#ParentingYourself

Să ajung aici a fost greu.

Aici, acum, în ziua asta, cu toate experienţele, cu tot ce am acumulat, cu tot ce am ţinut în mine; cu incertitudini, cu lipsa de scop, cu toate sentimentele mele aglomerate, cu toate momentele în care am simţit ruşine şi că nu exist pentru cei din faţa mea.

Foarte greu.

Ne străduim să trăim în prezent, să nu ne împiedicăm de trecut şi să nu alunecăm în viitor.

E copleşitor, să te opreşti într-un spaţiu temporal golit de orice lucru vechi, un loc care ar trebui să îţi dea echilibru dar care este rupt de orice altceva. Prezentul asta trebuie să fie mai mult decât un hol.

Sunt aici, acum, eu care scriu şi mă uit la cum se construiesc cuvintele şi spre ce se îndreaptă fraza asta (şi că iarăşi e prea lungă), dar cu mine mai sunt toate momentele în care am mai adunat cuvinte, în care am mai scris, în care am mai trăit.

Mi-a luat mult timp pentru a mă putea bucura de un moment, de a fi prezentă, dar şi mai mult pentru a putea fi conştientă de ce semnifică acest prezent.

Astăzi înseamnă toate zilele de ieri prin care am trecut iar cele mai multe dintre ele nu au fost prea plăcute.

Şi chiar dacă ziua de azi s-ar putea să nu fie un punct grandios al existenţei mele, sunt super mândră de mine că sunt aici.

Toată chestia asta, mica demonstraţie pe care am făcut-o mai sus nu vine dintr-un webinar de dezvoltare personală sau vreo teorie de guru. Nu. E o realizare, destul de recentă, a mea.

Aş vrea să pot spune că am ajuns la acest stadiu de iluminare pentru că am trecut printr-un eveniment transformaţional, pentru că am fost marcată de ideile unui om cu care am vorbit, ale unui spectacol, oricum de ceva trăire artistică. Mi-ar fi plăcut să am o poveste extraordinară şi înălţătoare care prin puterea ei specială să inspire şi alţi oameni.

Dar nu am.

Realitatea este că instantaneul de activare a fost provocat de o postare de pe Instagram. Da. Am găsit această claritate care mi-a reclădit fundaţia psihologică într-o poză a unui citat de pe Insta.

Nici măcar nu am citit cartea, habar nu am dacă ce am înţeles eu are vreo brumă de legătură cu ce e scris în volumul respectiv.

#miracoleleseîntamplăonline

Acum câţiva ani nu aş fi fost în stare să îmi recunosc şi accept această … spontaneitate a conexiunilor. Aş fi citit cartea întâi ca să pot spune că numai în urma unei lecturi intense a unei CĂRŢI am ajuns la concluzii importante.

Am crescut puţin. Nu mă mai ascund după deget. Nu mă mai iau aşa în serios.

Această imagine pe care am găsit-o undeva noaptea cât timp învârteam ecranul Instagramului înainte să adorm – mi-a limpezit creierul şi m-a făcut să văd Adevărul:

Cum indiferent din ce familie vii şi cum ai fost crescut şi educat, vei avea mereu lucruri care lipsesc din dezvoltarea ta emoţională. Poate o să-ţi lipsească empatia, curajul, dragostea, umorul, încrederea. Cred că e imposibil ca părinte să poţi împacheta bagajul perfect, cu toate cele necesare, previzibile şi imprevizibile. Întrebarea este cum umplem aceste goluri? Cum umplem valijoara?

Mult timp m-au paralizat replicile:

„Ori ai încredere în tine, ori nu.”

„Ori eşti de succes ori nu eşti.”

Toate puse în cârca unui dat nativ sau chiar, cine ştie, providenţial.

Nu poate fi aşa, viaţa nu e făcută din surprize de la ouă Kinder pe care ori le ai ori nu le ai.

Viaţa e făcută din acumulări, din lucrurile pe care le putem învăţa.

Pedagogia e văzută la modul strict ca ceva ce se aplică în exterior. Profesorii învaţă elevii, adulţii învaţă copii şi noi când învăţăm o facem pentru un scop exterior: pentru a ajunge la facultate, pentru un job, pentru o validare.

Capacitatea asta enormă pe care o avem de a asimila informaţii şi a le sistematiza ar trebui să fie îndreptată în interior până la urmă.

Şi dacă am lua asta ca un antrenament zilnic orientat spre sine? Să ne învăţăm: să avem mai multă încredere în noi, să ne explicăm în primul rând ce înseamnă succesul în viziunea noastră.

În interiorul generaţiei mele (30-40 de ani) există o preocupare puternică pentru găsirea unor modalităţilor ideale de parenting; ne chinuim să găsim cuvintele potrivite pentru a ne ghida copii, căutăm şi citim despre cum să amprentăm delicat atitudini şi perspective empatice şi sănătoase emoţional. Poate am putea folosi aceiaşi energie pentru a ne gândi şi la nevoile copilului din noi, un copil din alt timp, care poate nu a fost crescut cu aceiaşi atenţie şi care are nevoie de o pedagogie a vindecării rănilor – un fel de parenting tardiv dar necesar.

Succesul pentru mine este că am reuşit prin multă muncă cu mine să ajung la un echilibru între minte şi emoţii.

E un succes faptul că am reuşit să cresc un copil care poate citi cu uşurinţă stările de spirit ale oamenilor, că eu i-am arătat cum să fie un omuleţ empatic (şi simpatic).

E un succes că am reuşit să elimin toate relaţiile toxice din viaţa mea şi am în jurul meu doar oameni lângă care pot să cresc.

E un succes că mi-am dat seama la ce sunt bună şi care este direcţia înspre care merg.

Sunt de succes pentru că am învăţat cum să am încredere în mine.

Hai să ne oprim în momentul de acum şi chiar înainte de a termina de citit rândul asta, – da chiar asta – înainte să ajungem la punct, să putem să ne simţim mândri de noi că este astăzi şi chiar dacă am fost productivi sau nu până la ora asta, să ne aducem aminte că a fost un drum al dracu de lung şi că oricât de singuri, ne avem oricând drept părinţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.