Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for February, 2013


artă şi zăpadă în viena 0

Posted on February 26, 2013 by admin

Viena este singurul oraş în care nu mă simt turist nevrozat, oraş pe care îl frecventez o dată pe an sau chiar mai des … since 1998 (când scriu date începând cu 199.. mă simt matusalemică… adică am colegi născuţi în 1994 …botox din toamnă, s-a hotărât).

Am ajuns în viena sâmbătă după amiază. După un ramen la Akakiko şi un copa marroni la zanoni (desert fetiş de când eram în generală: piure de castane desfăcut gen spaghetti cu sos de rom, caramel, îngheţaţă de castane şi frişcă – un ceva simplu, dar un ceva-ceva extrem-decadent) ştiam cu siguranţă că toate dramele posibile din viaţa mea au dispărut odată cu urmele de linguriţă harnică pe platoul de desert

Plănuisem un program cultural pentru acest sejur de acum 2 săptămâni, încă în sesiune – cu o parte din mine traumatizată şi cu cealaltă concentrată să nu cedeze în faţa pericolului de a comanda bilete la opera din viena, care, like we all know costă o avere;  totul a fost organizat în detaliu: când am ajuns la hotel biletele pentru Musikverein şi teatru ma aşteptau la recepţie într-un plic opulent pe care numele meu era scris cu auriu – cum se face că detaliile ăstea ne fac să ne simţim mai bine, mai frumoşi-gustoşi ? – iar adresele erau deja notate în agendă cu staţia de metrou corespunzătoare – paranteză asociativă aici: iubesc sistemul de metrou din viena, nu atât de mult ca cel din berlin, dar nu voi fi niciodată fan london tube; cât de mult îmi lipseşte metroul în cluj! – poate e stupid, dar când m-am întors acum la bucureşti, marius a venit să mă ia de la gară şi dintre toate lucrurile posibile mi-am dorit cel mai mult să mă plimb cu metroul… la 8 dimineaţa…. după 10 ore de mers pe tren… riding coach btw.

anyways, duminică, după ce dimineaţa am fost la Spanish Riding School – am o obsesie pentru cai şi mama la fel, deci a fost alegerea perfectă de ‘matineu’ care s-a terminat cu “mama, îmi iei şi mie un lipiţan, te roooooog?!”, logic – seara am ajuns la Musikverein – Wo die Musik zu hause ist – adică această casă unde muzica este acasă ca în casa ei.

în Sala Brahms am avut un moment de gagică rusoaică care vede mult aur şi zice da, o să-mi fac şi eu dormitorul aşa… glumesc… poate doar un perete. O sală superbă, foarte secol 18 cu tot ce trebuie: stucaturi cu amoraşi, bucheţele de flori, ghirlande şi coloane ionice  şi o acustică blu ray-ish absolută- what more could you ask for?

Soprana Miah Persson – o tanti suedeză blondă  frumoasă (pleonasm?) cu o voce divinisimă a cântat în germană partituri din Clara şi Robert Schumann, Grieg, Strauss – în germană(!!) spre disperarea mamei mele. I like everything german aşa că tot programul mi-a creat o stare de relaxare totală, concertul şi paharul de pinot gris din pauză.

Astăzi, după entuziasmul de a afla că pot purta măsura 36 – sună vulgar, dar size does matter şi nu cred că nimic nu te poate bucura mai mult decât să poţi purta haine de anorexice – no offence anorexic people – am ajuns la The English Theatre de pe Josephsgasse unde am văzut The Woman in Black  în regia lui Matthew White. De foarte mult timp nu am mai fost la teatru având senzaţia  că învăţ ceva  extrem de practic pentru studiile pe care le fac. Nu mă aşteptam la ceva contemporano-artistic şi nu asta este ideea la acest teatru. Am văzut un spectacol foarte catchy, care te ţinea pe marginea scaunului cum spun englezii … nici o secundă în care să te plictiseşti sau să te uiţi la ceas, un decor simplisim în care 3 scaune şi un cufăr construiesc un cimitir, o birjă, un birou, o mlaşţină şi o casă bântuită…şi chiar şi o biciletă …şi un tren.

2 actori geniali: Roger Ringrose şi Tom Micklem mi-au adus aminte de ce îmi doresc să văd pe o scenă de la nişte actori: textul care devine dialog şi nu textul care rămâne un exerciţiu de memorare a replicilor. dicţie perfectă, decenţa gesturilor mici care exprimă mult, economie, economie, economie – a mişcării, a volumului vocii, a decorului, a luminii… o reducţie (exact ca trendul în bucătăria europeană), un concentrat care te face să spui: până la teatru avangardist care rupe gura târgului, you must have the proper trained actor. Roger Ringrose a jucat pentru the Lyric Hammersmith, cu Jeanne d’Arc a ajuns la Avignon iar King Lear l-a făcut la The Barbican. Tom Micklem a absolvit The Bristol Old Vic School în 2007 – un actor care işi foloseşte vocea şi corpul cu o eleganţă pe care nu am văzut-o până acum la un actor atât de tânăr.

Mă uit acum peste caietul program şi mă distrează cum numele regizorului este ceva mic şi neimportant în sine. paginile cele mai multe sunt dedicate dramaturgului şi scriitorului – The Woman in Black fiind o dramatizare după cartea cu acelaşi titlu scrisă de Susan Hill, adaptarea dramaturgică Stephen Mallatratt. Această adaptare pentru scenă se joacă in the West End din 1987, fără întrerupere. Tot în booklet – pagină dedicată light designerului – Nick Richings – şi o reclamă cu un nou restaurant deschis de Ion Nemţoi (nota bene! Internationalen Kunstler, cu umlaut acolo unde trebuie )- da, îl ştiţi din anii 90 – vaze de sticlă flamboiante şi magazin pe Calea Victoriei.

A fost o experienţă extrem de plăcută şi din care am adunat multe hint-uti şi tips & tricks for the stage – lucru pe care nu îl simt când merg la teatru chez home pentru că oamenii nu îşi asumă total ceea ce fac.

Deabia aştept să merg mâine la MUMOK să văd ultimele expoziţii – Franz West most likely.

Life is good and art even better.

micro dietetică despre alex. leo 0

Posted on February 19, 2013 by admin

http://atelier.liternet.ro/articol/5336/Alex-Leo-Serban/Saisprezece.html

duminică am avut parte de unul dintre cele mai plăcute road-tren-tripuri. Am părăsit capitala, trebuie să spun, cu regret, chiar dacă ea nu m-a părăsit pe mine, e atotprezentă şi bucureştenismul (cel purist, de “centru”, da, sunt snoabă) e lipit de mine ca o monedă de 1000 de lei, a l’ancienne, căzută în căptuşeala pardesiului. Ca întotdeauna, aveam la mine 4-5 cărţi în rucsac, bagaj-mobilier de cele mai multe ori sacrificat în faţa unui teanc proaspăt de presă luat de la botu’ calului – din gară, dar nu am renunţat, totuşi, nici la adevărul de weekend şi nici la revista vinul care avea o sticluţă petite-fancy de cava… compromisul a fost făcut astfel: Sofi Oksanen – Purificare (Polirom, 2012), cava, nişte articole despre teatru xeroxate ca să mă simt conectată post-sesiune la şcoală  şi un self-help book Calea Zen pentru revenirea din sesiune, cava şi cava din nou.

Am ajuns în Cluj noaptea târziu şi în drum de la gară la reşedinţa mădăliană-ardeleană am văzut tot oraşul ca un loc minunat pe care nici nu îl cunosc încă şi pe care voiam să-l abandonez ca o primadonă toantă ce sunt – uneori – şi mi-am spus că deabia aştept următoarele zile ca să mă bucur de clujul ăla care ştiu eu că poate fi cluj – promit că există o logică interioară în asta.

Luni am băut cafeaua primordială-matinală cu Larisa în insomnia şi am avut revelaţia, amândouă, unei energii şi neastâmpăr de a face lucruri şi proiecte – revelaţie produsă undeva între deschiderea pliculeţului de zahăr şi sunetul linguriţei prin espresso. Deprimările au trecut, sperăm noi, pentru o perioadă destul de lungă – out with the old, in with the new.

http://atelier.liternet.ro/articol/5411/Alex-Leo-Serban/Nouasprezece.html

în toată reveria şi feeling-ului ăla bun care te face să faci window shopping fără să înţelegi la ce te uiţi … am intrat în Librarium, fără nici un scop, adică scop-less. Voiam să lenevesc prin oraş cumva… şi m-am mişcat ca un motan obez prin librărie care nu are altă plăcere decât aceea de a huzuri – iubesc cuvântul ăsta. în lentoarea asta atipică pentru mine, mi-am înfipt lăbuţele pufoase  într-o carte cu copertă verde închis cu o pisică mică suspendată cu capul în jos – Mica Dietetică, alex. leo şerban.. lăbuţele leneşe au dispărut şi au apărut mâinile mele cu unghii mici şi ojă ciobită, aceleaşi mâini care stăteau alerte când alex. leo vorbea la cursuri, pregătite să prindă cumva toate cuvintele lui. Am strâns cartea ca cel mai de preţ lucru găsit.

mi-e foarte greu să vorbesc sau să scriu despre alex. leo. L-am avut ca profesor la masterul de la CESI, chiar cu 2 luni înainte … well, înainte… ţin minte că lucrarea de examen a fost corectată de sorin alexandrescu, tema fusese schimbată, era un omagiu a fiecăruia dintre noi, câteva pagini în care spuneam ‘de ce vedem filme’… a fost cea mai grea lucrare pe care am scris-o pentru şcoală.

Alex. leo şerban este unul dintre oamenii mei preferaţi. nu aveai cum să nu-l iubeşti.. rafinat, minunat, cu un gust impecabil pentru artă, cu o modestie elegantă şi cu cel mai cald interes în orice aveai de spus. au fost nişte cursuri minunate în care hitchcock, greenaway, dreyer, derek jarman şi bergman aveau sens numai împreună în formula asta. Mi-e foarte dor de genul de cursuri pe care le făcea alex. leo – întâlniri despre plăcerea de a vedea filme. Mi-e foarte dor să citesc o cronică de film alex. leo şerban; ce filme i-ar fi plăcut din selecţia pentru oscar 2013, ce ar fi scris despre poziţia copilului şi ursul de aur …ar fi fost la Berlin chiar atunci, sunt sigură.

Mica dietetică începe cu două coloane: “îmi plac”, “nu-mi plac”, o introducere pe care am parcurs-o ca un check list – îmi plac: apa mării, dreptunghiul, ciupercile, cartofii prăjiţi, campari cu gheaţă, yves saint laurent, velazquez, citroen 2CV, Lisabona. Diferenţe ireconciabile: Dostoievski – like, Proust – not… alex leo fiind un iremediabil Proust fan.

Reproduc aici câteva pasaje din Mica dietetică:

“Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară.”

“ştii că ai îmbătrânit atunci când plăcerea de a refuza o persoană care se ştie irezistibilă e mai mare decât plăcerea de a o pune cu ea.”

“Românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat. Dar nu moare până nu-i indispune şi pe ceilalţi.”

“Ce înseamnă cărţile pentru tine? Mici planete dreptunghiulare, de ţinut în bibliotecă, unde sunt mai uşor de găsit.”

“Caimacul este ruda săracă a smântânii, care ţi se agaţă pe gât ca şi cum şi-ar scoate pantofii în vestibul. Este musafirul nepoftit, frust şi fără maniere, al amintirilor mele culinare.”

“Ce vă place? Cel mai mult, în ceea ce fac, îmi place să cred în datoria zilnică de a-mi satisface plăcerile.”

“‘Părinţi emancipaţi’  care-şi cară odraslele peste tot! Dai peste ei în muzee, sali de concerte, la festivlauri de film. Au devenit un fel de apendice şic al părinţilor foarte tineri si foarte mobili, victime ale unei concepţii mult-prea-moderne despre educaţie: aceea potrivit căreia copiii trebuie ‘expuşi Artei’ de la cea mai fragedă vârstă. Un fel de: Care e cel mai sincer (căci inocent) admirator al lui Damien Hirst, Daft Punk & Peter Greenaway? Bebe-ul cu biberonul.”

“Dar, în afara cronicilor de filme, mai scriu şi ‘despre altele’. Păi, de exemplu, despre ce? Păi, de exemplu, despre mine. Egotism, narcisism, bla-bla (başca mizantropie), dar şi convingerea că sunt subiectul la care (în afară de cinema) mă pricep cel mai bine.”

mica dietetică, alex. leo şerban, editura ART, 2011

Despre librării şi artforum 0

Posted on February 02, 2013 by admin

Pentru mine Cărtureşti rămâne shopul around the corner de lângă universitate @ bucureşti, locul unde a început totul: cărţi british recente, toată ceaio-cultura de librărie, mirosul unui moleskine nou, dvd-uri artificial eye, reviste underground şi tot timpul din lume pentru a sta pe jos şi a răsfoi orice carte. Am preferat întotdeauna le petit Cărtureşti pentru că era aproape de şcoală şi venea cu multe avantaje: librari simpatici, loc intim, situat departe de hipstăreala de pe Arthur Verona.

Recunosc că în Humanitas-ul de la Kreţulescu găseam întotdeauna mai multe cărţi trebuincioase, dar Cărtureştiul mic va avea întotdeauna un şarm aparte, de neregăsit în fraţii şi surorile mai mari.

îmi place foarte mult să pierd timpul prin librării… şi când spun să pierd timpul mă gândesc că de multe ori mă întind vreo 2 ore, 2 ore în care mă legăn lent de la un raft la altul, mă agăţ de o masă cu noutăţi şi nu mă mai mişc, aranjez cărţile dacă nu sunt în unghi drept, contabilizez coperţile cele mai artsy, mă distrez spionând selecţia de cărţi a celorlalţi şi cel mai mult îmi place să mă aşez în genunchi şi să citesc primele 2 pagini din toate cărţile pe care le ating.

Tot ritualul ăsta de librărie este o adevărată pasiune pentru mine, îmi face mare plăcere, e tare plăcut şi mai mult poate fi şi gratis dacă eşti eficient.

în Cluj librăria preferată este Librarium – din foarte multe motive: loc genial, cei mai drăguţi şi implicaţi librari (merci Lore pentru reduceri şi thank you Teodora pentru recomandarea – Antoni Casas Ros – absolut genial, am citit Teorema lui Almodovar, sunt la ultima apariţie – Enigma – din care mai am 30 de pagini pe care le tot amân pentru că nu vreau să se termine anarhia sindromului enigma), selecţie foarte bună la capitolul literatură pentru copii (recomand volumul coordonat de Liviu Papadima - Ce poţi face cu două cuvinte- sursă bogată de inspiraţie pentru exerciţiile cu 3 cuvinte de la regie), canapele super comfortabile, reduceri, cărţi interesante despre teatru, asta ‘mai’ din când în când. îmi doresc doar să mărească zona de arte şi să văd mai multe albume la etaj.

în afară de Librarium, pe unde poposesc destul de des pentru că este chiar pe drumul meu casă-şcoală, mai există Cărtureşti … situat extrem de neortodox, în Iulius Mall. Spun asta pentru că aş vrea acest cărtureşti mai în centru şi nu pentru că aş avea o problemă cu mall-ul – orice aş spune, sunt o fată Cosmo  şi practic destul de des mall-o-activitatea.

Ieri,  vineri, mi-am luat doza de librărie direct dintr-un Cărtureşti deabia deschis – era ora 10 fix- în colţul care adună noile apariţii de la Polirom şi secţiunea de artă. Am descoperit cu această ocazie că la rafturile cu eticheta film poţi găsi şi cărţi despre teatru de la editura phaidon de exemplu.. am fost fericită să găsesc lângă un album despre robert de niro o carte despre regie – Rob Swain Directing, a handbook for emerging theatre directors. Mi-am spus – asta este despre mine pentru că sunt emerging prin toate părţile  şi am ţinut-o în braţe pentru următoarele 2 ore – am sedus-o şi am dus-o şi acasă – if that is not love I don’t know what it is..

am reuşit să îmi înfig în sfârşit ghearele într-un artforum ceva mai recent – decembrie 2012. Artforum rămâne singurul conglomerat de pagini glossy care mă face fericită ca un copil în faţa unui borcan plin de jeleuri roşii. începusem să mă simt tare prăfuită, aşa că de aseară stau cu revista lângă mine şi mă minunez la toate reclamele de expoziţii internaţionale şi la recomandările editoriale. Cred că întotdeauna voi trăi cu fascinaţia pentru a imagina aceste expoziţii.

Artforumul este material de studiat după ce treci peste contemplaţia tâmpă care, pe mine, mă încearcă de fiecare dată… aşa că m-am gândit să adun ceva nume noi de artişti despre care nu ştiu mare lucru.

Aşa am ajuns să explorez instalaţiile făcute de Diana Thater – video art şi proiecţii at their finest şi Kienholz cu adevărate producţii teatrale de assemblages.

The Ozymandias Parade a devenit noua mea obsesie – construcţie vizuală cu mesaj clar delimitat… i want to achieve that…dar până acolo, sunt încă în sesiune – o zonă extrem de haotică – şi cum se vede, tot încerc să amân momentul în care chiar învăţ şi îmi pregătesc examenele.

Diana Thater, Rare, (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall (Butterflies) - (2008)

Diana Thater, Untitled Videowall, Butterflies, (2008)

Diana Thater, Perfect devotion two, (2005)

Diana Thater, Psyche, (2005)

Kienholz, The Ozymandias Parade/Concept Tableaux

Kienholz, Ozymandias Parade / Concept Tableaux



↑ Top