Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


clopotul de sticlă şi adicţia pentru depresii

Posted on October 29, 2012 by admin

“Art is a guarantee of sanity. That is the most important thing I have said. ”

“What interests me is the conquering of the fear, the hiding, the running away from it, facing it, exorcising it, being ashamed of it, and, finally, being afraid of being afraid.”

Louise Bourgeois

The Cells - exorcizarea amintirilor, închisoare pentru copilărie, concentrare a propriei istorii.

2000, Turbine Hall, Tate Modern – I Do, I Undo, I Redo

Maman – 2000

Louise Bourgeois mă obsedează de mult timp. Un artist la care mă întorc de fiecare dată când mă simt blocată sau dezamăgită… de oricâte ori ştiu că atârnă Clopotul de sticlă a Sylviei Plath. E un clopot imens de sticlă aici în Cluj, unul prin care ploaia, totuşi, trece. Poate e doar octombrie… poate e aerul ăsta de munte care există aici, condiţii atmosferice cu care nu m-am obişnuit încă. Poate e prea multă natură şi faptul că pot vedea dealuri dimineaţa pe geam. Poate e faptul că nu sunt obişnuită să văd case, oameni şi dealuri pe geam pentru că back home în podul meu ferestrele sunt schizofrenic orientate înspre cer şi restul lucrurilor nu există. Poate pentru că nu mă mai simt acasă nicăieri acum şi aş vrea să mă refugiez în ghearele unui păianjen imens, păianjen care să meargă cu mine peste tot. Poate pentru că sunt aşa o drama queen care se ia, în ultimul timp, mult prea în serios. Eu de fapt suspectez că e o problemă de vârstă, una care mă face să mă uit atent dimineaţa în oglindă şi să mă hotărăsc dacă am riduri sau sunt doar psihotică, asta sau chiar nu îmi port ochelarii de vedere cum trebuie.

Ca să-mi revin am revăzut Harold and Maude (1971) –   pentru că am adus aici aproape toată integrala de cult movies pe care am folosit-o la disertaţie. Mi-am adus aminte cum am stat închisă 6 luni în casă pentru a scrie lucrarea şi cât de mult îmi lipseşte autismul ăla când totul era simplu şi nu trebuia să comunic cu oameni. Seria de sinucideri ale lui Harold este clasică şi dacă asta nu te face să râzi nu ştiu ce altceva ar putea. poate doar filmele cu zombie marca George Romero sau anything Ed Wood, dar păstrăm asta pentru Halloween.

Da, acum că mă gândesc pare ceva ce s-ar putea întâmpla în Cluj, chiar la adresa unde stau  :

Nu am mai descoperit lucruri noi, aştept să înceapă Temps d’Images, tristă într-un fel pentru că anul ăsta nu lucrez în festival şi trăiesc aici, ironic, vorbesc constant cu Silvia care îmi trimite live updates din FNT – all drama and … drama, şi trebuie să recunosc că e foarte ciudat pentru că e primul an când nu merg şi mă gândesc că oamenii din cerc, colegii mei cesieni, se duc împreună la spectacole şi vor vorbi mult despre asta şi eu nu sunt acolo ca să ne alimentăm obsesiile noastre comune pentru săptămâni întregi. îmi dau seama acum că oricât de mult îmi doream să dau foc sediului Cesi, au fost doi ani super tari de nebunie haotică şi creativă.

Sunt patetic de nostalgică… e din cauza clopotului de sticlă, care sper să dispară strivit de păianjen şi de ceva autorenunţare la stări dubioase… pentru că până la urmă Depression is merely anger without enthusiasm.

E amuzant că de fiecare dată când mă simt ca ultimul om de pe lume – şi nu citez aici un titlu de Fukuyama, hahaha, nu – îmi aduc aminte de ce spunea tata când eram mică şi plângeam din cauza unei probleme existenţiale/liste : “Mădălina, citeşte mai bine o carte”. E absurd de amuzant pentru că asta era replica lui tata pentru orice: sunt un eşec- citeşte o carte, tigrii siberieni sunt decimaţi – citeşte o carte, o să mor singură devorată de câini alsacieni – citeşte o carte, cred că a început apocalipsa – citeşte o carte. De asta, cred că tata are dreptate şi ori de câte ori  sunt deprimată şi mă simt stupid, citesc o carte. Danilo Kis – Enciclopedia morţilor şi Jose Saramago – Eseu despre orbire par două lucruri care ar putea ajuta… desigur cu votcă, ţigări şi mâncare multă şi scârboasă.

Am auzit că ai nevoie de 21 de zile pentru a dezvolta o adicţie, 3 săptămâni şi poţi fi dependent. Adicţiile cu adevărat interesante ţin o viaţă, dar pare mult mai challenging, ca în aproximativ o lună, să poţi proiecta, stabili şi “executa” o adicţie constructivă. Asta nu înseamnă că o să încep să îmbrăţişez copaci şi să aberez despre unicorni roz, dar poate puţin optimism, genul ne-greţos, ar putea să fie amuzant, la fel cum modul în care oamenii din Cluj se enervează calm (calm-enervează) sau cum pronunţă înjurăturile de parcă ar fi ingrediente de pe o sticlă de şampon, mă face să râd cu convulsii în sinea mea.

Leave a Reply




↑ Top