Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


artă şi zăpadă în viena

Posted on February 26, 2013 by admin

Viena este singurul oraş în care nu mă simt turist nevrozat, oraş pe care îl frecventez o dată pe an sau chiar mai des … since 1998 (când scriu date începând cu 199.. mă simt matusalemică… adică am colegi născuţi în 1994 …botox din toamnă, s-a hotărât).

Am ajuns în viena sâmbătă după amiază. După un ramen la Akakiko şi un copa marroni la zanoni (desert fetiş de când eram în generală: piure de castane desfăcut gen spaghetti cu sos de rom, caramel, îngheţaţă de castane şi frişcă – un ceva simplu, dar un ceva-ceva extrem-decadent) ştiam cu siguranţă că toate dramele posibile din viaţa mea au dispărut odată cu urmele de linguriţă harnică pe platoul de desert

Plănuisem un program cultural pentru acest sejur de acum 2 săptămâni, încă în sesiune – cu o parte din mine traumatizată şi cu cealaltă concentrată să nu cedeze în faţa pericolului de a comanda bilete la opera din viena, care, like we all know costă o avere;  totul a fost organizat în detaliu: când am ajuns la hotel biletele pentru Musikverein şi teatru ma aşteptau la recepţie într-un plic opulent pe care numele meu era scris cu auriu – cum se face că detaliile ăstea ne fac să ne simţim mai bine, mai frumoşi-gustoşi ? – iar adresele erau deja notate în agendă cu staţia de metrou corespunzătoare – paranteză asociativă aici: iubesc sistemul de metrou din viena, nu atât de mult ca cel din berlin, dar nu voi fi niciodată fan london tube; cât de mult îmi lipseşte metroul în cluj! – poate e stupid, dar când m-am întors acum la bucureşti, marius a venit să mă ia de la gară şi dintre toate lucrurile posibile mi-am dorit cel mai mult să mă plimb cu metroul… la 8 dimineaţa…. după 10 ore de mers pe tren… riding coach btw.

anyways, duminică, după ce dimineaţa am fost la Spanish Riding School – am o obsesie pentru cai şi mama la fel, deci a fost alegerea perfectă de ‘matineu’ care s-a terminat cu “mama, îmi iei şi mie un lipiţan, te roooooog?!”, logic – seara am ajuns la Musikverein – Wo die Musik zu hause ist – adică această casă unde muzica este acasă ca în casa ei.

în Sala Brahms am avut un moment de gagică rusoaică care vede mult aur şi zice da, o să-mi fac şi eu dormitorul aşa… glumesc… poate doar un perete. O sală superbă, foarte secol 18 cu tot ce trebuie: stucaturi cu amoraşi, bucheţele de flori, ghirlande şi coloane ionice  şi o acustică blu ray-ish absolută- what more could you ask for?

Soprana Miah Persson – o tanti suedeză blondă  frumoasă (pleonasm?) cu o voce divinisimă a cântat în germană partituri din Clara şi Robert Schumann, Grieg, Strauss – în germană(!!) spre disperarea mamei mele. I like everything german aşa că tot programul mi-a creat o stare de relaxare totală, concertul şi paharul de pinot gris din pauză.

Astăzi, după entuziasmul de a afla că pot purta măsura 36 – sună vulgar, dar size does matter şi nu cred că nimic nu te poate bucura mai mult decât să poţi purta haine de anorexice – no offence anorexic people – am ajuns la The English Theatre de pe Josephsgasse unde am văzut The Woman in Black  în regia lui Matthew White. De foarte mult timp nu am mai fost la teatru având senzaţia  că învăţ ceva  extrem de practic pentru studiile pe care le fac. Nu mă aşteptam la ceva contemporano-artistic şi nu asta este ideea la acest teatru. Am văzut un spectacol foarte catchy, care te ţinea pe marginea scaunului cum spun englezii … nici o secundă în care să te plictiseşti sau să te uiţi la ceas, un decor simplisim în care 3 scaune şi un cufăr construiesc un cimitir, o birjă, un birou, o mlaşţină şi o casă bântuită…şi chiar şi o biciletă …şi un tren.

2 actori geniali: Roger Ringrose şi Tom Micklem mi-au adus aminte de ce îmi doresc să văd pe o scenă de la nişte actori: textul care devine dialog şi nu textul care rămâne un exerciţiu de memorare a replicilor. dicţie perfectă, decenţa gesturilor mici care exprimă mult, economie, economie, economie – a mişcării, a volumului vocii, a decorului, a luminii… o reducţie (exact ca trendul în bucătăria europeană), un concentrat care te face să spui: până la teatru avangardist care rupe gura târgului, you must have the proper trained actor. Roger Ringrose a jucat pentru the Lyric Hammersmith, cu Jeanne d’Arc a ajuns la Avignon iar King Lear l-a făcut la The Barbican. Tom Micklem a absolvit The Bristol Old Vic School în 2007 – un actor care işi foloseşte vocea şi corpul cu o eleganţă pe care nu am văzut-o până acum la un actor atât de tânăr.

Mă uit acum peste caietul program şi mă distrează cum numele regizorului este ceva mic şi neimportant în sine. paginile cele mai multe sunt dedicate dramaturgului şi scriitorului – The Woman in Black fiind o dramatizare după cartea cu acelaşi titlu scrisă de Susan Hill, adaptarea dramaturgică Stephen Mallatratt. Această adaptare pentru scenă se joacă in the West End din 1987, fără întrerupere. Tot în booklet – pagină dedicată light designerului – Nick Richings – şi o reclamă cu un nou restaurant deschis de Ion Nemţoi (nota bene! Internationalen Kunstler, cu umlaut acolo unde trebuie )- da, îl ştiţi din anii 90 – vaze de sticlă flamboiante şi magazin pe Calea Victoriei.

A fost o experienţă extrem de plăcută şi din care am adunat multe hint-uti şi tips & tricks for the stage – lucru pe care nu îl simt când merg la teatru chez home pentru că oamenii nu îşi asumă total ceea ce fac.

Deabia aştept să merg mâine la MUMOK să văd ultimele expoziţii – Franz West most likely.

Life is good and art even better.

Leave a Reply




↑ Top