Feminism (I)

Plasat în orice subiect de discuție sau dialog, feminismul trebuie explicat. Chiar dacă există bine conturat de la sfârșitul secolului al XIX-lea iar discuțiile despre natura și condiția femeii au fost prezente din totdeauna, termenul feminism are nevoie de argumente și justificări pentru a fi rostit.

De ce?

E un cuvânt care stârnește frică, enervare sau chiar plictis când apare. Când îl rostești, trebuie imediat să faci un cuprins terminologic și istoric, iar cele mai multe discuții din spațiul românesc despre feminism se opresc la definiția de dicționar al termenului și la legitimitatea lui. Violul, violența domestică și căsătoriile făcute cu minore par a avea o legitimitate în sine, sunt lucruri care nu trebuie explicate pentru că toți le înțelegem. În mod ciudat, un termen care și-a tot prezentat motivațiile și valorile umanitare, are nevoie de o prefață, cam de fiecare dată.

Cred că este contra productiv să încep cu o definiție dată. Însăși esența feminismului ne permite, că suntem femei sau bărbați sau ne identificăm ca gender neutral, să începem de la propriile idei, de la propria înțelegere a lumii, notând personalul ca un punct de pornire.

Putem face acest exercițiu? Să te gândești la ce înseamnă feminismul pentru tine? Să îți iei o pauză chiar acum și să vezi ce imagini, ce cuvinte îți vin în minte imediat asociate cu feminismul. Mai exact, cum vezi tu lumea și cum îți explici mersul ei?

Pentru mine feminismul înseamnă să pot vorbi, să pot să-mi exprim părerile, să nu fiu redusă la tăcere pentru că la masă vorbesc numai bărbații, să pot alege ce fac cu corpul meu, cum mă îmbrac, cum mă prezint, cum arăt și dacă vreau sau nu să am copii. Mai înseamnă că pot alege o meserie care e considerată masculină (regia de teatru în cazul meu) și că făcând asta am dreptul să nu fiu agresată în nici un fel pentru sexul meu, ci să fiu criticată pentru valoarea artei în sine pe care o produc.

Feminismul înseamnă că mă simt în siguranță, că pot să fiu eu.

Vorbind despre feminism într-un articol, simt că fac un act de echilibrism și e nevoie să nu cad dar și să arăt că ce fac nu implică un efort prea mare. Dar recunosc că îmi este dificil să pot vorbi despre ceva ce mie mi se pare firesc și natural, dar care este tratat ca un păcat, amenințare, ceva dăunător, „terminator de feminitate” – în mod paradoxal.

Dar propun să începem altfel.

În Muzeul Imaginar, Andre Malraux explică următoarea idee: muzeele ne formează și ordonează gândirea despre artă, monopolizând prin modul în care sunt organizate expozițiile un singur tip de a relaționa cu ideea de artă. Muzeele pe care le vizităm, de Noaptea Muzeelor în București sau oriunde facem un city break sau un concediu (acum mult timp când încă mai puteam să călătorim oriunde) ne impun o relație de a privi și de a stabili ce e frumos. Muzeul imaginar este clădit în memoria noastră, în imaginația noastră de toate aceste fragmente vizitate, de la Louvre la MNAR, muzeul se conturează ca o autoritate despre cum trebuie să privim și ce este demn de a fi văzut.

Muzeul își face apariția în coordonatele care ne sunt familiare acum deabia în secolul al XIX-lea. Modelul arhitectural folosit pentru a clădi acest „templu al artelor„ este chiar modelul antic grecesc de templu, o clădire mare, impunătoare, de cele mai multe ori flancată de coloane robuste care impune o sobrietate și o imagine care există între religiozitate și regalitate.

E un spațiu profund masculin, unde mergem să privim în proporție de 85% nuduri de femei, cum ne amintesc Guerilla Girls.

Do Women Have To Be Naked To Get Into the Met. Museum? 1989 Guerrilla Girls null Purchased 2003 http://www.tate.org.uk/art/work/P78793

Instanțele de autoritate culturală există și în spațiul personal, domestic. Acasă, biblioteca există ca un fel de muzeu imaginar, un loc unde titlurile de cărți deja familiare ne imprimă o anumită viziune asupra ce înseamnă literatura, cunoașterea, cultura. Acum ceva ani, am făcut un experiment cu biblioteca mea, un conglomerat de colecții de cărți provenite din diferite surse: o parte moștenite, o parte adunate de mine, o parte primite. Experimentul meu era simplu: trebuia să scot din toată masa de volume, considerabilă ca volum de altfel, toate cărțile scrise de autori femei. Voiam să văd ca proporție câte cărți scrise de către femei există la mine acasă comparativ cu cărțile scrise de către autori bărbați. Rezultatul: o stivă mică de romane, cât să încapă într-o plasă de pânză. Ca procent pot estima că undeva la 2 %, poate mai puțin, autoare. De atunci am tot căutat să echilibrez procentele bibliotecii mele și vă pot spune că sunt undeva la 45%. Eu mi-am propus în mod activ să ascult mai multe voci feminine și am resursele pentru a le accesa cu un click, dar să ne gândim pentru un moment cum a arătat muzeul imaginar pentru generații întregi de femei care au crescut fără a fi expuse la partea de poveste spusă de o altă femeie. Avem nevoie să ascultăm aceste voci, reprezintă totuși jumătate din populația lumii și nu știu despre voi, dar mie îmi place să mă uit la un film până la sfârșit și nu ca cineva să mi-l închidă în mijlocul acțiunii.

Cum suntem educate să privim ? Care este identitatea privirii noastre? Care este textura modului în care aruncăm o ocheadă sau ne uităm pe furiș, sau întoarcem capul foarte subtil pentru a surprinde un detaliu la altă femeie? Cum ne uităm la femei? Cum ne uităm la bărbați? Ce înseamnă să fii o fată bună? Dar o domnișoară bine crescută?

Deși nu s-a identificat cu curentul feminist decât târziu în viață, abia în anul 1972, Simone de Beauvoir a fost prima persoană care a detaliat și analizat condiția femeii pe plan cultural, sociologic, economic, politic și antropologic. Pentru că aproape orice scriitură conține la început un ferment de autoreferențialitate, Simone de Beauvoir pornise de la ideea că voia să scrie despre sine, dar și-a dat seama rapid că pentru a vorbi despre sine, trebuie mai întâi să înțeleagă și să clarifice ce înseamnă să fii femeie în lumea în care trăia. Al doilea sex este o carte amplă care încearcă să traseze niște coordonate ale specificității sexului feminin în comparație cu cel masculin. Titlul indică cu justețe că a fi femeie este a doua natură, este a fi celălalt, este a fi al doilea și nu primul. Bărbatul este subiectul absolut, necesar, femeia fiind celălalt/cealaltă, neesențialul.

Faimosul citat : One is not born a woman, but rather becomes one –(îl scriu în engleză pentru că în această formă a devenit iconic) este deseori interpretat cu lacune cognitive ca fiind o referire la modul în care devenim femei pe parcursul maturizării și eventual după căsătorie și după copii. Autoarea se referă aici la faptul că identitatea de gen – femininul – este dobândit prin preconcepțiile, așteptările impuse și standartele normative ale societății. Suntem împinse într-o anumită direcție, nu este ceva ce ne cheamă biologic. Simone de Beauvoir face o descriere a modului în care fetițele sunt crescute și educate și îmbrăcate ca niște păpușele, conduse spre a avea doar scopul de a fi drăguțe și plăcute și de a fi obediente (o păpușă nu obiectează modul în care te joci cu ea). Viața aceasta de păpușă sau extins de marionetă este unul dintre motivele pentru care femeile devin mai departe în viață obiecte care pot fi manipulate ușor, neavând suficiente drepturi legale (vorbim aici de anii 40 în Franța, unde o femeie nu avea nici drept de vot și nici dreptul de a deschide un cont bancar) și fiind istoric păstrate la o veritabilă distanță de instituțiile de educație, fie ele școli sau universități – poate chiar un comentariu despre câte femei studiau în facultăți la momentul respectiv. Rolul femei este astfel văzut în imaginea unei păpuși care e menită să atragă estetic un bărbat și ca mai apoi în viața ei personală și publică să rămână un accesoriu.

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.