Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for October, 2012


they call me a stalker, i say it’s just a way of life 0

Posted on October 30, 2012 by admin

Sunt o babă voyeuristă.

Nu m-am gândit până acum că pasiunea mea de a urmări oameni – să o numim pasiune? hai să-i spunem hobby – ar putea fi catalogată drept voyeurism. Mi se pare de bun simţ atunci când cunoşti oameni noi să operezi un minim şi decent google,  pentru cei înclinaţi spre manie poate chiar să verifici şi declaraţiile la fisc, dar oricum să ai un suport de informaţie basic, din politeţe. Nu e exagerat şi nici intrusiv, e o formă de altruism …interes faţă de ceilalţi în afară de propria persoană..ceva budhist?… cred…  oricum, nu o boală (faptul că aranjez obiecte pe rafturi în supermarketuri pentru că stau strâmb – aia e o boală de care sunt complet conştientă).

Dar cum îi povesteam colegei mele de grupă, Larisa, despre vecinii mei şi cam ce activităţi întreprind (am un geam imens, generos la capitolul perspectivă), am fost prinsă de mână şi cu privirea de şoc şi groază, am fost avertizată: “Ai ajuns vecina babă şi voyeuristă”. (babă fiind aici pronunţat ca adjectiv)

Universul meu a făcut o mică implozie, ca în desenele Disney cu marţienii ăia mici, cvasi-romani. Am avut revelaţia: ce fac de ani de zile este sclerozat şi bolnav. Am hotărât să mă tratez, urgent.

Au trecut câteva zile şi am ignorat orice acţiune a vecinilor, mi-am impus să nu mai stau agăţată de fereastră, în poziţii nefireşti, pentru a vedea dacă în casa de alături comunitatea de doamne divorţate face ceva exotic (doamnele, 3 la număr, care cu banii adunaţi din partaj şi-au cumpărat o casă împreună, un labrador, 3 câini mai mici şi hiper-blănoşi şi 2 majordomi (fix majordomi – poartă o specie de uniformă şi sunt foarte gen Anthony Hopkins în Remains of the Day)… am ignorat şi vecinul din casa de vis-a-vis care lucrează cu asiduitate în fiecare seară la o planşetă, ori construieşte ceva catedrală neogotică ori  un plan elaborat militar… vecin cu care din cauza distanţei mici dintre geamurile noastre am dezvoltat un protocol în care ne prefacem că nu ne observăm reciproc, chiar dacă eu mă holbez, iar el e paranoic, bănuiesc, în legătură cu ce se află pe planşetă… am ignorat până şi pe vecinul  cu care sunt uşă în uşă, adam – un tip englez care ascultă muzică pop de gagici şi o înşală pe prietena lui numai sâmbăta..adam ştie că eu ştiu că el se preface că eu nu ştiu, iar prietena lui nu ştie absolut nimic…e un acord tacit între noi, mai ales că mă distrează replicile cu care agaţă fetele ăstea “sabatice”.

Postul ăsta a durat 3-4 zile .. au fost nişte zile destul de plictisitoare… pentru că în acest cartier din Cluj materialul biografic abundă, chiar stă să pocnească.. şi încă nu am investigat cum trebuie vecinii de la parter….un australiez care vorbeşte română, un fotbalist obsedat de curăţenie şi ceva fată tocilară care pare malefică sau chiar un potenţial criminal în serie…deabia aştept să găsesc legătura dintre ei, sunt absolut sigură că există una.

în a patra zi mi-am acceptat condiţia de “trăiristă” prin vizor şi mi-am spus că deşi nu sunt james stewart în Rear Window şi Hitchcock clar nu îmi regizează viaţa – pentru că nu am una şi în inexistenţa ei nu există nici suspans – voi continua să practic acest mic şi nevinovat passatempo.

clopotul de sticlă şi adicţia pentru depresii 0

Posted on October 29, 2012 by admin

“Art is a guarantee of sanity. That is the most important thing I have said. ”

“What interests me is the conquering of the fear, the hiding, the running away from it, facing it, exorcising it, being ashamed of it, and, finally, being afraid of being afraid.”

Louise Bourgeois

The Cells - exorcizarea amintirilor, închisoare pentru copilărie, concentrare a propriei istorii.

2000, Turbine Hall, Tate Modern – I Do, I Undo, I Redo

Maman – 2000

Louise Bourgeois mă obsedează de mult timp. Un artist la care mă întorc de fiecare dată când mă simt blocată sau dezamăgită… de oricâte ori ştiu că atârnă Clopotul de sticlă a Sylviei Plath. E un clopot imens de sticlă aici în Cluj, unul prin care ploaia, totuşi, trece. Poate e doar octombrie… poate e aerul ăsta de munte care există aici, condiţii atmosferice cu care nu m-am obişnuit încă. Poate e prea multă natură şi faptul că pot vedea dealuri dimineaţa pe geam. Poate e faptul că nu sunt obişnuită să văd case, oameni şi dealuri pe geam pentru că back home în podul meu ferestrele sunt schizofrenic orientate înspre cer şi restul lucrurilor nu există. Poate pentru că nu mă mai simt acasă nicăieri acum şi aş vrea să mă refugiez în ghearele unui păianjen imens, păianjen care să meargă cu mine peste tot. Poate pentru că sunt aşa o drama queen care se ia, în ultimul timp, mult prea în serios. Eu de fapt suspectez că e o problemă de vârstă, una care mă face să mă uit atent dimineaţa în oglindă şi să mă hotărăsc dacă am riduri sau sunt doar psihotică, asta sau chiar nu îmi port ochelarii de vedere cum trebuie.

Ca să-mi revin am revăzut Harold and Maude (1971) –   pentru că am adus aici aproape toată integrala de cult movies pe care am folosit-o la disertaţie. Mi-am adus aminte cum am stat închisă 6 luni în casă pentru a scrie lucrarea şi cât de mult îmi lipseşte autismul ăla când totul era simplu şi nu trebuia să comunic cu oameni. Seria de sinucideri ale lui Harold este clasică şi dacă asta nu te face să râzi nu ştiu ce altceva ar putea. poate doar filmele cu zombie marca George Romero sau anything Ed Wood, dar păstrăm asta pentru Halloween.

Da, acum că mă gândesc pare ceva ce s-ar putea întâmpla în Cluj, chiar la adresa unde stau  :

Nu am mai descoperit lucruri noi, aştept să înceapă Temps d’Images, tristă într-un fel pentru că anul ăsta nu lucrez în festival şi trăiesc aici, ironic, vorbesc constant cu Silvia care îmi trimite live updates din FNT – all drama and … drama, şi trebuie să recunosc că e foarte ciudat pentru că e primul an când nu merg şi mă gândesc că oamenii din cerc, colegii mei cesieni, se duc împreună la spectacole şi vor vorbi mult despre asta şi eu nu sunt acolo ca să ne alimentăm obsesiile noastre comune pentru săptămâni întregi. îmi dau seama acum că oricât de mult îmi doream să dau foc sediului Cesi, au fost doi ani super tari de nebunie haotică şi creativă.

Sunt patetic de nostalgică… e din cauza clopotului de sticlă, care sper să dispară strivit de păianjen şi de ceva autorenunţare la stări dubioase… pentru că până la urmă Depression is merely anger without enthusiasm.

E amuzant că de fiecare dată când mă simt ca ultimul om de pe lume – şi nu citez aici un titlu de Fukuyama, hahaha, nu – îmi aduc aminte de ce spunea tata când eram mică şi plângeam din cauza unei probleme existenţiale/liste : “Mădălina, citeşte mai bine o carte”. E absurd de amuzant pentru că asta era replica lui tata pentru orice: sunt un eşec- citeşte o carte, tigrii siberieni sunt decimaţi – citeşte o carte, o să mor singură devorată de câini alsacieni – citeşte o carte, cred că a început apocalipsa – citeşte o carte. De asta, cred că tata are dreptate şi ori de câte ori  sunt deprimată şi mă simt stupid, citesc o carte. Danilo Kis – Enciclopedia morţilor şi Jose Saramago – Eseu despre orbire par două lucruri care ar putea ajuta… desigur cu votcă, ţigări şi mâncare multă şi scârboasă.

Am auzit că ai nevoie de 21 de zile pentru a dezvolta o adicţie, 3 săptămâni şi poţi fi dependent. Adicţiile cu adevărat interesante ţin o viaţă, dar pare mult mai challenging, ca în aproximativ o lună, să poţi proiecta, stabili şi “executa” o adicţie constructivă. Asta nu înseamnă că o să încep să îmbrăţişez copaci şi să aberez despre unicorni roz, dar poate puţin optimism, genul ne-greţos, ar putea să fie amuzant, la fel cum modul în care oamenii din Cluj se enervează calm (calm-enervează) sau cum pronunţă înjurăturile de parcă ar fi ingrediente de pe o sticlă de şampon, mă face să râd cu convulsii în sinea mea.

Rothko, teatrul şi găluştele cu prune 0

Posted on October 17, 2012 by admin

“Silence is so accurate. ”
-Mark Rothko

Am avut şocul lumii reale recent. Poate îl avem în rate echilibrate în fiecare zi, în bibliotecile ticsite cu cărţi prăfuite care nu vor fi niciodată mai noi de anii 70, în felul în care un bărbat în vârstă întinde palma pentru a plăti în monede numărate de acasă, în surpriza de pe faţa femeii de servici după ce i-ai dat bună ziua, în nonşalanţa cu care o femeie grasă crede că arată bine numai petntru că are copii şi soţ… Lumea reală este la fel ca igrasia – penetrează pereţii profund, musteşţe, pătează, dar se retrage când se face mai cald, doar ca să revină toamna.

Am fost tristă, furioasă, dezamăgită, liniştită, confuză, deprimată, calmă – în ordinea asta. ziua şi starea, la fel cum poţi găsi pachete cu 7 perechi de şosete pentru fiecare zi a săptămânii.

şi atunci m-am oprit şi m-am întrebat..lucruri simple la care nu ma gândisem că ar trebui să răpund concret . Cea mai pregnantă întrebare, obsesivă ca prezenţă, este ce mă ţine aici?

Când m-am mutat la Cluj nu m-am gândit la asta, animal impulsiv şi pasional, eu mai mult acţionez, nu ştiu niciodată care este scopul acţiunii. Poate e momentul , în sfârşit, să cresc mare şi să gândesc practic în manieră de scop şi rezultate.

Dar refuz să fac asta. Este vulgar, este josnic, este inuman. Nu există scop sau sens pe lumea asta, e o invenţie a unei lumi tarate şi fără bucurie. Aşa că îmi asum rolul de bufon cu replici absurde şi nu prea amuzante tot timpul şi mă gândesc că ce mă ţine aici este tocmai faptul că asta simt să fac acum.

Toată nebunia asta, pe un fond de prim şoc în contact cu şcoala de arte performative de aici…colegi..etc.., mi-a adus aminte de facultate şi de cât de mult iubeam arta şi puteam să răspund  vehement de ce simt asta. Am mai crescut, rigiditatea propriului canon de valori mai există, dar las lucrurile să se întâmple în faţa mea pentru a vedea şi lucrurile pe care nu vreau să le văd.

artă, teatru, parcursul ăsta şi lucrurile pe care le vreau de la teatru vin via artă.

Reacţia la opera de artă la fel ca reacţia publicului trebuie să fie strâns legată de tipul de apropriere, trăire, dialog senzorial şi nu de mesaj care nu ne mai poate mişca pentru că este expirat înainte de a fi pus în circulaţie. Trăirea contactului, actul de a privi fatalitatea morţii şi de a vedea lumină… teatrul trebuie să fie ca prima oară când vezi o pictură de Mark Rothko, nu poate semăna cu nimic altceva şi nu va exista niciodată ceva mai grăitor pentru simţuri şi imposibil de descris.

Până şi video-urile despre Rothko îţi dau “starea” şi sunt sub influenţa ei acum. Drogul trebuie împărţit:http://www.markrothko.org/index.jsp

Simon Schama’s best work.

în afară de Rothko, sunt impregnată şi de Matei Vişniec… cum au reuşit să mă prindă amândoi în acelaşi timp? Am văzut Buzunarul cu pâine – spectacol de păpuşi –  unatc, coord. Cristian Pepino, în cadrul Festivalului Puck din Cluj. A fost excelent, ca o  sticlă de apă dimineaţa când eşti mahmur…a reuşit să-mi purifice traumele vizuale cauzate de Naţional.

The Waste Land de T.S. Eliot pare cea mai potrivită cale de a ieşi din post-ul ăsta fără a regreta că nu pot să scriu mai mult sau mai bine pentru că mâine trebuie, din nou şi din nou, să mă trezesc la 6.

Lucrurile o să se rezolve şi de iertat, am iertat şi Clujul, nu e vina lui că există şi oameni urâţi care trăiesc aici. Dar ce o să re-echilibreze cu adevărat universul sunt găluştele cu prune făcute de mama, care sper ca într-o zi să poată veni în formă de ploaie(găluştele şi nu mama), asta în loc de pâine pentru că un buzunar plin cu găluşte cu prune este poate sensul.

What are the roots that clutch, what branches grow
Out of this stony rubbish? Son of man, 20
You cannot say, or guess, for you know only
A heap of broken images, where the sun beats,
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,
And the dry stone no sound of water. Only
There is shadow under this red rock, 25
(Come in under the shadow of this red rock),
And I will show you something different from either
Your shadow at morning striding behind you
Or your shadow at evening rising to meet you;
I will show you fear in a handful of dust.


↑ Top