Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Despre Alessandro Baricco, cărți, ‘la civiltà’ și cum ne place de fapt să scriem

Posted on April 22, 2017 by admin

Primul meu contact cu Alessandro Baricco a fost lectura volumului Barbarii. Eseu despre mutație (carte apărută prin 2009 – devorată și comentată de toți cunoscuții mei). Era un subiect la care ajungeam deseori cu tata în discuțiile noastre (‘cam’ contradictorii) despre artă și literatură. Barbarii era un teren comun – o polemică cu care eram amândoi de acord, o ancoră în stabilirea unui teren comun de unde priveam și analizam ce se întâmplă cu civilizația (în sensul devenirii ei istorice). Era și ușor să ajungem în zona acestui eseu fiind consumatori de vinuri barbare pe care tata le aprecia în mod deosebit : ” Sigur nu e regiune controlată franțuzească, dar au podgorii bune și în Chile și în Canada.”  Vinul și filozofatul nostru după masa de prânz, chiar dacă împotmolit când venea vorba de artă contemporană sau ‘complexitatea’ generației mele, curgea ca într-o cafenea progresistă și conservatoare în același timp – uite genul ăsta de lejeritate și seriozitate îmi lipsește în conversațiile pe care le am (să poți glisa cu ușurință de la tematica celei mai bune ciorbe de burtă – care era de găsit în birtul La Gogoșaru’ în anii 90 în București – la Hegel, poezia lui Saint John Perse și rapid spre vinurile albe de Huși musai făcute șpriț cu apă minerală de la ’sticlă de sticlă’ (sifonăria Bum-Bum dinspre Matei Voievod).

Pentru că nu mai am voie să mă mișc prea mult din cauza imensității pe care o port în mine și pentru că nu vreau să nasc în bucătărie, mi-am făcut provizii de lectură în jurul canapelei și a patului astfel încât totul să fie la îndemână și să mă pot considera în continuare productivă chiar dacă dinamismul este anemic. Selecția am făcut-o din biblioteca lui tata – seria de la Polirom de la începutul anilor 2000. Am dat iarăși peste Baricco dar de data asta în varianta de roman: Mătase și Ocean Mare. Mi se pare chiar un bun ferment de gândire să te întorci la serii vechi  ca să vezi ce se mai citea acum 15 ani, care erau politicile editoriale de pe atunci și evoluția prețului de carte.

Mătase e un adevărat livre de poche – o carte subțire, de aproximativ 100 de pagini, care și prin realitatea ei cea mai practică inspiră lejeritatea materialului amintit în titlu . Cu porțiuni mici de text așezate în 65 de capitole, degajă un ritm interior care pe cât de rapid se exprimă în velocitatea lecturii, pe atât de lent se dezvoltă în interiorul narațiunii.

Primul capitol, pagina 1, Mătase, Alessandro Baricco, editura Polirom, 2003:

“Deși tatăl său și-a închipuit că fiul are un viitor strălucit în armată, Herve Joncour a sfârșit prin a-și câștiga existența cu o meserie insolită, de care nu era străin, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de feminină. Pentru a trăi, Herve Joncour cumpăra și vindea viermi de mătase.

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbo, iluminatul electric era încă o ipoteză și Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârșitul.

Herve Joncour avea 32 de ani.

Cumpăra și vindea.

Viermi de mătase.”

Premisa acțiunii și totodată primul contact cu scriitura mi-au imprimat o atmosferă extrem de specifică a narațiunii, dar în același timp un spațiu al tehnicii literare care îți modelează imaginarul spre simplitatea care conservă substanță concentrată, delicată și adictivă la fel ca drumurile de luni de zile spre Japonia pentru a vedea un singur lucru pentru câteva clipe. E un ciclu de viață, la fel ca ciclul de viață al viermilor de mătase care funcționează cu precizie și repetiție. Repetiția fiind o strategie și o unealtă eficientă în dimensiunea redusă a romanului unde capătă puteri supreme de sugestie: drumul care este întotdeauna amintit ca traseu geografic, pasaje lungi care imprimă și durata reală a voiajului, durata reală a vieții care dormitând într-un cocon de rutină și detașare, se trezește sub impulsul experienței simțurilor și al trăirilor (poate) deabia la sfârșit.

Tot ieri am terminat romanul și mi-am notat pe caietul meu de idei rapid doar titlul pe care l-am încercuit și am scris: tehnică, răbdare Mădălina.

Am căutat imediat conferințe, lecturi și interviuri cu Baricco pentru că știam că este un speaker bun. Așa am dat peste un discurs al său din 2012 de la un salon de carte din Torino. În aproximativ o oră, Baricco își propune să vorbească despre cele 7 lucruri pe care le-a învățat în cariera lui de 25 de ani. 7 lucruri – își dă seama că sunt de fapt doar 3. Primul ar fi ‘la bola’ – bula în care scriitorul trebuie să lucreze, un element de protecție pentru concentrarea atenției și pentru un ritm de lucru susținut, o bulă în care există o galerie de ‘idoli familiari’ care hrănesc nevoia de reper și de ‘înțelepțeală’ aflată de la un ’sagista’. Ieșirea din bulă este pentru a observa societatea și pentru a putea fi în contact real cu ce se petrece (așa explică cum a scris Barbarii). Următorul lucru interesant despre care vorbește este meseria de scriitor – un fapt pe care îl analizează pe parcursul secolului pentru a puncta marile schimbări care s-au petrecut în viața și meseria de a scrie. Scriitorii de acum 50 de ani aveau o meserie secretă, păstrând într-un fel taina modului lor de lucru, având o viață privată, o intimitate anonimă. Acum, scriitorii la fel ca rock starurile apar și în reviste de modă, sunt atotprezenți și parcă mai tot timpul vorbesc în public.

Prorocirea trecerii la ‘civiltà dell’imagine’ este o ‘profeție’ care nu s-a produs. Aici notează Baricco ceva cu adevărat ispititor ca teren de discuție: cum programăm anumite coordonate pentru viitor care par atât de sigure și cum viitorul este încă ‘furbo’ și ne demonstrează că certitudinea este întotdeauna pariul perdantului. Are o anecdotă chiar simpatică: acum 30 de ani își putea imagina un telefon SF care urma să fie inventat prin care să comunici numai prin video sau imagini, prin care să vezi persoana cu care vorbești, dar nu s-ar fi gândit niciodată că telefonul care va exista într-un secol al tehnologiei imagistice va fi accesat de utilizatorii lui mai ales pentru funcția de a scrie mesaje. Și observația este justă. La nivelul cotidian, scriem foarte mult, că este o ’stare’ pe Facebook, că e un micro status pe Twitter sau că stăm pe whatsapp sau suntem mai retro-romantici și scriem Sms-uri și mailuri – tot scriem și facem asta mai mult decât o făceau părinții sau bunicii noștri. Poate calitatea sau corectitudinea limbii nu mai e ce era, dar mecanica, reflexul, impulsul scrisului există. De ce? Baricco spune că ne dă timp, ne dă timpul necesar de a alege la ce vrem să reacționăm (răspundem unei cunoștințe imediat la un mesaj sau avem răbdarea necesară de a aștepta să dăm reply la ultimul rând scris pe messenger de iubitul/iubita noastră?). Timpul în ecuația asta capătă o importanță solidă în modul în care ne gestionăm relațiile cu oamenii și propria umanitate.

Mai vorbește de niște idei care îți îmbârligă mintea – printre altele are o pledoarie pentru forța limbii în scrierea literaturii care își derivă câteodată frumusețea din pasaje nu tocmai corecte sau robuste ca structură sintactică, ci mult mai vocale, poate chiar o leacă regionale.

În final, a scos o carte frumoasă, cu coperți groase, de piele și margini verzi  și a citit un pasaj scris de Beppe Fenolio. Mi-am adus aminte de două lucruri: cât de puternică este materialitatea unei cărți și cum nu cred că această ’specie’ va dispărea și cât de magic rămâne schimbul povestitor-ascultător și cum povestirea în sensul de lectură cu voce tare păstrează un totem sacru în sensibilitatea mea, îndrăznesc să spun, a noastră.

Aici link conferință:

https://www.youtube.com/watch?v=rDYR4ClS3dM Alessandro Baricco live @ Salone del libro Torino 2012

Later Edit: Baricco are și o școală (da, este și visul meu să fiu guru spiritual-cultural și să dau lumii inside-ul înțelepciunii pe care o posed), pare să aibă niște programe tare faine,  link: http://scuolaholden.it

Leave a Reply




↑ Top