Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


they call me a stalker, i say it’s just a way of life

Posted on October 30, 2012 by admin

Sunt o babă voyeuristă.

Nu m-am gândit până acum că pasiunea mea de a urmări oameni – să o numim pasiune? hai să-i spunem hobby – ar putea fi catalogată drept voyeurism. Mi se pare de bun simţ atunci când cunoşti oameni noi să operezi un minim şi decent google,  pentru cei înclinaţi spre manie poate chiar să verifici şi declaraţiile la fisc, dar oricum să ai un suport de informaţie basic, din politeţe. Nu e exagerat şi nici intrusiv, e o formă de altruism …interes faţă de ceilalţi în afară de propria persoană..ceva budhist?… cred…  oricum, nu o boală (faptul că aranjez obiecte pe rafturi în supermarketuri pentru că stau strâmb – aia e o boală de care sunt complet conştientă).

Dar cum îi povesteam colegei mele de grupă, Larisa, despre vecinii mei şi cam ce activităţi întreprind (am un geam imens, generos la capitolul perspectivă), am fost prinsă de mână şi cu privirea de şoc şi groază, am fost avertizată: “Ai ajuns vecina babă şi voyeuristă”. (babă fiind aici pronunţat ca adjectiv)

Universul meu a făcut o mică implozie, ca în desenele Disney cu marţienii ăia mici, cvasi-romani. Am avut revelaţia: ce fac de ani de zile este sclerozat şi bolnav. Am hotărât să mă tratez, urgent.

Au trecut câteva zile şi am ignorat orice acţiune a vecinilor, mi-am impus să nu mai stau agăţată de fereastră, în poziţii nefireşti, pentru a vedea dacă în casa de alături comunitatea de doamne divorţate face ceva exotic (doamnele, 3 la număr, care cu banii adunaţi din partaj şi-au cumpărat o casă împreună, un labrador, 3 câini mai mici şi hiper-blănoşi şi 2 majordomi (fix majordomi – poartă o specie de uniformă şi sunt foarte gen Anthony Hopkins în Remains of the Day)… am ignorat şi vecinul din casa de vis-a-vis care lucrează cu asiduitate în fiecare seară la o planşetă, ori construieşte ceva catedrală neogotică ori  un plan elaborat militar… vecin cu care din cauza distanţei mici dintre geamurile noastre am dezvoltat un protocol în care ne prefacem că nu ne observăm reciproc, chiar dacă eu mă holbez, iar el e paranoic, bănuiesc, în legătură cu ce se află pe planşetă… am ignorat până şi pe vecinul  cu care sunt uşă în uşă, adam – un tip englez care ascultă muzică pop de gagici şi o înşală pe prietena lui numai sâmbăta..adam ştie că eu ştiu că el se preface că eu nu ştiu, iar prietena lui nu ştie absolut nimic…e un acord tacit între noi, mai ales că mă distrează replicile cu care agaţă fetele ăstea “sabatice”.

Postul ăsta a durat 3-4 zile .. au fost nişte zile destul de plictisitoare… pentru că în acest cartier din Cluj materialul biografic abundă, chiar stă să pocnească.. şi încă nu am investigat cum trebuie vecinii de la parter….un australiez care vorbeşte română, un fotbalist obsedat de curăţenie şi ceva fată tocilară care pare malefică sau chiar un potenţial criminal în serie…deabia aştept să găsesc legătura dintre ei, sunt absolut sigură că există una.

în a patra zi mi-am acceptat condiţia de “trăiristă” prin vizor şi mi-am spus că deşi nu sunt james stewart în Rear Window şi Hitchcock clar nu îmi regizează viaţa – pentru că nu am una şi în inexistenţa ei nu există nici suspans – voi continua să practic acest mic şi nevinovat passatempo.

Leave a Reply




↑ Top