Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Being late – adică să întârziezi în tot și în toate

Posted on January 14, 2019 by admin

Ce înseamnă să întârzii? Și cât de grav este ?

Eu am fost crescută cu o idee strictă despre punctualitate.Tata avea un spirit mai nemțesc decât currywurstul și mi-a imprimat obligația trăită visceral de a nu crede în nici un sfert academic. La fix însemna – la fără 10, plecatul la aeroport se făcea cu o marjă de 3 ore, iar cumpărăturile în coșul de Metro se puneau în ordinea descărcării lor ca să respectăm programul stabilit.

Să întârzii însemna pentru mine rușine, că cineva o să te umilească, o să-ți dea 10 bile negre și nu o să te mai placă niciodată, să întârzii era ceva care “nu se face”. Îmi aduc aminte și acum teroarea pe care o simțeam dacă ajungeam cu câteva minute după ce intra profesorul. Coridorul gol, nici un coleg care să sprijine peretele în vecinătatea ușii de clasă. Respiram adânc, îmi ghemuiam tot corpul, băteam la ușă și intram cu pași de gheișă chinuită; sentimentul de abominație făcută, privirea profesorului, remarcile, vinovăția, rușinea(cuvânt subliniat aici).

De asta cred că în toate activitățile mele de adult mi-am creat o obsesie a rigorii punctualității. Să ajungi cu 15-20 de minute înainte de a fi prea devreme de a fi punctual(dacă are sens), adică cu un 20-30 de minute înaintea tuturor. Știu că intram într-o stare de anxietate dacă înainte de un curs ieșeam cu colegii și nu puteam conta pe ei să își termine cafelele-berile în timp util pentru a-mi respecta ritualul de ajuns absurd de devreme, din cauza asta încercam să evit aceste situații prin izolarea de situații de socializare.

Cu toate rigorile mele, în ciuda organizării maniacale, într-un mod ridicol de amuzant, nu am întârziat aproape niciodată la o întâlnire/curs dar nu am reușit să fiu punctuală cu nimic din viața mea. Încă mă face să râd realitatea acestei conștientizări.

Mi-a luat foarte mult să-mi dau seama că punctualitatea dusă la extrem este o reală pierdere de timpi, timpi esențiali, toți timpii  ”de ajuns mai devreme” care se adună cu toate țigările fumate – asta ca să nu arăți ca un idiot pierdut în spațiu care așteaptă, cred că suma este undeva la zeci de ore și plămâni tăbăciți extra.

Se întâmplă să întârziem oricât de logistic-organizați am fi,  un accident (vărsat cafeaua fix înainte de a ieși din casă, un autobuz care și-a schimbat ruta deodată, a bad hair day), o situație neprevăzută, lucruri pe care nu le putem controla, care nu țin de noi, ne fac să întârziem.

Și de multe ori viața întârzie să se întâmple. Amânăm vise importante pentru noi, lucruri care contează și care ne-ar face fericiți sau pur și simplu nu ni se întâmplă – nu întâlnim partenerul de viață, relația, oportunitatea, motivația, ceva-ul de care avem nevoie.

Câteodată corpul nostru întârzie, nu ne dezvoltăm în ritmul comun-conform (eu port în continuare aceiași mărime la sutien ca la 13 ani), ciclu întârzie și ești însărcinată, moartea întârzie și oamenii bătrâni stau la pat foarte mult timp chinuindu-se.

Ne frustrează că lucrurile nu se întâmplă “la timp”. Nu avem răbdare – la coada de la casa de marcat, la anaf, în trafic, la cât durează să apară o serie nouă de episoade.Nu ne dăm timp pentru că întârziem, pentru că trebuie să fim undeva la un anumit timp.

Cu timpul am învățat să am răbdare și să înțeleg că punctualitatea este o noțiune mai bine utilizată în exprimare.

Îmi doream foarte mult să fiu un scriitor cu un debut ‘tânăr’, în mintea mea asta însemna înaintea lui Francoise Sagan- Bonjour Tristesse. Voiam foarte mult să îmi completez doctoratul cu toate “acoladele” până în 25 de ani pentru că asta era în căpșorul meu un cercetător/academic care începe la timp. Credeam că până la 30 de ani o să am o casă a mea, o familie și o să fiu căsătorită. Sunt un scriitor pentru că asta este conformația mea intimă de exprimare, nu am publicat nimic până la 18 ani și nici după și nici încă; la 25 de ani începeam  deabia a doua licență pentru că voiam altceva, am făcut un copil până în 30 de ani dar nu sunt căsătorită, nu am casa mea și nu sunt într-o relație.

Nu știu dacă am greșit pentru că nu am vizualizat panouri cu targeturi, pentru că nu am fost destul de motivată, pentru că îmi puneam întotdeauna o presiune imensă asupra mea, pentru că eram atât de obsedată să nu întârzii.

În ultimii ani, adunând experiențe întârziate, mi-am dat seama că viața nu este punctuală – nici ca timp(i), nici ca explicații specifice.

Am 31 de ani și încă mă simt ‘confuzată’ cu ce vreau de la  viață, nu știu ce o să fac când o să fiu adult pentru că mai am nevoie de niște timp ca să cresc mare .

Vorbind cu o fostă colegă de liceu, mi-am dat seama că multe dintre noi (folosesc femininul pentru că am terminat liceul Hasdeu unde nu foloseam pronumele masculin pentru că nu existau băieți) ne-am chinuit foarte mult in our 20’s. O serie de alegeri nepotrivite, goana după următoarea promovare, gestionarea feminității într-un feminism balcanic care nu îți permite de fapt decât o realitate paradoxală: gagici para-educate și independente care sunt singure și care de multe ori fac compromisuri enorme de gospodinărit mental pentru a rămâne în  relații toxice, de unde și obsesia de a repara partenerul și de a salva oamenii care nu vor să se schimbe, frica de a face ce ne dorim, amorțeala care vine cu alegerea de a face orice în afară de ceea ce ne dorim. Ajunse la 30 de ani, lucrurile încep deabia acum să se așeze (mulțumim zeilor și aspectelor planetare pozitive + Fuck you Mercur retrogad!): un mod mai sănătos  de  a privi relațiile cu partenerul, cu părinții, o reconversie-profesională, mai multă grijă pentru sănătatea corpului nostru – în tinerețe nu mâncam ca să slăbim – acum mâncăm ca să vitamine-antioxidanți – care să ne ajute să nu ne descompunem.

ETA-ul nostru de maturizare a fost tricky, înșelător, luuuung, dar ne-a acordat spațiul necesar unui cumul de experiențe care ne fac acum să privim lucrurile cu o oareșcare înțelepciune și să păstrăm ce este bun lângă noi fără să-l sufocăm sau să îl chestionăm constant dacă chiar ne place pentru ceea ce suntem (se aplică și la relații și la pasiuni).

Să ai mai multe escale pentru că nu ai găsit un zbor direct poate fi un lucru bun – poți să întâlnești cu o experiență în plus trecând prin mai multe aeroporturi decât printr-unul singur.

Leave a Reply




↑ Top