Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte


Autobiografii și semnele de punctuație ale memoriei

Posted on February 21, 2019 by admin

Cititul alimentează scrisul. Nu am înțeles niciodată exact cum și de ce, dar știu sigur că funcționează. Există un ingredient activ în a citi – poate faptul că ne cere atât de mult la nivelul de a imagina paginile lecturate, de a construi reprezentări sau poate e altceva, mult mai subtil, în felul în care încep să se construiască conexiunile între noi lumi și spații deja parcurse, nu îmi dau seama. Dar pare un sfat universal pentru oricine lucrează creativ.

Pentru mine, lecturile care mă hrănesc cel mai consistent când vine vorba de a mă alimenta pentru gândit, scris, cugetat profund sunt autobiografiile, scrierile despre viață trăită.

Există câteva motive în această opțiune:  faptul că nu am reușit niciodată să termin un exercițiu de povestire în care să dezvolt un personaj, altul decât mine. Am considerat asta întotdeauna un handicap și a fost (este) un obstacol și un motiv de blocaj de fiecare dată când încercam să mă așez și să scriu. Regulile de bază sunt clare: personaj, acțiune, acțiunea determină personajul, etc.  Dar eu nu pot gândi în afara mea și din acest motiv autobiografiile, memoriile, jurnalele au fost întotdeauna un refugiu literar – un loc în care puteam să mă simt comfortabil pentru că exista persoana I singular.

am încercat să identific și alte surse pentru atracția pe care o simt  pentru explorarea scrierilor despre experiențele ‘reale’ . am două explicații: prima vine din nevoia pe care am simțit-o de pe la 10 ani să încep un jurnal, lucru pe care l-am continuat până astăzi, și a doua dintr-o croială a adn-ului meu cultural care mă trage estetic spre întrebarea stângistă: dar la ce ajută? pe cine ajută? poate hrăni ceva? Jurnalul l-am început pentru că mă ajuta să găsesc un fel de alinare și înțelegere în interiorul evenimentelor din viața mea. Cititul unui material similar îmi crează același sentiment de siguranță, de a fi într-un spațiu în care citesc despre evenimente consumate și văd în descrierea lor părți care ar putea să îmi vină în ajutor în propria mea viață.

Ideea asta se învăluie bine în conceptul de ‘dar’ stabilit de Lewis Hyde (în cartea The Gift) ca fiind vectorul care inspiră, motivează, creează și pune în mișcare produsul artistic, mai exact, scrisul. Nu e o carte de memorii, chiar dacă ia în discuție viețile a doi poeți: Walt Whitman și Ezra Pound – și autoreferențialitate în legătură cu ‘ascultarea muzelor’ filtrate de ego.

E destul de simplu pentru mine, cred că învățăm din experiențele altora mai multe lucruri pentru că spre deosebire de un jurnal personal în care lucrurile sunt scrise aproape la cald, autobiografiile adaugă un strat de timp pentru a revizita o amintire, pentru a o privi cu puțină detașare și de a trasa mai clar ce s-a întâmplat și care au fost cauzele și consecințele.

Mă simt captivă în pasiunea mea pentru autobiografii, pentru confesiune. Îmi place registrul de persoana I singular, folosirea repetitivă a eu cred, eu vreau, eu simt, eu nu înțeleg, eu nu fac, eu exist și sunt; contextul de a oferi perspectiva ta asupra a tot ce ai văzut și trăit. Și îmi place micul act de rebeliune – aproape subtil câteodată – să arăți despre tine cu onestitate, să recunoști tot ce ai făcut, bun sau rău, e un act care eliberează, dezarmează și poate intimida.

‘Realitatea’ unei amintiri este greu de evaluat și nu cred că are o mare importanță.

M-am întrebat de multe ori cum pot cei care își notează memoriile după 20-30-40-etc de ani să țină minte atât de multe detalii – ce replici a dat fiecare, cum erau îmbrăcați, ce au mâncat, ce reacții exacte au avut. E o întrebare naivă pentru că natura amintirii este fluidă, un spațiu de realitate alterat, dramatizat de multe ori pentru a susține elasticitatea unei povești spuse. Este adevărat și în modul în care conversăm zilnic, nu se poate elimina elementul de a suscita interesul, de a nu plictisi interlocutorul, nu vrei să îți plictisești cățelul, dar prietenii, cititorii;

ritmul unei povestiri nu este o calitate a scriitorilor, este o aptitudine pe care o excersăm de mici, pe care o auzim și o învățăm din basmele care ni se citesc, din curgerea întâmplărilor din cărțile pentru copii- literatură care nu trebuie subevaluată, până la urmă e prima casă pe care o mobilăm singuri în interiorul imaginației noastre.

Fiind extrem de auto-referențială, lucru care sună mai mult ca o afecțiune cronică decât altceva, am tot sperat că urmând cursul de a mă explora și de a scrie numai despre mine, această defecțiune la un moment dat se va repara, că o să mă plictisesc și o să pot spune și alte lucruri despre alți oameni, să gândesc chiar personaje. Nu mai știu exact cine spunea, că trebuie mai întâi să-ți consumi impulsivitatea sinelui de a vorbi numai despre tine și apoi o să poți scrie și altceva. Mai știu că se tot glumește în legătură cu scriitorii care aleg ca debut un roman semi-chiar-mai-mult—autobiografic  pentru că sunt atât de lipsiți de imaginație. Posibil să fie adevărat, posibil să fie firesc, posibil să fie mai simplu.

În discuția despre cât de adevărată este o confesiune, în cât de mult ne putem baza pe o filtrare obiectivă e evenimentelor aminite în astfel de cărți, exită o cerință poate prea mare pentru realitate. Nu citesc autobiografii pentru a căuta fragmente de istorie-arhivă, ce mă interesează sunt tocmai buzunarele de subiectivitate și cum pot fi umplute de creativitatea emoțională a actului de rememorare.

În Reading Autobiography: A Guide for Interpreting Life Narratives, Sidonie Smith și Julia Watson:

The life narrator depends on access to memory to narrate the past in such a way as to situate that experiential history within the present. Memory is thus the source, authenticator, and destabiliser of autobiographical facts.

a reinterpretation of the past in the present

The process is not a passive one of mere retrieval from a memory bank. Rather, the remembering subject actively creates the memory of the past in the act of remembering. Thus, narrated memory is an interpretation of a past that can never be fully recovered.

We construct our autobiographies from fragments of experience that change over time.

The memory invoked in autobiographical narrative is specific to the time of writing and the context of telling. It is never isolatable fact, but situated association.

* mi se pare încă amuzant cum caut surse bibliografice care să-mi susțină ideile, așa cum ai face pentru o lucrare științifică, amprenta școlii de istorie m-a strivit în sensul ăsta , mai ales că este o chestie pe care o fac fără să mă gândesc, mi-am dat seama că poate părea arogant sau snob aruncatul cu citate, dar pentru mine este ca o cerință impusă în care încerc să-mi legitimizez gândurile, trasând paralele cu ce zic ăi mai mari și mai învățați decât mine.

O scurtă listă de cărți:

Autobiografia lui Alice B. Toklas – Gertrude Stein – titlul e înșelător. Gertrude Stein vorbește despre ea, incluzând-o pe Alice B. Toklas în intimitatea scrierii ei ca partener de viață. Pentru toată nostalgia pe care o simțim pentru Parisul primei jumătăți de secol XX, un loc și un timp în care nu am trăit, dar parcă îl cunoaștem, dacă știți ce vreau să spun.

din aceiași zonă cumva: Peggy Gugenheim – Confessions of an Art Addict – pentru aceiași nostalgie netrăită, pentru vremurile ălea fabuloase când arta circula ca un impuls vital, cu sens.

The Year of Magical Thinking – Joan Didion

După ce a murit tata, am avut o perioadă în care am citit doar scrieri autobiografice care tratau pierderea unui om apropriat. Căutam un fel de referință, o întâlnire cu cineva care a trecut prin asta și poate să-mi spună dacă e normal ce simt și cum treci peste asta. Nu găsisem la îndemână self help books care să îți spună cum să treci peste în 4 sau 5 pași.  Mi-am notat în jurnal – 9 aprilie 2017 – Joan Didion, pag. 27

After my mother died I received a letter from a friend in Chicago, a former Maryknoll priest, who precisely intuited what I felt. The death of a parent, he wrote, “despite our preparations, indeed, despite our age, dislodges things deep in us, sets off reactions that surprise us and that may cut free memories and feelings that we had thought gone to ground long ago. We might in that indeterminate period they call mourning, be in a submarine, silent on the ocean’s bed, aware of the depth changes, now near and now far, buffeting us with recollections.”

My father was dead, my mother was dead, I would need for a while to watch for mines, but I would still get up in the morning and send out laundry.


Barack Obama – Dreams for my Father - am ascultat-o narată de Barack Obama și m-a cucerit cum și-a negociat copilăria și relațiile din interiorul familiei : cu mama lui, cu tatăl absent, cu bunicii albi …

Alison Bechdel – Casa veselă, o Tragicomedie de familie- autobiografie în format de  graphic novel – one can only dream

tot graphic novel – și țin mult la varianta asta a Jurnalului Annei Frank pentru că este o lectură pe care am parcurs-o împreună cu copilul meu – a fost prima carte cu imagini pentru care a avut răbdare să stea mai mult de 10 pagini și să o răsfoiască și singur, are gusturi literare bune, este tot ce pot să spun.

Bobby Baker – Drawing on a Mother’s Experience https://vimeo.com/201163847 – nu e o carte, e un performance și e tare confesională treaba.

Orhan Pamuk – Istanbul

Whatever we call it – false consciousness fantasy, or old-style ideology – there is, in each of our heads, a half legible, half-secret text that makes sense of what we’ve done in life.

Recunosc că e singura carte de Pamuk pe care am citit-o.  A fost ultima carte pe care am parcurs-o în tandem cu tata și cred că m-a impresionat atât de mult pentru că ambii îmi povesteau cum arăta Istanbulul vechi, cu casele din lemn, cu toată atmosfera de atunci.

Elie Wiesel – Night

Cred că extrem de rar te poți întâlni cu o scenă atât de puternică cum este moartea tatălui în Night – e ceva care rămâne în tine ca o amintire parazit care nu îți aparține dar care s-a prins ca o căpușă.

În zona spectacolelor de teatru, cred că mai autobiografic decât Pippo del Bono e foarte dificil de găsit.  În Orchidee – documentează exact momentul morții mamei sale atât prin imagini video. E foarte greu să găsești oameni care să spună că le place acest regizor, e disturbing, dar are o hiper-realitate care e magnetizantă, cel puțin pentru mine.

Acum citesc Educated - Tara Westover – povestea unei tipe care crește într-o comunitate religioasă ruptă de lume, fără să poată merge la școală sau să aibă o viață ‘normală’ de copil. Îmi place foarte mult să văd cum persoane care nu sunt scriitori de meserie se aruncă în a povesti despre viața lor, poate în nici o altă ipostază narativă nu ar avea forța necesară a cuvintelor, e frumos să poți vedea asta, că există în oricare dintre noi o potențialitate creativă.

Born a Crime - Trevor Noah – în varianta audiobook narată chiar de Trevor Noah este adictivă. Perpectiva copilului asupra istoriei Apartheidul-ului este candidă și oferă un spațiu generos pentru descrierea  realităților vieții cotidiene din Africa de Sud – despre care nu aveam nici o idee. Experiența și drive-ul interior de stand up comedy al lui Trevor este extraordinar în construirea cărții, vine de la sine, parcă fără mare efort și are o structură de invidiat.

am mai găsit un autor pe care nu l-am citit încă, dar parese că se ocupă numai cu scrisul autobiografic – Karl Ove Knausgård – e de văzut.

Leave a Reply




↑ Top