conţine trei filme:

Twilight of a Woman’s Soul (1913)

After Death (1915)

The Dying Swan (1916)

Am un adevărat cult pentru filmele mute, pentru că în ele se vede intersecţia dintre toate obsesiile fin de siecle (moarte, lux, decadenţă, lumină) şi trasarea punctelor de plecare din cinema: regulile de compoziţie încă împrumutate din pictură, gândirea decorului la proporţii de Operă, persistenţa tuşei groase de teatralitate exagerată, explorarea efectelor tehnice în filmare prin jocul încercării de a fixa imaginile în fotografie.

în toate cele trei filme există o persistentă a imaginii, a cadrului, care este uimitoare. îmi vine greu să cred că un regizor cu atâta instinct pentru construire filmică şi cu un vocabular cinematografic total avant la lettre (să ne aducem aminte că Birth of a Nation apare deabia în 1915 şi cu ce larmă pentru “iremediabilul’ Griffith) a avut o carieră care a durat fix 4 ani. Majoritatea filmelor lui sunt pierdute, iar numele lui aproape necunoscut  -  de la sine înţeles din cauza vidului lăsat asupra mişcărilor culturale ruseşti de început de secol XX, şterse cu mare grijă şi “delicateţe” de maşinăria sovie’tă.

Sunt filme care trebuie văzute pentru decupajele fine şi umplerea spaţiului filmic cu încărcătură psihologică, naturalistă chiar, prin lumină (contraste puternice, filmare în două planuri în contre jour), camera care refuză să fie fixă şi îşi urmăreşte personajele cu subtilitate, montaj  concentrat pe figurarea obsesiei umane şi nu pe sublinierea narativului.

în After Death, adaptarea unui text de Turgheniev, personajul principal este fotograf şi ajunge obsedat de fata a cărei sentimente le refuză iniţial, iar după ce ea se sinucide îşi amprentează memoria cu ajutorul unei fotografii – scena şi toată atmosfera sunt parcă scoase din Blow Up (da, 1966!!!!)!!!!

Recomand cu mare căldură. Dvd-ul e de găsit la Cărtureşti. Merge excelent pe vremea asta.

Timp 0

Posted on February 02, 2012 by admin

Cu elanul muncitoresc specific lunii ianuarie m-am înscris la un curs de scenaristică la Fundaţia Calea Victoriei.

Faptul că am mers o singură dată şi am renunţat nu este legat de ploştirea sentimentului de acţiune, ci de vibe. Da, vibe, atmosferă, cum te face să te simţi o sală plină de oameni pe care nu îi cunoşti şi despre care, sincer, nici nu îţi doreşti să ştii mai multe.

Mi se pare atât de tipic mie să nu fac ceva doar pentru că nu mă simt bine într-un loc. Hedonismul meu acut nu s-a tratat cu trecerea anilor. Chiar deloc, mai degrabă a ajuns la culmi imposibile de imaginat. Dar, mai important decât modul meu de a alege lucruri bazate pe impulsul momentului, a fost acţiunea în sine de a începe să scriu un scenariu.

Zis şi făcut. M-am instalat cu toate cele necesare scrisului: foi colorate (paginile albe îmi provoacă o stare de panică generală), stiloul norocos cu care scriu din clasa I (un cadou redistribuit de la tata pe care scria Fabrica de Rulmenţi Braşov, antet care în timp s-a şters de degetul meu ţinut aiurea), o stacană (cană este prea puţin spus) cu cafea filtru opţiunea chioreală, ţigări scoase din pachet şi aliniate sistematic pentru a stabili limite de timp (ţigările sunt un fel de alarme vizuale pentru timing), un pachet de Ritter Sport cu lapte (varianta diet care surprinzător are un gust excelent, mai bun decât milka diet care este cea mai proastă iluzie de desert) şi telefonul mobil lăsat pe chat pentru a comunica alexandrei cât de lipsită de inspiraţie mă simt.

Cu mizanscena stabilită, m-am apucat de treabă. Am început prin a scrie cuvintele cheie pentru poveste …sau aşa credeam eu… după nici 3 minute mi-am dat seama că pur şi simplu dădusem drumu la o avalanşă de cuvinte şi idei legate de mine şi nu de construcţia scenariului..ceea ce bănuiesc că nu este un lucru rău, dar uitându-mă peste hârtie m-a lovit faptul că repetasem cuvântul timp de cel puţin 5 ori în înşiruirea mea.

M-am oprit şi m-am gândit: „Well good morning subconsience, how the heck are you?”

Timp

Timp pierdut

Timp blocat

Mult timp

Prea puţin timp

Lucruri mărunte

Timp pentru ăstea

Timp pentru timp

prea mult timp liber

Timp ca să-ţi dai seama

Timp ca să ai timp să faci ce vrei cu adevărat.

Cred că toţi suntem obsedaţi de timp. Eu una sunt. Fac liste, planuri, dacă nu aş avea o agendă cred că nu aş ştii pe ce lume sunt sau cum mă cheamă.

Timpul este esenţial, timpul potrivit, în schimb, este mai mult un scop în sine.

Este atât de ciudat cum fiecare an după ce treci de 20 de ani este încărcat cu lucruri atât de diferite şi de la an la an eşti cu totul altă persoană chiar dacă până la urmă te gândeşti că nu a trecut atât de mult timp.

Nu mă preocupă timpul pentru că regret ceva anume. Nu am regrete de nici o formă, regretele sunt chiar o pierdere de timp, mai ales că având imaturitatea de a face tot ce îmi trece prin cap nu am cum să regret lucrurile pe care nu le-am făcut, aşa că nimic nu e pierdut.

În schimb, mă preocupă timpul pentru că sunt pusă faţă în faţă cu el şi e ca un fel de concurs cine rezistă mai mult fără să clipească.

Şi când se întâmplă asta mai aprind o ţigară şi mormăi Fuck you, mori în chinuri… pentru că până la urmă există timp, există timpul potrivit atunci când nu aştepţi şi ai curajul necesar să-ţi recunoşti ţie dorinţele cele mai fantasmagorice.

Wait. I actually blinked.



↑ Top