Povestind propria poveste

Povestea vieţii noastre, fiecăruia dintre noi nu este un film sau o carte… cel puţin nu încă.

Este un tip de memorie vie care reacţionează şi interacţionează cu prezentul nostru mai des decât ne-ar plăcea.

Povestea noastră e mai mult ca o casă, mobilată cu experienţele trecute, în care intrăm cu bucurie, cu nostalgie, cu resentimente, dar la care revenim mereu.

Camerele ei ţin încuiate relaţii, evenimente, ratări şi reuşite. Putem deschide uşa şi să vedem ce se află acolo în diferite momente ale zilei, când luminozitatea unei dimineţi senine sau întunericul unei nopţi agitate ne face să vedem clar sau să bâjbâim.


Miriam Schapiro and Sherry Brody, Dollhouse (1972)

Trecutul e făcut să ne susţină viitorul şi să ne ghideze prezentul – spunea cineva care ştia multe poveşti.

Acum vreo 7 ani am văzut pentru prima oară că poţi trece profesia de storyteller în domeniul de activitate. Ţin minte exact senzaţia de uimire pe care am avut-o. În acelaşi moment am avut două gânduri: mi-am spus că „este super tare şi că de ce nu m-am gândit şi eu la asta mai demult!” – primul gând, „…dar nu e o prostie totală? adică nu suntem toţi storytelărşi? până la urmă, ce calificare e asta?” – al doilea gând.

Suntem povestitori pentru că facem asta în fiecare zi şi în toate formele – în grupurile de whatsapp cu prietenii, în discuţiile de peste zi cu oamenii cu care trăim în casă, la muncă, cu copii noştri …. chiar şi vocea enervantă dintr-un apel de vânzări ne pune în situaţia de a povesti cum ni s-a părut produsul sau de unde am auzit de el.

Social media ne înghesuie şi ne întreabă constant – want to share your story ??????

instastories, favourite stories, top stories, neverending story

Suntem povestitori pentru că putem păstra în memorie un lung şir de întâmplări ale noastre, ale prietenilor, ale familiei. Sunt toate inventariate undeva şi la nevoie vom scoate pentru a ilustra un argument sau pentru a întări o idee pe care o avem.

Arhiva asta devine cadrul nostru de referinţă, o enciclopedie a propriei identităţi cu un index la îndemână.

Modul în care învăţăm să spunem poveşti poate fi o preluare involuntară de la părinţi. Povestitul se alimentează în primă fază din actul de copiere pe care îl probăm de când suntem mici. E un lucru pe care îl văd şi la copilul meu şi la mine. Mă surprind folosind modul de a gesticula şi tipul de frazare al mamei mele când povestesc şi îmi întâlnesc din propriile mecanisme de expresivitate şi intonaţie în modul în care copilul meu povesteşte.

E o moştenire care ne dă un sens de apartenenţă, că suntem incluşi într-o poveste mai mare, într-o carte la care au contribuit mai mulţi şi mai înţelepţi decât noi şi la care ne putem adăuga propriul conţinut.

Le moştenim, le prelucrăm şi le incorporăm.

Basmul, povestea în forma ei cea mai pură este structura de rezistenţă pe care se construiesc toate naraţiunile pe care le urmărim – filme, cărţi, seriale, reclame…instastories.

Deci formula povestitului este în toată fibra lumii din jurul nostru. Dar care este rostul propriei poveşti?

În afară de a rememora etape, putem folosi propria poveste şi pentru altceva, mai ales când apar noi intersecţii în viaţa noastră. Cred că în această perioadă, toţi ne aflăm într-un moment de reconfigurare a traseului şi de chestionare a drumului făcut, un moment în care trebuie să hotărâm care este ruta optimă de acum înainte.

Repovestirea aduce o acumulare a înţelegerii propriilor alegeri în panorama mai largă a vieţii. Iar prin înţelegere elucidăm scopul.

Nu putem tăia sau şterge lucrurile care ni s-au întâmplat, dar le putem repovesti pentru a găsi elementele de ajutor pentru noile încercări prin care trecem acum. Lucrurile pe care le învăţăm şi aflăm despre noi s-ar putea să se împlinească şi să devină evidente deabia după mult timp de la un anumit eveniment care a declanşat o schimbare. Poate ne facem temele cu întârziere, iar transformările din interiorul nostru sunt descoperite mult mai târziu când suntem din nou puşi într-o situaţie similară. Povestea nu se schimbă dar o spunem diferit, de data asta remarcăm alte lucruri, camerele memoriei noastre sunt rearanjate, poate chiar zugrăvite şi mai luminoase.

Actions speak louder than words – se poate citi pe orice online story

Dar ca să ai energia pentru a acţiona, ai nevoie de încredere şi sprijin de la propria persoană. Avem nevoie să ne dăm puţin timp pentru a ne readuce aminte şi a ne repovesti ce am trăit, astfel, descoperind că suntem puţin mai buni decât ştiam. E posibil ca aici să se afle spaţiul de revelaţie, de evrika!, de uimire şi de resetare a sistemului. Pentru că e foarte posibil să conţinem mai multe lucruri decât credem.

De obicei aşteptăm ca oamenii din jurul nostru să observe nişte lucruri despre noi şi ca ei să fie vocea care iniţiază stabilirea şi etichetarea calităţilor pe care le avem. Dar acest lucru s-ar putea să nu se întâmple niciodată pentru că e dificil să vezi în celălalt acel ceva de care nici `purtătorul` nu este conştient.

S-ar putea să fie mai sănătos şi eficient luarea unei poziţii active în setarea modului în care suntem percepuţi şi ce vrem să arătăm sau să fim.

Reluarea poveştii noastre, acest personal narrative e un act de formare, de autodescoperire care ne încarcă cu claritate.

Pentru că în final miza este de a ne orienta spre traiectoria justă pentru noi şi de a avea curajul să ne apucăm de drum –  dar nu plecăm singuri pentru că avem adevărate mituri fondatoare despre propria persoană şi despre ce suntem în stare.

Există un exerciţiu practic care poate fi aplicat pentru schimbarea punctului de vedere. Dacă transformăm perspectiva autobiografică intimă, de jurnal, într-o povestire la persoana a III-a singular reuşim să ne distanţăm şi să obţinem obiectivitate. Acest pas înapoi poate fi spaţiul de care avem nevoie pentru a căpăta abilitatea de a gestiona informaţiile despre eu într-un mod mai echilibrat şi clar ajutându-ne în final să decupăm un plan pentru viitorul la care visăm.

Vă pot promite că acest act este prin definiţie repetitiv, dar niciodată plictisitor. Pentru mine au existat multe astfel de momente în care mi-am respus povestea pentru că aveam nevoie să-mi aduc aminte de lecţiile despre curaj, ratare, dăruire, epuizare, încăpăţânare prin care am trecut şi nu în ultimul rând să mă asigur încă o dată că sunt suma unor experienţe şi nu doar rezultatul unei singure întâmplări.

După ce asimilăm propria voce de narator, dorinţa va fi să dăm mai departe ce am descoperit nou. Pentru că asta este scopul oricărui povestitor – de a împărţi cu ceilalţi întâmplarea. Învăţăm din exemplele şi din cunoştinţele celorlalţi şi putem la rândul nostru să încurajăm, să ajutăm şi să `instigăm` pe cei care ne ascultă. Este acută acum nevoia de a forma comunităţi, de a construi canale prin care să motivăm şi să susţinem prin strategii interne de redefinire şi conturare.

Stories teach and that is the moral of the story.– spunea cineva care ştia să se povestească.

Poveştile ne pot elucida de ce-urile şi răspunsurile obţinute ne împing capacitatea de a ne motiva.

Pentru că în final motivaţia este energie, creativitate şi adaptabilitate.

Şi toate se hrănesc povestindu-ne.

#ParentingYourself

Să ajung aici a fost greu.

Aici, acum, în ziua asta, cu toate experienţele, cu tot ce am acumulat, cu tot ce am ţinut în mine; cu incertitudini, cu lipsa de scop, cu toate sentimentele mele aglomerate, cu toate momentele în care am simţit ruşine şi că nu exist pentru cei din faţa mea.

Foarte greu.

Ne străduim să trăim în prezent, să nu ne împiedicăm de trecut şi să nu alunecăm în viitor.

E copleşitor, să te opreşti într-un spaţiu temporal golit de orice lucru vechi, un loc care ar trebui să îţi dea echilibru dar care este rupt de orice altceva. Prezentul asta trebuie să fie mai mult decât un hol.

Sunt aici, acum, eu care scriu şi mă uit la cum se construiesc cuvintele şi spre ce se îndreaptă fraza asta (şi că iarăşi e prea lungă), dar cu mine mai sunt toate momentele în care am mai adunat cuvinte, în care am mai scris, în care am mai trăit.

Mi-a luat mult timp pentru a mă putea bucura de un moment, de a fi prezentă, dar şi mai mult pentru a putea fi conştientă de ce semnifică acest prezent.

Astăzi înseamnă toate zilele de ieri prin care am trecut iar cele mai multe dintre ele nu au fost prea plăcute.

Şi chiar dacă ziua de azi s-ar putea să nu fie un punct grandios al existenţei mele, sunt super mândră de mine că sunt aici.

Toată chestia asta, mica demonstraţie pe care am făcut-o mai sus nu vine dintr-un webinar de dezvoltare personală sau vreo teorie de guru. Nu. E o realizare, destul de recentă, a mea.

Aş vrea să pot spune că am ajuns la acest stadiu de iluminare pentru că am trecut printr-un eveniment transformaţional, pentru că am fost marcată de ideile unui om cu care am vorbit, ale unui spectacol, oricum de ceva trăire artistică. Mi-ar fi plăcut să am o poveste extraordinară şi înălţătoare care prin puterea ei specială să inspire şi alţi oameni.

Dar nu am.

Realitatea este că instantaneul de activare a fost provocat de o postare de pe Instagram. Da. Am găsit această claritate care mi-a reclădit fundaţia psihologică într-o poză a unui citat de pe Insta.

Nici măcar nu am citit cartea, habar nu am dacă ce am înţeles eu are vreo brumă de legătură cu ce e scris în volumul respectiv.

#miracoleleseîntamplăonline

Acum câţiva ani nu aş fi fost în stare să îmi recunosc şi accept această … spontaneitate a conexiunilor. Aş fi citit cartea întâi ca să pot spune că numai în urma unei lecturi intense a unei CĂRŢI am ajuns la concluzii importante.

Am crescut puţin. Nu mă mai ascund după deget. Nu mă mai iau aşa în serios.

Această imagine pe care am găsit-o undeva noaptea cât timp învârteam ecranul Instagramului înainte să adorm – mi-a limpezit creierul şi m-a făcut să văd Adevărul:

Cum indiferent din ce familie vii şi cum ai fost crescut şi educat, vei avea mereu lucruri care lipsesc din dezvoltarea ta emoţională. Poate o să-ţi lipsească empatia, curajul, dragostea, umorul, încrederea. Cred că e imposibil ca părinte să poţi împacheta bagajul perfect, cu toate cele necesare, previzibile şi imprevizibile. Întrebarea este cum umplem aceste goluri? Cum umplem valijoara?

Mult timp m-au paralizat replicile:

„Ori ai încredere în tine, ori nu.”

„Ori eşti de succes ori nu eşti.”

Toate puse în cârca unui dat nativ sau chiar, cine ştie, providenţial.

Nu poate fi aşa, viaţa nu e făcută din surprize de la ouă Kinder pe care ori le ai ori nu le ai.

Viaţa e făcută din acumulări, din lucrurile pe care le putem învăţa.

Pedagogia e văzută la modul strict ca ceva ce se aplică în exterior. Profesorii învaţă elevii, adulţii învaţă copii şi noi când învăţăm o facem pentru un scop exterior: pentru a ajunge la facultate, pentru un job, pentru o validare.

Capacitatea asta enormă pe care o avem de a asimila informaţii şi a le sistematiza ar trebui să fie îndreptată în interior până la urmă.

Şi dacă am lua asta ca un antrenament zilnic orientat spre sine? Să ne învăţăm: să avem mai multă încredere în noi, să ne explicăm în primul rând ce înseamnă succesul în viziunea noastră.

În interiorul generaţiei mele (30-40 de ani) există o preocupare puternică pentru găsirea unor modalităţilor ideale de parenting; ne chinuim să găsim cuvintele potrivite pentru a ne ghida copii, căutăm şi citim despre cum să amprentăm delicat atitudini şi perspective empatice şi sănătoase emoţional. Poate am putea folosi aceiaşi energie pentru a ne gândi şi la nevoile copilului din noi, un copil din alt timp, care poate nu a fost crescut cu aceiaşi atenţie şi care are nevoie de o pedagogie a vindecării rănilor – un fel de parenting tardiv dar necesar.

Succesul pentru mine este că am reuşit prin multă muncă cu mine să ajung la un echilibru între minte şi emoţii.

E un succes faptul că am reuşit să cresc un copil care poate citi cu uşurinţă stările de spirit ale oamenilor, că eu i-am arătat cum să fie un omuleţ empatic (şi simpatic).

E un succes că am reuşit să elimin toate relaţiile toxice din viaţa mea şi am în jurul meu doar oameni lângă care pot să cresc.

E un succes că mi-am dat seama la ce sunt bună şi care este direcţia înspre care merg.

Sunt de succes pentru că am învăţat cum să am încredere în mine.

Hai să ne oprim în momentul de acum şi chiar înainte de a termina de citit rândul asta, – da chiar asta – înainte să ajungem la punct, să putem să ne simţim mândri de noi că este astăzi şi chiar dacă am fost productivi sau nu până la ora asta, să ne aducem aminte că a fost un drum al dracu de lung şi că oricât de singuri, ne avem oricând drept părinţi.