Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Despre singurătate

Posted on January 28, 2019 by admin

În mai toate etapele vieții mele m-am  întâlnit cu singurătatea. Am  simțit-o diferit la fiecare vârstă: după ce plecau părinții la muncă, sora mea la școală și eu nu voiam la grădiniță, așa că rămâneam într-o casă în care singurul zgomot care se auzea erau geamurile care tremurau când trecea troilebuzul pe bulevardul Ferdinand, în adolecență când îmi căutam prietenii și acceptarea lor și nu știam cum să fac asta, în facultate când îmi impuneam să fiu singură pentru a putea studia pentru că nu știu, pentru că pur și simplu asta făceam, când am ajuns la Cluj și locuiam într-o garsonieră unde totul era alb – o atmosferă dezinfectată care punea și mai mult în evidență că nu se mai afla nimeni acolo în afară de mine. Nu știu dacă am fost un copil singuratic, dar cele mai multe  amintiri pe care le am sunt  cu mine, fără alți oameni în jur.

Pentru că m-a tot urmărit, am decis să mă întorc și să o privesc în singurul mod în care știu – gândindu-mă la ea ca o temă de cercetare, ca un subiect care trebuie aprofundat și studiat pe viu.

Asociem singurătatea de obicei cu ceva negativ, cu ceva trist, gol, cu enervant de prea multă liniște, cu lipsa atenției și afecțiunii celorlalți. Poate e ceva în neregulă cu noi, poate alți oameni nu vor să fie în jurul nostru, poate alegem asta inconștient ca un sistem de apărare, poate se întâmplă oricum pe măsură ce îmbătrânim. E clar că avem nevoie să fim incluși, să ne validăm realitatea prin dialogul cu ceilalți, să facem parte dintr-o comunitate, trib urban de prieteni, colegi, cunoștințe – e clar pentru că așa spune autoritatea de Hygge și cam asta ne face fericiți.

Întrebarea este cum ne raportăm la singurătate și ce înseamnă pentru fiecare. Am auzit de multe ori când eram mică oftatul cucoanelor în micile conversații de cafea despre ’singurătatea în doi’ – cred că era modul lor just și elegant de a vorbi despre propria căsnicie, nedivulgând detalii intime, dar fiind destul de edgy pentru a da de înțeles delicat și manierat că lucrurile nu au stat așa de bine – erau toate văduve. Doamnele ăstea de 80 de ani în anii 90 nu aveau o cultură a sharingului și nu și-ar fi povestit niciodată în detaliu istorioare personale de budoar. Nu pot să nu mă gândesc că și asta era o atitudine care susținea o stare de singurătate, oricât de în colectivitate erau întâlnirile pentru remy și cafea.

Nu mai stau sub mese ca să mă joc sau să trag cu urechea la conversațiile adulților (mint, asta fac constant, sunt super curioasă de orice vorbește oricine) și nu mai sunt fetița care gândea că singurătatea vine în calupuri mari pe tot parcursul vieții.

Acum singurătatea apare în momente ale zilei : nevoia de a împărtăși cu cineva real și nu cu camera de la telefon lucrurile simpatice pe care le face copilul meu, trezitul de dimineață, a lua masa cu o farfurie și o furculiță, seara după ce am citit poveștile și băiatul meu a adormit și închid cu grijă ușa de la dormitor și mă gândesc că asta este timpul meu liber și trebuie să fac ceva doar cu mine.

Am citit mai de mult un articol pe BrainPickings despre Active Solitute/Active Aloneness și cum este ea benefică pentru oamenii creativi. Era amintită Sara Maitland cu How to be alone și cum autoarea caută starea de liniște : I got fascinated by silence, by what happens to the human spirit, to identity and personality when the talking stops, when you venture out into that enormous emptiness.

Din câte îmi aduc aminte, tanti asta s-a mutat undeva departe de zgomot și populație în Scoția și a descoperit cum singurătatea nu ne face antisociali, ci dimpotrivă mai dispuși și mai deschiși la contactul real cu ceilalți. Posibil. Da. Adică înțeleg. În interiorul propriei mele singurătăți, apreciez cu mai multă candoare întâlnirile cu prietenii, o conversație la telefon, un mesaj, modul în care pot să răspund acum la ce îmi povestesc oamenii din jurul meu. Înțeleg cum cineva își poate dori să evadeze dintr-un oraș supra-aglomerat in a galaxy far far away …. și pot să empatizez cu ideea că da singurătatea îți oferă foarte mult spațiu pentru propriile idei și timpul și atenția necesară pentru a le explica, scrie, dezvolta. Am putut să fac foarte multe lucruri creative de când sunt singură și poate într-un context de relație+copil nu aș fi mai avut aceiași cantitate de timp. Poate. Nu știu.  Mă gândesc la asta ca fiind partea pozitivă și luminoasă a solitudinii, că vine la pachet cu o rezervă mare de timp când meseria este de a fi ‘făcător’ de ceva – ca să nu spun ‘creator’ că sună ocult și vestimentar.

În viața noastră socială, mergem spre un grup, spre comunitate, avem un anumit set de cutume, “obișnuințele” de a ne vedea cu prieteni, de a vorbi, de a fi împreună după modelele pe care le-am văzut acasă sau după care am tânjit tocmai pentru că nu le-am văzut acasă. În viața noastră interioară, timpul meu eu cu mine, suntem ghidați de alți parametrii, reglajul acestei traiectorii este stabilit de un set de crezuri și valori personale care ne fac să ne prețuim spațiul de singurătate sau dimpotrivă să-l anulăm, să-l facem să nu existe niciodată. Cunosc oameni din ambele “școli de gândire”, persoane care țin foarte mult la timpul lor cu ei înșiși (aici mă aflu și eu ca adeziune) și cei care practic nu știu ce să facă cu ei și sunt mereu înconjurați de oameni, partener, zgomot, televizor, ceva care să acopere – să-i acopere pe ei, -i.

În același timp, eroii noștri culturali sunt de fapt niște singuratici: de la exemplele iconice ca Greta Garbo care au transformat singurătatea într-un stil de viață misterios și plin de feminitate de lady, până la orice artist/scriitor/regizor/muzician/”creativ” .

Tot  din articolul cu pricina mi-am notat în carnețelul meu de citate (am plăceri de pensionară – colecționez  batiste cu danteluță și caietele program de la teatru dacă aveați dubii): Loneliness is subjective – it’s the somber gap between the relationships you have and the relationships you want. (…) Feelings of loneliness depend on one’s aspiration for contact, perception of contact and evaluation of social ties.

Singurătatea e tristă dacă îți lipsește o legătură umană după care tânjești și fără de care te gândești că nu poți trăi complet. Câteodată singurătatea poate fi o oportunitate. Distanțarea – atunci când faci câțiva pași în spate pentru a prinde orizontul complet al unui tablou - te face de multe ori să vezi mai bine, cu o panoramă deschisă asupra întregii lumi sau chiar a universului –  mi se pare încă magică prima fotografie făcută în spațiu a planetei Pământ (echipajul de pe Apollo 17, data e 7 decembrie 1972 – nu e chiar prima prima fotografie dar e prima care e colorată și arată frumos), faptul că a fost nevoie ca niște oameni să plece de acasă la o distanță de 29,ooo km ca să putem vedea de fapt unde trăim mi se pare o idee frumoasă despre perpectivă și într-o paralelă cuantico-emoțională exact așa văd și eu singurătatea ‘activă’, singurătatea pe care o alegi, pe care o trăiești ca o experiență de înțelepțire și nu de disperare – e cum ai fi pe Lună și te-ai uita la sfera asta albastră în care ai trăit toată viața, pentru prima oară. Pentru că Pământul nu e plat și singurătatea poate fi o chestie mișto.

https://www.indiatoday.in/education-today/gk-current-affairs/story/first-earth-photo-from-moon-html-1321237-2018-08-23

Scrisul este o activitate singuratică. Oriunde ai scrie, în pat, la birou, în bucătărie, într-o cafenea, ești singur pentru că ești în pagină, pe pagină, între o pagină și alta sau magnetizat de monitor.

Singurătatea poate fi  o retragere, un tip de izolare  care se centrează numai pe propria persoană. Pentru mulți ani, alegeam să stau departe de oameni, fără a avea nici un fel de contact (era celebru stilul meu de a nu răspunde la telefon). Era singura opțiune pe care o credeam posibilă în perioadele în care intram în stări depresive care durau între câteva zile și câteva săptămâni. Mă însinguram pentru că eram convinsă că nimeni nu ar vrea să mă asculte sau să mă ajute pentru că trebuie să o fac singură, pentru că altfel sunt incapabilă și evident ratată. Era un gest disperat, care stârnea mai mult frica decât mila și cu toată amploarea de tristețe era o alegere egoistă, în care nu stagnam numai eu, ci toți cei din jurul meu.Că și depresia asta, dacă nu e asumată, nu e consumată – cred că tocmai am scos un quotable something, nu știu dacă are potențial de meme însă (emoticon care se întreabă cu degetul în gură).

În acest moment aleg să fiu singură pentru a îmi dedica timp mie, lucrurilor care mă fac fericită – pentru că deabia acum am răbdarea necesară să îmi pot pune întrebările mari : ce mă face fericită? ce îmi place? Câteodată mă bucur atât de tare că nu mai sunt tânără și blazată.

Cred că singurătatea asta (radio)activă și consumată responsabil precum alcoolul în reclame, e un exercițiu practic în care îți aduci mai mult timp pentru tine, ajungi să acorzi o importanță mult mai mare rutinei de zi cu zi pentru că fiecare mică acțiune a zilei este augmentată și poate fi transformată în ceva relevant, cu iz de ritual sau chiar tabiet, ’habiturile’ (sau să zicem ‘uzanțele’)  se analizează altfel, se modelează altfel, se re-formează pentru a fi tu altfel. Simt că luată așa ca experiență – singurătatea este bună pentru o evaluare a propriei persoane, pentru a vedea dacă roțile sunt echilibrate și dacă există stabilitate.

Leave a Reply




↑ Top