Maternitate + Creativitate

My dirty secret has been that it’s of course all about me – But I have been educated to believe I’m no one so there’s a different self operating and I’m desperate to unburden my self of my self so I’m coming from nowhere and returning.

Eileen Myles

Leonora Carrington – The Giantess, The Guardian of the Egg 1947

De aproape 3 ani încerc să negociez cu mine ce înseamnă să fii mamă şi artist în acelaşi timp. Atunci cand construcţia ta interioară şi vocaţia ta profesională este centrată pe creativitate, a funcţiona ca mamă este o frămantare solitară. Este dificil să te faci auzită şi înţeleasă pentru că este o chestiune delicată să accepţi limitările impuse de maternitate:  frustrare, depresie, singurătate, pierderea propriei identităţi, epuizare, epuizarea creativităţii.

Cred că pentru toate femeile puse în ipostaza de mamă, ajustarea la noua realitate este dificilă. Nimic nu pare a te pregăti cu adevărat iar lipsa unui dialog empatic cu alte femei care au trecut deja prin asta, ne izolează. Ajungem să aducem pe lume odată cu copilul şi un set de asteptări şi speranţe ireale, absurde… naive.

Nu m-am gandit pe parcursul sarcinii la cum o să arate noua mea viaţă şi cum o să reuşesc să înghesui tot ce sunt şi îmi doresc acolo. Eram convinsă că totul se va desfăşura firesc, fără schimbări esenţiale în ritmul meu de lucru, pentru că trebuie să fiu capabilă să fiu şi o mamă bună şi un artist productiv. Nu m-am gandit la cat de absorbită o să fiu de noua mea realitate pentru că fusesem educată de familie şi de comunitatea în care am trăit că pur ţi simplu “trebuie” şi toate femeile sunt în stare şi o să fii şi tu în stare.

Şi a fost greşeala mea, simt că am greşit pentru că oricat de feministă mă credeam a fi nu am putut să mă uit la viaţa mamei mele (cea mai apropriată formă de maternitate pe care o cunoşteam) şi să văd regretele, lupta continuă între ce îşi dorea să facă şi ce “trebuia” să facă, faptul că a tras atat de mult de ea să facă un pic din toate şi rezultatul pentru mine ca fiica ei, a fost o mamă absentă, întotdeauna în mişcare, niciodată acolo pentru mine aşa cum aş fi avut nevoie, mai ales în primii ani de formare. Poate că subconştient, într-o cutiuţă ascunsă, îmi spuneam că eu nu voi fi ca ea, că eu voi face lucrurile diferit şi voi reuşi în toate. Relaţia mamă-fiică este printre cele mai puţin discutate şi analizate surse de formare a identităţii şi a blocajelor emoţionale pe care le cărăm cu noi pană tarziu.

Am tras de mine foarte mult, m-am chinuit şi m-am străduit şi am fost deyamăgită de mine. Nu, nu pot să reuşesc în toate, nu în acelaşi timp, nu cu un copil mic, nu în primii lui ani de viaţă, nu cand imi revin dupa o despartire, nu cand încerc să-mi găsesc locul ca mamă necăsătorită şi “singură” într-o ţară condusă de tradiţionalism. Dar am încercat.

Cheia este organizarea. Disciplina. Îţi poţi modela şi orienta energia creativă şi să o stăpaneşti, să o domesticesti, să-i spui “am avut o relaţie imersivă pană acum, dar de azi încolo am nevoie să vii numai între 2 şi 4 cand doarme ala mic”. Organizare, planuri clare, drămuirea fiecărei ore şi părţi a zilei. Şi poate funcţiona cateva săptămani, poate luni, pană cand te epuizezi aşa de mult că nu mai ai energie nici pentru activităţile de supravieţuire zilnică. Am crezut în ideea că pot controla cum operează starea mea de inspiraţie şi că pot îmblanzi creativitatea. M-am forţat şi am tras de mine atat de mult încat voiam să renunţ cu totul la pasiunea mea de a crea lucruri. Mi se părea că nu pot reconcilia deloc aceste două lumi: una guvernată de un şir nesfarşit de lucruri de spălat şi de strans, cu cratiţe şi pahare de apă peste tot şi jucării şi feliuţe mici de fructe în fiecare zi la ora 5 pm şi o lume în care mai exista un fragment din femeia dinainte care avea înotdeauna mintea ocupată cu un proiect sau o schiţă sau un text sau o lucrare şi care spăla vasele numai cand avea chef.

Pentru activităţile creative e nevoie ca timpul sa vină în blocuri mai mari, cu perioade întinse si întreruperi inexistente. Virginia Woolf a fost prima care ne-a învăţat ca pentru a fi scriitoare avem nevoie de a room of one’s own, eu aş adăuga şi ca nimeni să nu te ridice de la masa de scris pentru că s-a pierdut un animal de pluş sau pentru că creionul albastru nu este ascuţit sau pentru că copilul tău are nevoie de tine să fii langă el să vă jucaţi împreună.

Zona artistică respiră puternic “multitaskingul” cantitativ. E un ibric de cafea care permanent `dă în foc`. Cere un bioritm temperamental, disponibilitatea de a sări într-un proiect de astăzi, capacitatea de a-ţi regla creaţia-pasiune cu rezerve de energie spaţioase.

Odată cu copilul şi cu un creier preocupat (doar) de menţinerea puiului în viaţă devine problematică lista de cerinţe ale comunităţii profesionale unde vrei să te desfăşori şi exprimi.

Există mai puţin dialog la nivelul de activitate profesională. Mai exact, sunt puţine resurse/informaţii despre cum au reuşit femeile să facă şi copii si artă.

De cele mai multe ori, dacă deschiyi secţiunea de viaţă personală pe pagina de Wikipedia a artiştilor femei o să găseşti în primul rand o evaluare a capacităţii ei de mamă. Bine Doris Lessing a luat Nobelul pentru literatură dar ştiaţi că nu şi-a crescut copii singură..

un fragment dintr-un articol superb care ilustrează mai bine asta:

A Portrait of the Artist as a Young Mom – Kim Brooks

https://www.thecut.com/2016/04/portrait-motherhood-creativity-c-v-r.html

“The Great Men’s marriages were their wars,” writes Kate Zambreno in Heroines, her memoir of marriage and literary obsession. T.S. Eliot’s marriage, she points out, produced the state of mind that catalyzed “The Waste Land,” and Flaubert once wrote to his mistress, Louise Colet, “Don’t you feel everything is currently dissolving into the humid element — tears, chatter, breast-feeding? Contemporary literature is drowning in women’s menses.”

Although it’s easy to dismiss such pronouncements for their obvious misogyny, women writers, too, have often struggled with domestic obligation. Doris Lessing notoriously abandoned her family in Africa to return to England and stated, “No one can write with a child around … There is nothing more boring for an intelligent woman than to spend endless amounts of time with small children.” Muriel Spark, Rebecca West, and Anne Sexton were equally ambivalent about their role as mothers, and, as Rivka Galchen notes in her forthcoming book, Little Labors, many other women writers — Flannery O’Connor, Eudora Welty, Hilary Mantel, Janet Frame, Willa Cather, Jane Bowles, Elizabeth Bishop, Hannah Arendt, Gertrude Stein, Virginia Woolf, Mavis Gallant, Simone de Beauvoir, etc. — opted out of motherhood entirely.

Întotdeauna a fost şi va fi greu să scrii, să desenezi, să pictezi într-o casă cu copii, de ce să blamăm (în continuare) femeile care au ales cariera şi nu copilul? Există o obligaţie de a produce artă dacă eşti creativ cum există o obligaţie de a îţi creşte copii dacă te simţi părinte. Nu sunt de părere că toţi oamenii care au copii pot fi sau îşi doresc să fie părinţi. Nu este pentru că sunt ‘răi’, ci pentru că nici unul dintre noi nu vine echipat cu mecanismele de supravieţuire pentru a creşte copii şi de a fi adult echilibrat şi sănătos în acelaşi timp .

 Mai simplu spus, pană nu îi faci, nu ai idee cum e cu adevărat şi poate chiar în momentul ala ai vrea să spui nu, mulţumesc, dar nu vreau. Cum se întamplă cu căsniciile nereuşite din care poţi iesi. Rămane ca busolă – Nora lui Ibsen  care pleacă lăsand în urmă copiii şi bărbatul –  piesa este scrisă în 1879  şi rămane încă o posibilitate provocatoare, chiar dacă poate toate am trăit momente în care ne-am dorit să izbim uşa de perete şi să plecăm.

Cand Marina Abramovich a adresat problema transant si a spus că trebuie sacrificată dorinţa de a fi mama pentru a fi un artist vizibil internaţional, de statură, multe voci s+au coagulat pentru a o acuza de sexism. Argumentul fiind că dacă unele au demonstrat că pot fi şi artist şi mamă de ce este Abramovich aşa vehementă. Ideea de a compara şi de a ne aduce toate în aceiaşi oală mi se pare gandul sexist aici. Nu suntem la fel, nu ne putem măsura vieţile ca fiind mai bune sau mai rele şi cred că este vital să luăm în calcul fiecare opinie. Poate unele au reuşit sa aibă şi viaţă de familie echilibrată şi carieră de artist, dar pentru universul cultural există o singură Marina Abramovich si reţeta ei de succes a fost alta. Îndrăznesc să spun, o reţetă foarte înţeleaptă dacă considerăm genul de artă performativă imersivă pe care Abramovich a făcut-o şi o practică în continuare.

În strategia unei societăţi care trăieşte şi se dezvoltă numai prin epuizare, ‘How to have it all’ devine o filosofie de viaţă care trebuie respectată de fiecare femeie. Este posibil să existe cateva femei care îşi pot aduna energia şi care pot excela şi în viaţa personală şi în cea de carieră. Este posibil. Dar sunt excepţii. Nu vreau presiunea unei excepţii. Eu nu am întalnit astfel de exemple în viaţa reală. Poveştile de viaţă feminine pe care le cunosc sunt naraţiuni despre renunţări, despre compromisuri mici şi mari, despre calmarea unor dorinţe pentru a nu părea prea pasionale, prea nerealiste.

In conversatie cu multe femei din zona artelor liberale de la noi am tot auzit ideea că nu conteaza că ai copil, că îl poţi include în tot ce faci şi îl iei cu tine peste tot şi uite aşa viaţa ta nu se schimbă şi acest minuscul om se adaptează nevoilor tale. Pot să fiu de acord cu tonul pozitiv şi încrezător, dar eu nu pot aplica această variantă. Nu pentru că am un stil de parenting precis şi disciplinat, ci pentru că nu îi pot cere unui copil de 2 ani să stea treaz şi nemişcat  pe un scaun 6 ore încontinuu cat mami are repetiţii cu actorii şi eventual sunt şi efecte audio date la maxim iar sala de repetiţii este intunecată cu cateva reflectoare si scenele repetate sunt şi violente. Nu pot să îl pun pe fiu miu să aştepte cat scrie mama nişte texte pentru că asta presupune cateva ore si presupune că mama fumează pentru că altfel nu îi vin ideile (fiecare minte creativă are tabietul ei).

Cu toate astea există femei care îşi includ cu succes copilul mic în munca artistică pe care o fac. Primul exemplu care îmi vine în minte este Mihaela Noroc (minunata noastră exploratoare a frumuseţii în The Atlas of Beauty). Fotografa a reuşit să-şi continue parcursul de a vizita diverse ţări şi de a putea documenta prin imagini ce îşi propusese în timp ce o avea pe micuţa ei fetiţă în braţe, în sistemul de purtare. Recunosc că am simţit o mare bucurie că asta este posibil şi o mare dezamăgire că eu nu pot face la fel pentru că activăm în domenii diferite, cu moduri de creaţie diferite, cu timpi diferiţi.

M-am simtit totuşi mult mai aproape afectiv de femei artist care au trăit în alte secole decat mine, prizoniere într-un univers domestic care le alimenta cu subiecte pentru nevoia lor de eliberare creativă. Desene şi picturi cu interioare de casă, în bucătărie, realizarea de mici obiecte decorative sau chiar de jucării. M-am conectat cu uşurinţă la trăirea lor pentru că în afara lipsei de timp adunat ca durată neîntreruptă, lucrul care mi s-a părut cel mai greu de acceptat şi gestionat este realitatea că eşti blocat în casă. Acum pare ceva mai uşor de înţeles pentru toată lumea de cand am fost obligaţi să stăm în casă în mod global.

Universul închis, domestic, limitat înneacă alimentarea imaginaţiei, slăbeşte legăturile intuitive pe care le puteam face mult mai rapid şi firesc cand aproape toată durata zilei mi-o petreceam în afara casei, cand mă vedeam cu mulţi oameni şi puteam călători pentru a vedea tot felul de lucruri noi.

Pentru mine, contextul de creaţie porneşte de la experienţele personale, întotdeauna am pornit din interior spre exterior, avand ca punct de plecare zona autobiografică, de auto explorare. O ipostază deloc originală şi care este folosită ca stimul de lucru pentru mulţi artişti. Urmărind această logică de funcţionare am simţit de foarte multe ori frustrarea ca stagnez în aceleaşi subiecte şi tematici pentru că asta este viaţa mea acum şi într-un fel este repetitiv să te gandeşti de fiecare dată la condiţia artistului ca mamă. Aş vrea să pot merge în profunzime cu alte idei, dar nu funcţionează la fel de cursiv pentru că nu pot urmări cu onestitate şi pasiune subiecte pe care nu le cunosc sau pe care nu le-am trăit sau la care nu am fost expusă direct. Sunt aspecte în afara mea care mă preocupă, încerc să-mi concentrez atenţia şi în alte părţi, dar nu reuşesc. Se trasează limite, se conturează multe graniţe şi iţi dai seama că teritoriul ideatic în care locuieşti este mic şi izolat.

Există şi o altă cale, tot autobiografică care se foloseşte tocmai de închiderea în acest univers domestic. Sunt direcţii creative care propun chestionarea interioară a rolului artei în viaţa de mamă şi a maternităţii în viaţa de artist. Etapa maternităţii devine astfel temă artistică, mediu de lucru şi investigare.

Marry Kelly în seria Post Partum Documents (1973-79) adună urme materiale ale realităţii de a fi mamă – scutece murdare care devin importante pentru că scaunul copilului trebuie monitorizat iar relaţia cu această materie respingătoare devine una stransă iar reacţia iniţială de dezgust se evaporă, listele de alimente incluse în diversificaţia copilului, fragmente de haine folosite în această perioadă.

Senya Nengudi în instalaţia R.S.V.P. 2013  analizeaza transformările din timpul sarcinii prin descoperirea elasticităţii propriului corp.

Louise Bourgeois desenează în 1947 La Femme Maison – o femeia a cărui corp devine casă prin gradul de protecţie pe care trebuie să îl ofere copiilor săi şi prin identificarea acţiunilor sale cotidiene cu spaţiul în care îşi creşte copii.

Carrie Mae Weems găseşte tot în interiorul casei un obiect în jurul căruia îşi desfăşoară cel mai des rolul de mamă: masa de la bucătărie, o localizare constantă care subliniază natura statică pe care trebuie să o incorporeze acum în viaţa ei. Kitchen Table Series – 1990

Lenka Clayton propune chiar o soluţie practică pentru orice artist femeie blocat profesional în a fi mamă: o rezidenţă artistică la care oricine poate aplica.

An Artist Residency in Motherhood 2012. http://www.artistresidencyinmotherhood.com/

A self-directed, open-source artist residency to empower and inspire artists who are also mothers. 

Nu mi-am propus să îmi documentez experienţa de a fi mamă cu scopul de a face astfel un proiect, dar am ţinut un jurnal al transformărilor prin care am trecut.

Viziunea mea asupra lucrurilor s-a modificat, simt că am caştigat mai multă profunzime, mai mult curaj de a vorbi despre lucruri incomode. Nu aveam cu adevărat răbdare înainte, răbdare cu mine. Nu puteam să-mi acord timp pentru a căuta mai îndelung sursele de inspiraţie şi chestionare. Nu îmi dădeam răgazul de a medita asupra ideilor mele fără presiunea de a găsi ceva original, ceva provocator. Felul în care gandesc acum “făcutul de artă” este diferit, nu mă mai cramponez de scopul de a impresiona sau de a crea o micro-nişă pentru mine, ci sunt orientată acum spre onestitate, aia dureroasă, un loc în care îţi asumi proprile limitări. Nu mai vreau ca propunerea mea artistică să fie apreciată de oamenii cu autoritate în domeniu, îmi doresc foarte mult ca ce am de oferit să aibă sens şi greutate pentru cei care îmi citesc, văd, consumă munca. Este absolut ironic şi puţin amuzant că înainte de copil cand aveam practic tot timpul din lume, nu aveam starea de a sta şi face şi mă grăbeam constant, fiind de cele mai multe ori superficială, iar acum cand spaţiul de timp pentru lucru este atat de limitat, simt că am în sfarsit o viziune aşezată, mai plină de esenţă.

Nu îmi pun problema de a regreta faptul că am un copil, ridic problema despre ce aşteptări putem să avem ca persoane care vor o carieră artistică şi vor să fie şi mame implicate, prezente şi aproape în creşterea copilului. Ce se întamplă atunci? Cum reuşim să reconciliem aceste două aspecte? cum putem să ne ţinem de principiile noastre legate de o atmosferă de familie pozitivă şi în acelaşi timp de o etică de muncă care poate fi de multe ori egoistă sau acaparatoare.

Eu nu am renunţat la necesitatea mea de a crea lucruri, de a scrie, de a imagina, dar ştiu că este o dorinţă pe care trebuie să o împac în fiecare zi cu nevoia mea de a fi o mamă care stă aproape de copilul ei. Nu voi alege între un lucru sau altul. Nici nu o să mă mai chinui să excelez în ambele. Voi avea răbdare să văd care sunt perioadele în care pot fi mai activă ca artist. Poate nu am cum chiar acum, poate peste caţiva ani, poate mai repede decat îmi imaginez sau chiar mult mai tarziu decat as vrea sa recunosc. Îmi privesc limitele şi le accept. A fost un drum lung şi al naibii de greu. Versiunea mea de mamă vreau să se adune ca variantă din alte milioane şi milioane de exemple ale altor vieţi de femei. Vreau să existe ca posibilitate şi ca încurajare acolo unde este nevoie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.