Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Archive for February, 2019


Autobiografii și semnele de punctuație ale memoriei 0

Posted on February 21, 2019 by admin

Cititul alimentează scrisul. Nu am înțeles niciodată exact cum și de ce, dar știu sigur că funcționează. Există un ingredient activ în a citi – poate faptul că ne cere atât de mult la nivelul de a imagina paginile lecturate, de a construi reprezentări sau poate e altceva, mult mai subtil, în felul în care încep să se construiască conexiunile între noi lumi și spații deja parcurse, nu îmi dau seama. Dar pare un sfat universal pentru oricine lucrează creativ.

Pentru mine, lecturile care mă hrănesc cel mai consistent când vine vorba de a mă alimenta pentru gândit, scris, cugetat profund sunt autobiografiile, scrierile despre viață trăită.

Există câteva motive în această opțiune:  faptul că nu am reușit niciodată să termin un exercițiu de povestire în care să dezvolt un personaj, altul decât mine. Am considerat asta întotdeauna un handicap și a fost (este) un obstacol și un motiv de blocaj de fiecare dată când încercam să mă așez și să scriu. Regulile de bază sunt clare: personaj, acțiune, acțiunea determină personajul, etc.  Dar eu nu pot gândi în afara mea și din acest motiv autobiografiile, memoriile, jurnalele au fost întotdeauna un refugiu literar – un loc în care puteam să mă simt comfortabil pentru că exista persoana I singular.

am încercat să identific și alte surse pentru atracția pe care o simt  pentru explorarea scrierilor despre experiențele ‘reale’ . am două explicații: prima vine din nevoia pe care am simțit-o de pe la 10 ani să încep un jurnal, lucru pe care l-am continuat până astăzi, și a doua dintr-o croială a adn-ului meu cultural care mă trage estetic spre întrebarea stângistă: dar la ce ajută? pe cine ajută? poate hrăni ceva? Jurnalul l-am început pentru că mă ajuta să găsesc un fel de alinare și înțelegere în interiorul evenimentelor din viața mea. Cititul unui material similar îmi crează același sentiment de siguranță, de a fi într-un spațiu în care citesc despre evenimente consumate și văd în descrierea lor părți care ar putea să îmi vină în ajutor în propria mea viață.

Ideea asta se învăluie bine în conceptul de ‘dar’ stabilit de Lewis Hyde (în cartea The Gift) ca fiind vectorul care inspiră, motivează, creează și pune în mișcare produsul artistic, mai exact, scrisul. Nu e o carte de memorii, chiar dacă ia în discuție viețile a doi poeți: Walt Whitman și Ezra Pound – și autoreferențialitate în legătură cu ‘ascultarea muzelor’ filtrate de ego.

E destul de simplu pentru mine, cred că învățăm din experiențele altora mai multe lucruri pentru că spre deosebire de un jurnal personal în care lucrurile sunt scrise aproape la cald, autobiografiile adaugă un strat de timp pentru a revizita o amintire, pentru a o privi cu puțină detașare și de a trasa mai clar ce s-a întâmplat și care au fost cauzele și consecințele.

Mă simt captivă în pasiunea mea pentru autobiografii, pentru confesiune. Îmi place registrul de persoana I singular, folosirea repetitivă a eu cred, eu vreau, eu simt, eu nu înțeleg, eu nu fac, eu exist și sunt; contextul de a oferi perspectiva ta asupra a tot ce ai văzut și trăit. Și îmi place micul act de rebeliune – aproape subtil câteodată – să arăți despre tine cu onestitate, să recunoști tot ce ai făcut, bun sau rău, e un act care eliberează, dezarmează și poate intimida.

‘Realitatea’ unei amintiri este greu de evaluat și nu cred că are o mare importanță.

M-am întrebat de multe ori cum pot cei care își notează memoriile după 20-30-40-etc de ani să țină minte atât de multe detalii – ce replici a dat fiecare, cum erau îmbrăcați, ce au mâncat, ce reacții exacte au avut. E o întrebare naivă pentru că natura amintirii este fluidă, un spațiu de realitate alterat, dramatizat de multe ori pentru a susține elasticitatea unei povești spuse. Este adevărat și în modul în care conversăm zilnic, nu se poate elimina elementul de a suscita interesul, de a nu plictisi interlocutorul, nu vrei să îți plictisești cățelul, dar prietenii, cititorii;

ritmul unei povestiri nu este o calitate a scriitorilor, este o aptitudine pe care o excersăm de mici, pe care o auzim și o învățăm din basmele care ni se citesc, din curgerea întâmplărilor din cărțile pentru copii- literatură care nu trebuie subevaluată, până la urmă e prima casă pe care o mobilăm singuri în interiorul imaginației noastre.

Fiind extrem de auto-referențială, lucru care sună mai mult ca o afecțiune cronică decât altceva, am tot sperat că urmând cursul de a mă explora și de a scrie numai despre mine, această defecțiune la un moment dat se va repara, că o să mă plictisesc și o să pot spune și alte lucruri despre alți oameni, să gândesc chiar personaje. Nu mai știu exact cine spunea, că trebuie mai întâi să-ți consumi impulsivitatea sinelui de a vorbi numai despre tine și apoi o să poți scrie și altceva. Mai știu că se tot glumește în legătură cu scriitorii care aleg ca debut un roman semi-chiar-mai-mult—autobiografic  pentru că sunt atât de lipsiți de imaginație. Posibil să fie adevărat, posibil să fie firesc, posibil să fie mai simplu.

În discuția despre cât de adevărată este o confesiune, în cât de mult ne putem baza pe o filtrare obiectivă e evenimentelor aminite în astfel de cărți, exită o cerință poate prea mare pentru realitate. Nu citesc autobiografii pentru a căuta fragmente de istorie-arhivă, ce mă interesează sunt tocmai buzunarele de subiectivitate și cum pot fi umplute de creativitatea emoțională a actului de rememorare.

În Reading Autobiography: A Guide for Interpreting Life Narratives, Sidonie Smith și Julia Watson:

The life narrator depends on access to memory to narrate the past in such a way as to situate that experiential history within the present. Memory is thus the source, authenticator, and destabiliser of autobiographical facts.

a reinterpretation of the past in the present

The process is not a passive one of mere retrieval from a memory bank. Rather, the remembering subject actively creates the memory of the past in the act of remembering. Thus, narrated memory is an interpretation of a past that can never be fully recovered.

We construct our autobiographies from fragments of experience that change over time.

The memory invoked in autobiographical narrative is specific to the time of writing and the context of telling. It is never isolatable fact, but situated association.

* mi se pare încă amuzant cum caut surse bibliografice care să-mi susțină ideile, așa cum ai face pentru o lucrare științifică, amprenta școlii de istorie m-a strivit în sensul ăsta , mai ales că este o chestie pe care o fac fără să mă gândesc, mi-am dat seama că poate părea arogant sau snob aruncatul cu citate, dar pentru mine este ca o cerință impusă în care încerc să-mi legitimizez gândurile, trasând paralele cu ce zic ăi mai mari și mai învățați decât mine.

O scurtă listă de cărți:

Autobiografia lui Alice B. Toklas – Gertrude Stein – titlul e înșelător. Gertrude Stein vorbește despre ea, incluzând-o pe Alice B. Toklas în intimitatea scrierii ei ca partener de viață. Pentru toată nostalgia pe care o simțim pentru Parisul primei jumătăți de secol XX, un loc și un timp în care nu am trăit, dar parcă îl cunoaștem, dacă știți ce vreau să spun.

din aceiași zonă cumva: Peggy Gugenheim – Confessions of an Art Addict – pentru aceiași nostalgie netrăită, pentru vremurile ălea fabuloase când arta circula ca un impuls vital, cu sens.

The Year of Magical Thinking – Joan Didion

După ce a murit tata, am avut o perioadă în care am citit doar scrieri autobiografice care tratau pierderea unui om apropriat. Căutam un fel de referință, o întâlnire cu cineva care a trecut prin asta și poate să-mi spună dacă e normal ce simt și cum treci peste asta. Nu găsisem la îndemână self help books care să îți spună cum să treci peste în 4 sau 5 pași.  Mi-am notat în jurnal – 9 aprilie 2017 – Joan Didion, pag. 27

After my mother died I received a letter from a friend in Chicago, a former Maryknoll priest, who precisely intuited what I felt. The death of a parent, he wrote, “despite our preparations, indeed, despite our age, dislodges things deep in us, sets off reactions that surprise us and that may cut free memories and feelings that we had thought gone to ground long ago. We might in that indeterminate period they call mourning, be in a submarine, silent on the ocean’s bed, aware of the depth changes, now near and now far, buffeting us with recollections.”

My father was dead, my mother was dead, I would need for a while to watch for mines, but I would still get up in the morning and send out laundry.


Barack Obama – Dreams for my Father - am ascultat-o narată de Barack Obama și m-a cucerit cum și-a negociat copilăria și relațiile din interiorul familiei : cu mama lui, cu tatăl absent, cu bunicii albi …

Alison Bechdel – Casa veselă, o Tragicomedie de familie- autobiografie în format de  graphic novel – one can only dream

tot graphic novel – și țin mult la varianta asta a Jurnalului Annei Frank pentru că este o lectură pe care am parcurs-o împreună cu copilul meu – a fost prima carte cu imagini pentru care a avut răbdare să stea mai mult de 10 pagini și să o răsfoiască și singur, are gusturi literare bune, este tot ce pot să spun.

Bobby Baker – Drawing on a Mother’s Experience https://vimeo.com/201163847 – nu e o carte, e un performance și e tare confesională treaba.

Orhan Pamuk – Istanbul

Whatever we call it – false consciousness fantasy, or old-style ideology – there is, in each of our heads, a half legible, half-secret text that makes sense of what we’ve done in life.

Recunosc că e singura carte de Pamuk pe care am citit-o.  A fost ultima carte pe care am parcurs-o în tandem cu tata și cred că m-a impresionat atât de mult pentru că ambii îmi povesteau cum arăta Istanbulul vechi, cu casele din lemn, cu toată atmosfera de atunci.

Elie Wiesel – Night

Cred că extrem de rar te poți întâlni cu o scenă atât de puternică cum este moartea tatălui în Night – e ceva care rămâne în tine ca o amintire parazit care nu îți aparține dar care s-a prins ca o căpușă.

În zona spectacolelor de teatru, cred că mai autobiografic decât Pippo del Bono e foarte dificil de găsit.  În Orchidee – documentează exact momentul morții mamei sale atât prin imagini video. E foarte greu să găsești oameni care să spună că le place acest regizor, e disturbing, dar are o hiper-realitate care e magnetizantă, cel puțin pentru mine.

Acum citesc Educated - Tara Westover – povestea unei tipe care crește într-o comunitate religioasă ruptă de lume, fără să poată merge la școală sau să aibă o viață ‘normală’ de copil. Îmi place foarte mult să văd cum persoane care nu sunt scriitori de meserie se aruncă în a povesti despre viața lor, poate în nici o altă ipostază narativă nu ar avea forța necesară a cuvintelor, e frumos să poți vedea asta, că există în oricare dintre noi o potențialitate creativă.

Born a Crime - Trevor Noah – în varianta audiobook narată chiar de Trevor Noah este adictivă. Perpectiva copilului asupra istoriei Apartheidul-ului este candidă și oferă un spațiu generos pentru descrierea  realităților vieții cotidiene din Africa de Sud – despre care nu aveam nici o idee. Experiența și drive-ul interior de stand up comedy al lui Trevor este extraordinar în construirea cărții, vine de la sine, parcă fără mare efort și are o structură de invidiat.

am mai găsit un autor pe care nu l-am citit încă, dar parese că se ocupă numai cu scrisul autobiografic – Karl Ove Knausgård – e de văzut.

Body Pozitiv-Negativ 0

Posted on February 04, 2019 by admin

Înainte de 29 de ani, puteam să număr pe degete în câte zile din viața mea nu m-am machiat. Sunt 4 zile : când mi-am predat lucrarea de licență la istoria artei în ultima zi, nedormită, cu un iz de redbull și gauloises roșii, în sesiunea de vară din anul 2 de la regie când un coleg mi-a spus că arăt de parcă aș suferi de albinism (adevărat), acum 3 veri la munte când am hotărât să mă conectez cu natura într-un mod hipiot și în ziua când am plecat de la Cluj cu trenul și cu toate bagajele.

În fiecare dimineață, înainte de orice altceva, îmi puneam fondul de ten, fardul maro de ochi, rimel, blush și două pufuri de fixativ de machiaj. Am avut aceiași rutină și am folosit aceleași culori cam toată existența mea. Nu conta dacă ies din casă sau nu, dacă merg până la magazinul din colț sau la o întâlnire – fața mea avea întotdeauna o a doua piele pe care o credeam pielea mea reală.

Făcea parte din identitatea mea, din rutina matinală care îmi dădea șutul ăla în popou necesar pentru încredere, asta și faptul că nemachiată arăt ca un teen mom care nu și-a terminat liceul (da, un pediatru mi-a spus că e tare păcat că nu mi-am terminat studiile și am făcut copil așa tânără și mai am și tatuaje ).

Imi place în continuare să mă machiez, o pot face extrem de repede și respect aceiași schemă de aplicare și culoare ca acum 17 ani, cred în contiunare că Double Wear de la Estee Lauder este cel mai bun fond de ten și am în sertar palete de farduri care au expirat în timpul inaugurării administrației Obama.

Nu sunt o tipă urâtă, nu sunt nici frumoasă. Am un nas de grecoaică moștenit de acolo întocmai și ansamblul meu facial stă mai mult înspre o proporție clasică, de tanti de pe vază imitație antichitate de la gift shop – stilistic cam pe acolo.

Știam că din machiaj, nu pot schimba aceste trăsături și cred că nu avea legătură cu look-ul meu nativ. Eram însă conștientă că am o paloare care arată nesănătos și o conformație de copilă care nu poate fi luată în serios. Poate de asta mi-a fost atât de greu și încă este să asociez cuvântul femeie cu mine. Maclavaisurile pe fața mea nu mascau imperfecțiuni, defecte, mă ajutau să-mi conturez o persoană în care să am mai multă încredere și care să arate de vârsta biologică.

Îmi era foarte greu să relaționez și să mă identific cu persoana care apărea în baie după ce se trezise. Era o grabă să acopăr imaginea, să încep ziua ca fiind eu – aia care iese din fuziunea cu anumite produse cosmetice.

Ce îmi este greu să înțeleg acum este cum puteam să fiu atât de maniacală cu această rutină? Mă sperie cât de important era pentru mine și dacă ar fi trebuit să iau doar 3 lucruri cu mine pe o insulă pustie este clar că nu aș fi supraviețuit în sălbăticie doar cu blush, corector și eyeliner.

Eram constant într-o cură de slăbire, cu toate supele de varză (ce retro sună acum, oare cine mai are rețeta pentru ele? prin Asul Verde probabil), calculatul caloriilor și pastile de tot felul. Am avut mulți ani o dependență pentru pastilele pentru slăbit și le-am încercat cam pe toate – vorbim de ani și ani de consum.

https://www.tate.org.uk/whats-on/tate-liverpool/exhibition/niki-de-saint-phalle/niki-de-saint-phalle-room-guide/niki-de-5

Recent, făcând puțin marie kondo cu lucrurile mele, am descoperit haine din liceu și mi-am dat seama că mă vedeam deformat și că măsura 38 nu înseamnă că ești grasă – este chiar cea mai comună măsură la femei.

Mi-am privit pentru prima oară corpul meu ca fiind ceva normal și frumos vara trecută.  Într-o zi când m-am întors de la plajă, m-am văzut în reflexia unei uși de frigider cu sucuri, bere și pepene. În sticla aia mi-am văzut corpul ca fiind ceva frumos și aproape al meu.

Au mai existat momente până atunci – după vreo  boală când pierdusem din greutate, dar nu, nu puteam să mă dezbrac să stau în fața oglinzii și să nu gândesc nimic negativ, să-mi prind marginile siluetei, să îmi decupez cu mâinile traseul unui picior suplu, zvelt, să-mi strâng brațele pe lângă corp ca să aplatizez șoldurile și să mă subțiez. Era un fel de liposucție imaginară, un exercițiu de self-hate și neacceptare.  Când am născut aveam 95 kg, foarte departe de măsura 38.

Nu credeam că o să mai existe energie sau elasticitate în mine astfel încât corpul să-și revină. Mă resemnasem cu gândul că nu am apreciat vremurile din tinerețe când încăpeam în propriile mele haine și că acum locuiam într-un corp de gospodină postdecembristă care gătește cu delikat și bea ness și singurele lucruri pe care le îmbracă sunt pantalonii de pijama și pluoverele cumpărate de la magazinele pentru bărbați.

Preocupările în legătură cu gabaritul meu erau oricum puse în umbră de o problematică mult mai complexă vizual vorbind: eram exasperată de toată rețeaua de vergeturi  care crescuce ca o rădăcină de nuc, linii-ramuri care ieșeau în relief și se simțeau ca niște cicatrici ale unor răni care nu au durut niciodată. Scriu despre ele la trecut, dar există încă, ridic bluza și le pipăi, aceiași piele cu bucățele smulse și sfâșiate de piele, peste tot, mari, ca souvenir a faptului că am născut. Sărbătorim nașterea unui copil, dar nu sărbătorim vergeturile – au fost excluse, nu se văd în fotografii, în nici o imagine cu femei, singurele probe în acest sens sunt pe site-uri medicale obscure sau în proiecte de artă contemporană. Mi se pare remarcabil că Elon Musk trimite mașini spre Marte, dar nu poate găsi o soluție pentru vergeturi.

Și mai era și burta-marsupiu, o bucată de carne lăsată care nu părea că mai are zvâc să se reașeze din atârnarea greoaie. Chiar dacă se restrânge când ajung la o anumită greutate, de fiecare dată când mănânc, oricât de mică ar fi porția, se balaurizează spre aceiași formă obosită în jos.

După un an de la naștere am ajuns aproximativ la greutatea mea dinainte – pe la 70 +- S-a întâmplat cumva brusc.  Mi-am recăpătat corpul – într-un fel – s-a întors ca un produs resigilat de pe emag – nou, dar cu zgârieturi ici-colo. E corpul meu dar nu mai e ca înainte – e printre cele mai ciudat-interesante experiențe pe care le-am trăit: pentru că este al meu și e vorba de mine, dar în același timp parcă e un frate care a plecat la război și s-a întors cu PTSD, dar e în continuare parte din familie.

Nu am mai ținut o dietă de ceva ani și nu aș mai face-o, esența mea e prea hedonistă în zona nutriției și cred că avem prea puțin timp la dispoziție pentru a ne bucura de toate mâncărurile bune care există pe lumea asta – dacă te oprești o secundă și vizualizezi multitudinea asta de experiențe sublime care dansează pe papiile tale, e posibil să ajungi la concluzia că viața e prea scurtă pentru a mânca doar 1000 de calorii pe zi.

Am devenit imună la strategiile de beauty din fluidul media-platforme de socializare pentru că 1. nu am timp să mă plâng că nu arăt ca nu știu ce gagică și 2. o femeie activă, care face lucruri, nu să reformulez, o femeie punct, pentru că suntem active prin natura meseriei de a fi femeie, are cred alte priorități.

Tănticile din ad-urile pentru Victoria’s Secret sunt frumoase, corpurile lor sunt tonifiate și atrăgătoare. E clar. Dar e jobul lor să arate așa, cum jobul fiecăruia presupune motivații și rutine specifice. Adică dacă supraviețuirea mea economică ar depinde de cum arăt într-un bikini și eu aș arăta ca ele, pentru că aș munci zi de zi la mentenanța corpului meu.

Vorbind strict de ce se întâmplă vizual în zilele noastre, nu mai putem să aruncăm vina pe campaniile publicitare, fotomodele sau ce vedem la televizor. E anul domnului 2019, cred că ne-am mai trezit la realitate și observăm prelucrări digitale și airbrushing. Unde cred că a rămas un mare rezidu de iluzionism este pe Facebook și Instagram (mă leg de cele două platforme pentru că sunt cele mai populare) în cazul influencerilor și al oamenilor care au o carieră în mediul online prin promovarea unui anumit stil de viață, imagine, corp.

Teoria mea este:

facts – industria cosmetică – un boom în ultimii 10 ani – și în mod gradual în fiecare an și mai multe produse, trickuri, shadinguri, de la buzele lui kylie jenner până la fondul de ten cu paletă de culori cu factor wow politic de la rihana până înapoi la the kardashians și noua revelație a machiajului – conturul umbrelor pe fața lui kim. Cosmeticele coreene – cele mai fenomenale – o “sephorizare” a supermarketurilor, a oricărui magazinaș de cartier care trebuie să aibă printre franzele, lapte, bere și un gloss sau o mască de față în punguță. Am văzut un reportaj despre fake-urile făcute în China după linii de make up celebre ( de la estee lauder, chanel până la pomeziile kardashianești) – o tanti care vindea aceste produse la prețuri extraordinar de mici într-un fel de bazar din New York spunea că femeile care le cumpără nu le folosesc ca să se dea pe față cu ele, ci le iau ca să își poată mobila geanta cu un accesoriu de brand pe care îl pot scoate ocazional pentru a marca un statut pe care îl râvnesc. Pot să înțeleg short cut-ul financiar, și eu am o geantă chanel fake pe care o scot în societate când vreau să mă simt #girlboss.

Dar nu pot să nu mă întreb de unde explozia asta – ca niciodată înainte în istoria cosmeticelor de frumusețe – de photoshopare pe viu ? Nu am citit studii în această privință, dar instinctul meu de detectiv antropolog amator îmi spune că odată cu sedimentarea youtube-ului ca spațiu în care poți face bani dacă îți marchetezi bine view-urile, oferta de tutoriale, video-uri care fac review-uri la orice produs apărut nou pe piață și extins – videoblogging-ul – a “viralizat” lumea noastră de repere culturale. Sunt mii de materiale despre cum să te machiezi folosind exhaustiv toate produsele posibile. Practic, persoane care se filmează cum aplică strat după strat după strat de culoare, umbră, altă culoare, pudră, culoare din nou, fard, iluminator, alt strat de altceva și încă unul. Sunt și video-uri cu rutine de îngrijire a visage-ului ca să poată rezista la atâtea straturi de produse de make up. Dacă calculezi timpul de care ai avea nevoie pentru a îndeplini tot check list-ul de pigmentare a feței ți-ar lua aproximativ (fac o medie grosieră aici) 2 ore, poate mai puțin dacă te expertizezi ca tehnică.

Ca o ex-dependentă de machiaj am multe gânduri care îmi circulă prin cap despre asta: pe vremea mea nu existau atâtea resurse de how to – ori “furai meserie” de la o prietenă mai talentată, ori studiai intensiv reviste gen cosmo; nu știu cum se presupune că ar trebui zi de zi să porți gene false; suntem din ce în ce mai conștienți despre ce implică consumerismul dus la extrem și că multe ambalaje în care vin toate aceste poțiuni nu sunt reciclabile, mi se pare că se consumă prea mult, e nevoie de foarte multe lucruri de cumpărat pentru a ține pasul cu ce dictează influențatorii, ca să nu mai zic de ideea că nu știu câți oameni își pot bloca sume considerabile în investiții cosmetice; am și eu o paletă de conturare, recunosc, nu am rezistat tentației, într-adevăr ajută dacă vrei să fii fotogenic, dar în viața reală arăți cam nasol cu atâtea umbre și linii maro pe față.

Credeam că odată cu includerea unui discurs public care numără  modele plus-size, o întreagă campanie de #bodypositive, discuția deschisă a vedetelor în lupta cu bolile de nutriție, faptul că Alicia Keys nu se mai machiază și că până și Beyonce a zis că nu mai are cum să aibă 50kg și că nici nu își mai dorește,  am învățat să fim mai inclusivi cu propria noastră înfățișare. Dar îmi dau seama adunând experiențele unor corpuri pe care le cunosc că în realitate, propria percepție sănătoasă asupra corpului este o încercare grea, câteodată o luptă și în definitiv un drum lung de parcurs presărat cu încercări și umilințe.

În definitiv, nu cred că pot să învinuiesc pe cineva sau ceva pentru modul în care mi-am tratat corpul – există motivațiile care vin din interiorul culturii, modului în care suntem crescuți, mediului, percepția asupra imaginii unei femei, propria atitudine, familia kardashian …

Ce mi-aș dori foarte mult este ca alte fete să nu treacă prin aceleași trăiri intense de ură față de cum arată corpul lor pentru că este un handicap,  o boală care îți afectează toate zonele din viață.

Îmi dau seama acum că din cauza acestui lucru găseam aproape întotdeauna relațiile nepotrivite, nu îmi acordam încredere, nu comunicam firesc și am ratat foarte multe lucruri bune și oportunități pentru că îmi era frică că oamenii nu o să mă placă pentru că sunt grasă, am cearcăne și nu sunt destul de feminină.

Simt în continuare lucrurile astea, dar acum vorbesc despre ele și le expun fără menajamente la adresa mea sau a altora. Le iau ca atare, le privesc, le observ, câteodată mă amuză și atunci încerc să le accept.

Cum accept că îmi crește păr în bărbie, nu câteva fire, ci mult, o fi un semn de maturitate spirituală (?) mă gândesc că toți oamenii luminați (religios vorbind) au avut barbă și am potențial de guru – asta sau o să ajung să arăt ca un curtean cu hirsutism ca în picturile lui Velazquez și în cazul asta o să fie mai greu să mă machiez.



↑ Top