Body Pozitiv-Negativ

Înainte de 29 de ani, puteam să număr pe degete în câte zile din viața mea nu m-am machiat. Sunt 4 zile : când mi-am predat lucrarea de licență la istoria artei în ultima zi, nedormită, cu un iz de redbull și gauloises roșii, în sesiunea de vară din anul 2 de la regie când un coleg mi-a spus că arăt de parcă aș suferi de albinism (adevărat), acum 3 veri la munte când am hotărât să mă conectez cu natura într-un mod hipiot și în ziua când am plecat de la Cluj cu trenul și cu toate bagajele.

În fiecare dimineață, înainte de orice altceva, îmi puneam fondul de ten, fardul maro de ochi, rimel, blush și două pufuri de fixativ de machiaj. Am avut aceiași rutină și am folosit aceleași culori cam toată existența mea. Nu conta dacă ies din casă sau nu, dacă merg până la magazinul din colț sau la o întâlnire – fața mea avea întotdeauna o a doua piele pe care o credeam pielea mea reală.

Făcea parte din identitatea mea, din rutina matinală care îmi dădea șutul ăla în popou necesar pentru încredere, asta și faptul că nemachiată arăt ca un teen mom care nu și-a terminat liceul (da, un pediatru mi-a spus că e tare păcat că nu mi-am terminat studiile și am făcut copil așa tânără și mai am și tatuaje ).

Imi place în continuare să mă machiez, o pot face extrem de repede și respect aceiași schemă de aplicare și culoare ca acum 17 ani, cred în contiunare că Double Wear de la Estee Lauder este cel mai bun fond de ten și am în sertar palete de farduri care au expirat în timpul inaugurării administrației Obama.

Nu sunt o tipă urâtă, nu sunt nici frumoasă. Am un nas de grecoaică moștenit de acolo întocmai și ansamblul meu facial stă mai mult înspre o proporție clasică, de tanti de pe vază imitație antichitate de la gift shop – stilistic cam pe acolo.

Știam că din machiaj, nu pot schimba aceste trăsături și cred că nu avea legătură cu look-ul meu nativ. Eram însă conștientă că am o paloare care arată nesănătos și o conformație de copilă care nu poate fi luată în serios. Poate de asta mi-a fost atât de greu și încă este să asociez cuvântul femeie cu mine. Maclavaisurile pe fața mea nu mascau imperfecțiuni, defecte, mă ajutau să-mi conturez o persoană în care să am mai multă încredere și care să arate de vârsta biologică.

Îmi era foarte greu să relaționez și să mă identific cu persoana care apărea în baie după ce se trezise. Era o grabă să acopăr imaginea, să încep ziua ca fiind eu – aia care iese din fuziunea cu anumite produse cosmetice.

Ce îmi este greu să înțeleg acum este cum puteam să fiu atât de maniacală cu această rutină? Mă sperie cât de important era pentru mine și dacă ar fi trebuit să iau doar 3 lucruri cu mine pe o insulă pustie este clar că nu aș fi supraviețuit în sălbăticie doar cu blush, corector și eyeliner.

Eram constant într-o cură de slăbire, cu toate supele de varză (ce retro sună acum, oare cine mai are rețeta pentru ele? prin Asul Verde probabil), calculatul caloriilor și pastile de tot felul. Am avut mulți ani o dependență pentru pastilele pentru slăbit și le-am încercat cam pe toate – vorbim de ani și ani de consum.

https://www.tate.org.uk/whats-on/tate-liverpool/exhibition/niki-de-saint-phalle/niki-de-saint-phalle-room-guide/niki-de-5

Recent, făcând puțin marie kondo cu lucrurile mele, am descoperit haine din liceu și mi-am dat seama că mă vedeam deformat și că măsura 38 nu înseamnă că ești grasă – este chiar cea mai comună măsură la femei.

Mi-am privit pentru prima oară corpul meu ca fiind ceva normal și frumos vara trecută.  Într-o zi când m-am întors de la plajă, m-am văzut în reflexia unei uși de frigider cu sucuri, bere și pepene. În sticla aia mi-am văzut corpul ca fiind ceva frumos și aproape al meu.

Au mai existat momente până atunci – după vreo  boală când pierdusem din greutate, dar nu, nu puteam să mă dezbrac să stau în fața oglinzii și să nu gândesc nimic negativ, să-mi prind marginile siluetei, să îmi decupez cu mâinile traseul unui picior suplu, zvelt, să-mi strâng brațele pe lângă corp ca să aplatizez șoldurile și să mă subțiez. Era un fel de liposucție imaginară, un exercițiu de self-hate și neacceptare.  Când am născut aveam 95 kg, foarte departe de măsura 38.

Nu credeam că o să mai existe energie sau elasticitate în mine astfel încât corpul să-și revină. Mă resemnasem cu gândul că nu am apreciat vremurile din tinerețe când încăpeam în propriile mele haine și că acum locuiam într-un corp de gospodină postdecembristă care gătește cu delikat și bea ness și singurele lucruri pe care le îmbracă sunt pantalonii de pijama și pluoverele cumpărate de la magazinele pentru bărbați.

Preocupările în legătură cu gabaritul meu erau oricum puse în umbră de o problematică mult mai complexă vizual vorbind: eram exasperată de toată rețeaua de vergeturi  care crescuce ca o rădăcină de nuc, linii-ramuri care ieșeau în relief și se simțeau ca niște cicatrici ale unor răni care nu au durut niciodată. Scriu despre ele la trecut, dar există încă, ridic bluza și le pipăi, aceiași piele cu bucățele smulse și sfâșiate de piele, peste tot, mari, ca souvenir a faptului că am născut. Sărbătorim nașterea unui copil, dar nu sărbătorim vergeturile – au fost excluse, nu se văd în fotografii, în nici o imagine cu femei, singurele probe în acest sens sunt pe site-uri medicale obscure sau în proiecte de artă contemporană. Mi se pare remarcabil că Elon Musk trimite mașini spre Marte, dar nu poate găsi o soluție pentru vergeturi.

Și mai era și burta-marsupiu, o bucată de carne lăsată care nu părea că mai are zvâc să se reașeze din atârnarea greoaie. Chiar dacă se restrânge când ajung la o anumită greutate, de fiecare dată când mănânc, oricât de mică ar fi porția, se balaurizează spre aceiași formă obosită în jos.

După un an de la naștere am ajuns aproximativ la greutatea mea dinainte – pe la 70 +- S-a întâmplat cumva brusc.  Mi-am recăpătat corpul – într-un fel – s-a întors ca un produs resigilat de pe emag – nou, dar cu zgârieturi ici-colo. E corpul meu dar nu mai e ca înainte – e printre cele mai ciudat-interesante experiențe pe care le-am trăit: pentru că este al meu și e vorba de mine, dar în același timp parcă e un frate care a plecat la război și s-a întors cu PTSD, dar e în continuare parte din familie.

Nu am mai ținut o dietă de ceva ani și nu aș mai face-o, esența mea e prea hedonistă în zona nutriției și cred că avem prea puțin timp la dispoziție pentru a ne bucura de toate mâncărurile bune care există pe lumea asta – dacă te oprești o secundă și vizualizezi multitudinea asta de experiențe sublime care dansează pe papiile tale, e posibil să ajungi la concluzia că viața e prea scurtă pentru a mânca doar 1000 de calorii pe zi.

Am devenit imună la strategiile de beauty din fluidul media-platforme de socializare pentru că 1. nu am timp să mă plâng că nu arăt ca nu știu ce gagică și 2. o femeie activă, care face lucruri, nu să reformulez, o femeie punct, pentru că suntem active prin natura meseriei de a fi femeie, are cred alte priorități.

Tănticile din ad-urile pentru Victoria’s Secret sunt frumoase, corpurile lor sunt tonifiate și atrăgătoare. E clar. Dar e jobul lor să arate așa, cum jobul fiecăruia presupune motivații și rutine specifice. Adică dacă supraviețuirea mea economică ar depinde de cum arăt într-un bikini și eu aș arăta ca ele, pentru că aș munci zi de zi la mentenanța corpului meu.

Vorbind strict de ce se întâmplă vizual în zilele noastre, nu mai putem să aruncăm vina pe campaniile publicitare, fotomodele sau ce vedem la televizor. E anul domnului 2019, cred că ne-am mai trezit la realitate și observăm prelucrări digitale și airbrushing. Unde cred că a rămas un mare rezidu de iluzionism este pe Facebook și Instagram (mă leg de cele două platforme pentru că sunt cele mai populare) în cazul influencerilor și al oamenilor care au o carieră în mediul online prin promovarea unui anumit stil de viață, imagine, corp.

Teoria mea este:

facts – industria cosmetică – un boom în ultimii 10 ani – și în mod gradual în fiecare an și mai multe produse, trickuri, shadinguri, de la buzele lui kylie jenner până la fondul de ten cu paletă de culori cu factor wow politic de la rihana până înapoi la the kardashians și noua revelație a machiajului – conturul umbrelor pe fața lui kim. Cosmeticele coreene – cele mai fenomenale – o “sephorizare” a supermarketurilor, a oricărui magazinaș de cartier care trebuie să aibă printre franzele, lapte, bere și un gloss sau o mască de față în punguță. Am văzut un reportaj despre fake-urile făcute în China după linii de make up celebre ( de la estee lauder, chanel până la pomeziile kardashianești) – o tanti care vindea aceste produse la prețuri extraordinar de mici într-un fel de bazar din New York spunea că femeile care le cumpără nu le folosesc ca să se dea pe față cu ele, ci le iau ca să își poată mobila geanta cu un accesoriu de brand pe care îl pot scoate ocazional pentru a marca un statut pe care îl râvnesc. Pot să înțeleg short cut-ul financiar, și eu am o geantă chanel fake pe care o scot în societate când vreau să mă simt #girlboss.

Dar nu pot să nu mă întreb de unde explozia asta – ca niciodată înainte în istoria cosmeticelor de frumusețe – de photoshopare pe viu ? Nu am citit studii în această privință, dar instinctul meu de detectiv antropolog amator îmi spune că odată cu sedimentarea youtube-ului ca spațiu în care poți face bani dacă îți marchetezi bine view-urile, oferta de tutoriale, video-uri care fac review-uri la orice produs apărut nou pe piață și extins – videoblogging-ul – a “viralizat” lumea noastră de repere culturale. Sunt mii de materiale despre cum să te machiezi folosind exhaustiv toate produsele posibile. Practic, persoane care se filmează cum aplică strat după strat după strat de culoare, umbră, altă culoare, pudră, culoare din nou, fard, iluminator, alt strat de altceva și încă unul. Sunt și video-uri cu rutine de îngrijire a visage-ului ca să poată rezista la atâtea straturi de produse de make up. Dacă calculezi timpul de care ai avea nevoie pentru a îndeplini tot check list-ul de pigmentare a feței ți-ar lua aproximativ (fac o medie grosieră aici) 2 ore, poate mai puțin dacă te expertizezi ca tehnică.

Ca o ex-dependentă de machiaj am multe gânduri care îmi circulă prin cap despre asta: pe vremea mea nu existau atâtea resurse de how to – ori “furai meserie” de la o prietenă mai talentată, ori studiai intensiv reviste gen cosmo; nu știu cum se presupune că ar trebui zi de zi să porți gene false; suntem din ce în ce mai conștienți despre ce implică consumerismul dus la extrem și că multe ambalaje în care vin toate aceste poțiuni nu sunt reciclabile, mi se pare că se consumă prea mult, e nevoie de foarte multe lucruri de cumpărat pentru a ține pasul cu ce dictează influențatorii, ca să nu mai zic de ideea că nu știu câți oameni își pot bloca sume considerabile în investiții cosmetice; am și eu o paletă de conturare, recunosc, nu am rezistat tentației, într-adevăr ajută dacă vrei să fii fotogenic, dar în viața reală arăți cam nasol cu atâtea umbre și linii maro pe față.

Credeam că odată cu includerea unui discurs public care numără  modele plus-size, o întreagă campanie de #bodypositive, discuția deschisă a vedetelor în lupta cu bolile de nutriție, faptul că Alicia Keys nu se mai machiază și că până și Beyonce a zis că nu mai are cum să aibă 50kg și că nici nu își mai dorește,  am învățat să fim mai inclusivi cu propria noastră înfățișare. Dar îmi dau seama adunând experiențele unor corpuri pe care le cunosc că în realitate, propria percepție sănătoasă asupra corpului este o încercare grea, câteodată o luptă și în definitiv un drum lung de parcurs presărat cu încercări și umilințe.

În definitiv, nu cred că pot să învinuiesc pe cineva sau ceva pentru modul în care mi-am tratat corpul – există motivațiile care vin din interiorul culturii, modului în care suntem crescuți, mediului, percepția asupra imaginii unei femei, propria atitudine, familia kardashian …

Ce mi-aș dori foarte mult este ca alte fete să nu treacă prin aceleași trăiri intense de ură față de cum arată corpul lor pentru că este un handicap,  o boală care îți afectează toate zonele din viață.

Îmi dau seama acum că din cauza acestui lucru găseam aproape întotdeauna relațiile nepotrivite, nu îmi acordam încredere, nu comunicam firesc și am ratat foarte multe lucruri bune și oportunități pentru că îmi era frică că oamenii nu o să mă placă pentru că sunt grasă, am cearcăne și nu sunt destul de feminină.

Simt în continuare lucrurile astea, dar acum vorbesc despre ele și le expun fără menajamente la adresa mea sau a altora. Le iau ca atare, le privesc, le observ, câteodată mă amuză și atunci încerc să le accept.

Cum accept că îmi crește păr în bărbie, nu câteva fire, ci mult, o fi un semn de maturitate spirituală (?) mă gândesc că toți oamenii luminați (religios vorbind) au avut barbă și am potențial de guru – asta sau o să ajung să arăt ca un curtean cu hirsutism ca în picturile lui Velazquez și în cazul asta o să fie mai greu să mă machiez.

Despre singurătate

În mai toate etapele vieții mele m-am  întâlnit cu singurătatea. Am  simțit-o diferit la fiecare vârstă: după ce plecau părinții la muncă, sora mea la școală și eu nu voiam la grădiniță, așa că rămâneam într-o casă în care singurul zgomot care se auzea erau geamurile care tremurau când trecea troilebuzul pe bulevardul Ferdinand, în adolecență când îmi căutam prietenii și acceptarea lor și nu știam cum să fac asta, în facultate când îmi impuneam să fiu singură pentru a putea studia pentru că nu știu, pentru că pur și simplu asta făceam, când am ajuns la Cluj și locuiam într-o garsonieră unde totul era alb – o atmosferă dezinfectată care punea și mai mult în evidență că nu se mai afla nimeni acolo în afară de mine. Nu știu dacă am fost un copil singuratic, dar cele mai multe  amintiri pe care le am sunt  cu mine, fără alți oameni în jur.

Pentru că m-a tot urmărit, am decis să mă întorc și să o privesc în singurul mod în care știu – gândindu-mă la ea ca o temă de cercetare, ca un subiect care trebuie aprofundat și studiat pe viu.

Asociem singurătatea de obicei cu ceva negativ, cu ceva trist, gol, cu enervant de prea multă liniște, cu lipsa atenției și afecțiunii celorlalți. Poate e ceva în neregulă cu noi, poate alți oameni nu vor să fie în jurul nostru, poate alegem asta inconștient ca un sistem de apărare, poate se întâmplă oricum pe măsură ce îmbătrânim. E clar că avem nevoie să fim incluși, să ne validăm realitatea prin dialogul cu ceilalți, să facem parte dintr-o comunitate, trib urban de prieteni, colegi, cunoștințe – e clar pentru că așa spune autoritatea de Hygge și cam asta ne face fericiți.

Întrebarea este cum ne raportăm la singurătate și ce înseamnă pentru fiecare. Am auzit de multe ori când eram mică oftatul cucoanelor în micile conversații de cafea despre ‘singurătatea în doi’ – cred că era modul lor just și elegant de a vorbi despre propria căsnicie, nedivulgând detalii intime, dar fiind destul de edgy pentru a da de înțeles delicat și manierat că lucrurile nu au stat așa de bine – erau toate văduve. Doamnele ăstea de 80 de ani în anii 90 nu aveau o cultură a sharingului și nu și-ar fi povestit niciodată în detaliu istorioare personale de budoar. Nu pot să nu mă gândesc că și asta era o atitudine care susținea o stare de singurătate, oricât de în colectivitate erau întâlnirile pentru remy și cafea.

Nu mai stau sub mese ca să mă joc sau să trag cu urechea la conversațiile adulților (mint, asta fac constant, sunt super curioasă de orice vorbește oricine) și nu mai sunt fetița care gândea că singurătatea vine în calupuri mari pe tot parcursul vieții.

Acum singurătatea apare în momente ale zilei : nevoia de a împărtăși cu cineva real și nu cu camera de la telefon lucrurile simpatice pe care le face copilul meu, trezitul de dimineață, a lua masa cu o farfurie și o furculiță, seara după ce am citit poveștile și băiatul meu a adormit și închid cu grijă ușa de la dormitor și mă gândesc că asta este timpul meu liber și trebuie să fac ceva doar cu mine.

Am citit mai de mult un articol pe BrainPickings despre Active Solitute/Active Aloneness și cum este ea benefică pentru oamenii creativi. Era amintită Sara Maitland cu How to be alone și cum autoarea caută starea de liniște : I got fascinated by silence, by what happens to the human spirit, to identity and personality when the talking stops, when you venture out into that enormous emptiness.

Din câte îmi aduc aminte, tanti asta s-a mutat undeva departe de zgomot și populație în Scoția și a descoperit cum singurătatea nu ne face antisociali, ci dimpotrivă mai dispuși și mai deschiși la contactul real cu ceilalți. Posibil. Da. Adică înțeleg. În interiorul propriei mele singurătăți, apreciez cu mai multă candoare întâlnirile cu prietenii, o conversație la telefon, un mesaj, modul în care pot să răspund acum la ce îmi povestesc oamenii din jurul meu. Înțeleg cum cineva își poate dori să evadeze dintr-un oraș supra-aglomerat in a galaxy far far away …. și pot să empatizez cu ideea că da singurătatea îți oferă foarte mult spațiu pentru propriile idei și timpul și atenția necesară pentru a le explica, scrie, dezvolta. Am putut să fac foarte multe lucruri creative de când sunt singură și poate într-un context de relație+copil nu aș fi mai avut aceiași cantitate de timp. Poate. Nu știu.  Mă gândesc la asta ca fiind partea pozitivă și luminoasă a solitudinii, că vine la pachet cu o rezervă mare de timp când meseria este de a fi ‘făcător’ de ceva – ca să nu spun ‘creator’ că sună ocult și vestimentar.

În viața noastră socială, mergem spre un grup, spre comunitate, avem un anumit set de cutume, “obișnuințele” de a ne vedea cu prieteni, de a vorbi, de a fi împreună după modelele pe care le-am văzut acasă sau după care am tânjit tocmai pentru că nu le-am văzut acasă. În viața noastră interioară, timpul meu eu cu mine, suntem ghidați de alți parametrii, reglajul acestei traiectorii este stabilit de un set de crezuri și valori personale care ne fac să ne prețuim spațiul de singurătate sau dimpotrivă să-l anulăm, să-l facem să nu existe niciodată. Cunosc oameni din ambele “școli de gândire”, persoane care țin foarte mult la timpul lor cu ei înșiși (aici mă aflu și eu ca adeziune) și cei care practic nu știu ce să facă cu ei și sunt mereu înconjurați de oameni, partener, zgomot, televizor, ceva care să acopere – să-i acopere pe ei, -i.

În același timp, eroii noștri culturali sunt de fapt niște singuratici: de la exemplele iconice ca Greta Garbo care au transformat singurătatea într-un stil de viață misterios și plin de feminitate de lady, până la orice artist/scriitor/regizor/muzician/”creativ” .

Tot  din articolul cu pricina mi-am notat în carnețelul meu de citate (am plăceri de pensionară – colecționez  batiste cu danteluță și caietele program de la teatru dacă aveați dubii): Loneliness is subjective – it’s the somber gap between the relationships you have and the relationships you want. (…) Feelings of loneliness depend on one’s aspiration for contact, perception of contact and evaluation of social ties.

Singurătatea e tristă dacă îți lipsește o legătură umană după care tânjești și fără de care te gândești că nu poți trăi complet. Câteodată singurătatea poate fi o oportunitate. Distanțarea – atunci când faci câțiva pași în spate pentru a prinde orizontul complet al unui tablou – te face de multe ori să vezi mai bine, cu o panoramă deschisă asupra întregii lumi sau chiar a universului –  mi se pare încă magică prima fotografie făcută în spațiu a planetei Pământ (echipajul de pe Apollo 17, data e 7 decembrie 1972 – nu e chiar prima prima fotografie dar e prima care e colorată și arată frumos), faptul că a fost nevoie ca niște oameni să plece de acasă la o distanță de 29,ooo km ca să putem vedea de fapt unde trăim mi se pare o idee frumoasă despre perpectivă și într-o paralelă cuantico-emoțională exact așa văd și eu singurătatea ‘activă’, singurătatea pe care o alegi, pe care o trăiești ca o experiență de înțelepțire și nu de disperare – e cum ai fi pe Lună și te-ai uita la sfera asta albastră în care ai trăit toată viața, pentru prima oară. Pentru că Pământul nu e plat și singurătatea poate fi o chestie mișto.

https://www.indiatoday.in/education-today/gk-current-affairs/story/first-earth-photo-from-moon-html-1321237-2018-08-23

Scrisul este o activitate singuratică. Oriunde ai scrie, în pat, la birou, în bucătărie, într-o cafenea, ești singur pentru că ești în pagină, pe pagină, între o pagină și alta sau magnetizat de monitor.

Singurătatea poate fi  o retragere, un tip de izolare  care se centrează numai pe propria persoană. Pentru mulți ani, alegeam să stau departe de oameni, fără a avea nici un fel de contact (era celebru stilul meu de a nu răspunde la telefon). Era singura opțiune pe care o credeam posibilă în perioadele în care intram în stări depresive care durau între câteva zile și câteva săptămâni. Mă însinguram pentru că eram convinsă că nimeni nu ar vrea să mă asculte sau să mă ajute pentru că trebuie să o fac singură, pentru că altfel sunt incapabilă și evident ratată. Era un gest disperat, care stârnea mai mult frica decât mila și cu toată amploarea de tristețe era o alegere egoistă, în care nu stagnam numai eu, ci toți cei din jurul meu.Că și depresia asta, dacă nu e asumată, nu e consumată – cred că tocmai am scos un quotable something, nu știu dacă are potențial de meme însă (emoticon care se întreabă cu degetul în gură).

În acest moment aleg să fiu singură pentru a îmi dedica timp mie, lucrurilor care mă fac fericită – pentru că deabia acum am răbdarea necesară să îmi pot pune întrebările mari : ce mă face fericită? ce îmi place? Câteodată mă bucur atât de tare că nu mai sunt tânără și blazată.

Cred că singurătatea asta (radio)activă și consumată responsabil precum alcoolul în reclame, e un exercițiu practic în care îți aduci mai mult timp pentru tine, ajungi să acorzi o importanță mult mai mare rutinei de zi cu zi pentru că fiecare mică acțiune a zilei este augmentată și poate fi transformată în ceva relevant, cu iz de ritual sau chiar tabiet, ‘habiturile’ (sau să zicem ‘uzanțele’)  se analizează altfel, se modelează altfel, se re-formează pentru a fi tu altfel. Simt că luată așa ca experiență – singurătatea este bună pentru o evaluare a propriei persoane, pentru a vedea dacă roțile sunt echilibrate și dacă există stabilitate.

Ce am învățat de când sunt părinte – 22 de lucruri aproape practice

M-am apucat să sriu despre experiența mea de a fi părinte notând câte o idee două, de cele mai multe ori nu aveam timp să stau să dezvolt ce voiam să scriu și așa au trecut chiar luni de zile și nu apucam să văd un articol terminat. Mi-a fost mai ușor să scriu despre părerile mele în legătură cu asta sub forma unei liste pentru că mai tot timpul trebuie să multitask ca să găsesc niște timp să scriu. Acum de exemplu, cât trec “pe curat” textul ăsta amestec la un sos alb și asamblez o lasagna – nu este pentru că am super puteri și pot să scriu și să gătesc în același timp – dovadă este că nu am mai scris pe blogul ăsta de un an cel puțin – lucrurile se întâmplă așa pentru că asta este realitatea de a fi părinte

:câteodată trebuie să faci un text-lasagna sau un mail-supă sau chiar aspirator-conversație la telefon.

Tot ce urmează scris este felul meu de  a vedea lucrurile și de a funcționa ca părinte. Nu e un decalog, nu este un ghid, nu este un articol neapărat pentru mămici pentru că urăsc cuvântul mămică și cred că nu e necesar să ne infantilizăm, ce am scris este o listă de lucruri pe care mie mi-ar fi plăcut să le știu de la început.

1. Că nu o să te obișnuiești așa usor cu ideea de a fi părinte. Că sună important și “mare” și adult. Pentru mine este încă copleșitor. Și mă străduiesc în fiecare zi să not fuck it up.

2. Învață să crezi în instinctele tale. Sunt atâtea păreri, articole, mămici și tătici grijulii în privința copiilor altora, grupuri facebook, mătușici, bunici, vecine, etc. De cele mai multe ori când lansăm o întrebare (cu undița disperării) căutăm încurajare, să ne spună cineva că suntem niște părinți buni și facem ce trebuie.

Ne îngrijorăm că are cu 300g mai puțin decât media conformă, că nu știm când să schimbăm mărimea la pamperși – care câteodată conțin caca verde, că nu știm ce să mai diversificăm în meniul copilului — și mă voi opri aici pentru a nu da drumul la the infinity of lists vorba lui Eco. Eu cred că în afară de cazurile evident pertinente: când copilul tău vomită curcubee sau smoală și ar trebui să suni doctorul urgent. Exclud aici scenariul în care în camera copilului se fumează, e plină casa de scrumiere, drujbe, foarfeci băgate în priză și pești piranha în cădiță.

3. Vei avea nevoie de un slow-cooker (crockpot) sau multicooker – ambele aparate minune care practic gătesc singure și îți eficientează timpul.

4. Hidratează-ți fața! Obișnuiește-ți copilul cu fața ta verde sau neagră. Nu uita de tenul tău și de tine – de acum nu mai întinerim numai cu gânduri pozitive și cardurile montessori nu au colagen sau q10 – fă-ți o mască o dată pe săptămână. Există 3 avantaje: îți hidratezi tenul și poate nu o să se descompună așa rapid, îți dă impresia că mai exiști ca ființă umană (estetic vorbind) și în plus îți obișnuiești copilul să nu îi fie frică de monștri și să nu dezvolte traume mai târziu de la filmele horror. Happy Halloween!

5. Copilul tău nu are nevoie de toate-toate produsele de la bebetei. Nu trebuie musai săpun special de fund de bebeluș și săpun special de mâini de bebeluș, săpunuri care nu trebuie încurcate cu loțiunea-săpun pentru corp de bebeluș. Un săpun e de ajuns. Caută produse cu ingrediente simple. Această metaforă saponifică se extinde pe o paletă largă de produse. Ce ai nevoie sunt alimente proaspete, cremă de fund, pamperși, lapte și să ai un panadol+nurofen în casă în caz de urgență.

Se aplică și la jucării – copilul meu din zecile de jocuri-jucării, i se pare în continuare mult mai fascinant să fixeze capacele la containerele pentru mâncare și să îmi aranjee bigudiurile în ordinea mărimilor.

*Spun toate astea din experiență pentru că eram genul de părinte care nu concepea să nu meargă măcar o dată pe săptămână la bebetei și să umple două cărucioare.

6. Petrece timp cât mai des cu prietenii care nu au copii (pentru că ei sunt încă normali la cap) – este o binecuvântare (emoji cu mâini #blessed) să poți comunica cu oameni care nu sunt spălați la creier încă de competiția între părinți ( de cele mai multe ori este o reacție inconștientă și se poate manifesta în următoarele cugetări :”copilul meu a început să meargă mult mai devreme decât al tău”, “bebelușul meu vorbește în mandarină deja” ….

Așa că ieși cu prietenii tăi fără copii și bucură-te de conversații despre lucruri pe care și tu le considerai normale, mișto în fosta ta viață: călătorii, petreceri, dileme existențiale de tinder, concerte, bere artizanală – glumesc, orice fel de alcool.

Este adevărat: acum nu mai ai o viață, dar măcar poți auzi de viața celorlalți – e ca un fel de facebook, dar în realitate.

7. Ia-ți carnetul în șofat cu căruciorul prin București – e nevoie de skilluri de pilot de Nascar, reflexe rapide și intuiție de ninja, o minte absolut concentrată și prezentă ca de guru spiritual, abilități de coordonare de chirurg – toate astea pe rând, încrucișat și simultan, păstrând întotdeauna o voce calmă, caldă de call center, explicându-i copilului tău toți stimulii vizuali cu care luați contact pe drum.

Pe această cale, aș vrea să recomand industriei de cărucioare niște update-uri: faruri Nisan Patrol, alarme de atenționare sonore și un plug de dezăpezit față.

Nu te aștepta ca cineva să-ți cedeze trecerea, să-ți acorde prioritate sau să Doamne Fere! te ajute să ridici căruciorul într-un loc fără rampă (aproximativ 87% din suprafața capitalei). Wake up Girl! Not gonna happen. Și nu, nu te va lăsa nimeni în fața lor la coadă la Mega.

Scoateți scutul de amazoană, înarmează-te cu cărticele care se prind cu cârlige de barele de la cărucior și nu uita să-ți bei ceaiul de sunătoare-mușețel-tei – pentru că nici astăzi, nici mâine nu vei găsi loc să mergi pe trotuar de toate mașinile parcate până în buza pereților.

8. Vei slăbi – ai încredere în forța epuizantă a ritmului de creștere și rezervelor incomensurabile de energie ale copilului tău. Nu te lăsa deprimată de pozele cu abdomene plate #după3lunidelanaștere. Sunt câteva cu material genetic atletic, dar nu suntem majoritatea. După un an și ceva vei putea intra în blugii din tinerețe. Ai răbdare. E doar o chestiune de timp până când mica ta creatură să înceapă să facă crossfit cu tine prin casă.

9. Arde iegării ăia!!! Știu că folosești încă iegării din timpul sarcinii Ești un adult, un om care crește o altă ființă umană, nu mai umbla în pijamale!! (*legendă: există întotdeauna o pijama de casă și o pijama pentru oraș și iegării fac parte din ambele ansambluri.)

Nu ai fi purtat iegării ăia la școală sau la serviciu înainte să rămâi însărcinată. Iegării sunt purtați doar de Robin Hood, arlechini, studenți la coregrafie și oameni care se duc la masaj thailandez.

Singurul om care are voie să poarte iegări este Serghei Polunin.

10. Nu te refugia în Netflix pentru că you don’t chill anymore. Crezi că  mai ai energie seara doar să te deșiri pe canapea și să te uiți la prima recomandare de pe ecran. Trage de tine. Ascultă un audiobook, scrie într-un jurnal, vorbește la telefon cu niște prieteni sau cu terapeutul, epilează-te, fă altceva.

*audiobookurile mi-au salvat viața neuronală în perioada asta – așa mi-am dezmorțit creierașul și am simțit că nu stagnez intelectual prea tare.

11. Ceea ce mă aduce la următorul punct – Sarcina te prostește – e adevărat, sună nasol, dar așa este, nu este o afirmație nefiministă, pur și simplu se întâmplă la nivel biologic pentru ca mintea noastră să fie ocupată numai cu creșterea copilului. Dacă nu faci ceva, vei rămâne …cum să spun, proastă.

12. Puțin ceai de gălbenele în apa în care speli copilul în cadă/cădiță face minuni în caz de iritație ușoară a pielii – asta am învățat de la un prieten pompier  – și funcționează.

13. It takes a village to raise a child. De zicătura asta mi-a adus aminte o prietenă și e cu adevărăciune în miezul ei, dar nu dispera. Eu nu sunt familia tradițională – deci pentru cei cu simțiri de referedum îmi pare rău, vă puteți opri aici din lectură și apropos de discuția în legătură cu asta eu de exemplu m-am simțit super oripilată de toată discuția despre ce înseamnă familia “normală”. Eu sunt a single mom (pentru că mamă singură nu sunt, pentru că am o mulțime de oameni alături de mine), deci la mine acasă este familia monoparentală. Nu sunt căsătorită – copii se fac din spermatozoizi + ovule, nu din ceremonii și acte – deci faptul că de fiecare de dată cineva nu înțelege cum am copil dacă nu sunt căsătorită, explicația mea e simplă: sex + dragoste + biologie. Admir cuplurile căsătorite care au relații sănătoase și își construiesc fericirea împreună, dar asta nu înseamnă că suntem toți la fel. Și printre divorțuri, bone filipineze, tablete în pătuțul bebelușului și scaune de copii la KFC, eu zic că viața mea e destul de banală.

14. Dacă vrei să investești în albume de poze și caiete de amintiri, ia-ți o imprimantă de fotografii – sau mai bine cere una de ziua ta sau de Crăciun din partea prietenilor (group effort). De multe ori uităm sau ne copleșește cantitatea de imagini de pe telefon – imprimă diferite faze ale creșterii copilului tău – selectează și fă albumul ăla de familie pe care îl tot vezi pe Pinterest și îți place.

*Eu mi-am luat de la F64 – Selphy și materialele consumabile.

15. Cred foarte puternic în “calea de mijloc” – că e o idee budistă sau pur și simplu un punct de vedere echilibrat și centrat pe bunul simț/observație-experiență, până la urmă este important să iei ce funcționează pentru tine din toate “învățăturile” de părintaj care există.

Știi cum fiecare rețetă bună de mâncare are câte un element de grăsime, aciditate, sărat, dulce, umami și ketchup și cum ne-a zis Nietzsche de ăia doi poli – apolinic și dionisiac? Așa e și cu construirea modelului de părinte.

Eu aș zice să găsim un echilibru între metodele ăstea New Age hipstărăști de parenting și părți digerate din ce spun ăi mai bătrâni. Să găsim cumva înțelepciunea de a înțelege că copilul (cacofonie dorită) nu trebuie musai să mănânce quinoa și karob toată ziua, dar într-adevăr o budincă de chia e mai ușor de făcut decât un orez fiert cu lapte și dacă plodului îi place e tot ce contează.

Toți avem nevoie de limite pentru că altfel trecem pe roșu și murim și nu cred că toate decizile în legătură cu binele copilului pot fi dictate de o făptură de 86cm care mănâncă când vrea el și doarme când are chef – dacă e cum vrea el s-ar putea să își mănânce căcuțul și să nu doarmă niciodată. Nu zic să îl legi de calorifer când nu efectuează toți pașii în jocurile montessori așa cum făceau părinții noștri (lame joke, nu existau carduri montessori atunci, dar existau calorifere 🙂 ), spun doar să luăm ce e nou și sănătos, dar simultan cumva să mai păstrăm și o privire spre lucrurile pe care le știm din tradiția matriarhală că merg perfect cum e supa concentrată de morcovi când copilul nu poate bea lapte, merele cu biscuiți și Au mă doare.

Până la urmă și manduca atotsalvatoare e inspirată din vechi timpuri, iar faptul că arunci prima apă de la carne cum te-a învățat mama cred că o să fie folositor întotdeauna.

Pentru mine un aspect important a fost că am  creat un spațiu în care am putut(și în continuare încerc să pot) reconcilia ce nu a funcționat pentru mine ca “infant/ă” și să înțeleg ce aș putea face diferit. E o oportunitate pentru ați ierta părinții pentru multe lucruri pe care nu le făceau tocmai într-un sens healthy când eram mici. Sau poate nu e așa ușor să ierți și e un bun moment să mergi la terapie pentru că o să începi să faci paralele între copilăria progeniturii tale și propria copilărie – mie așa mi s-a întâmplat.

16. O s-o iei razna. Și nu în sensul melodiei OCS. Toate se adună. Ca straturile de haine iarna, ca turnul de vase din chiuvetă, straturi-straturi de oboseală. La un moment dat nu o să mai ai răbdare, o să vrei să te dai cu capul de un perete sau de un calorifer, o să vrei să demisionezi fără preaviz, o să te deprimi.

Eu nu am găsit o soluție pentru asta încă. Nu știu dacă există, dar mi se pare absolut firesc să putem vorbi despre asta și să ne recunoaștem dificultățile fără să ne fie frică ca asta ne va transforma în niște părinți răi – nu ai cum să fii Cruella Deville, it takes a lot of bleach and fur coats. Pe mine mă ajută să-mi conștientizez starea ca atare, să-mi recunosc mie că există zilele în care nu pot să fiu zen și mama zâmbitoare 24/7 și că mă pot plictisi aceleași povești cu Elmer, Grufallo și diverse alte narative ikeeze.

Beau o cafea, îmi spun că e doar o zi și o să treacă și starea asta și încerc să mă uit în jurul meu și să văd că toată lumea se confruntă cu stări asemănătoare și nu sunt singură.

17. Nu o să intrăm în panică că nu este totul eco-bio. Este foarte posibil ca peste 30 de ani să nu mai existe apă potabilă, deci faptul că o banană nu provine dintr-o cultură controlată și e doar o banană ‘oarecare’ nu o să dea peste cap metabolismul copilului și nu o să ne facă să ne simțim vinovați.

*Uau și magazinul ăla de la Piața Amzei cu eco-aprozar are niște prețuri astronomice pentru niște legume-fructe care nu au neapărat un gust incredibil.

18. Odată cu conștientizarea întregii experiențe de a fi părinte, sper că am ajuns la un grad de maturitate oareșcum sau de iluminare cosmică, cât de cât,   apreciez acum mai mult experiențele, moementele, decât lucrurile materiale. Nu mai cred în cumpăratul compulsiv de haine ‘la reducere’ de la HM sau Zara, cred că e o opțiune mai bună să îți iei câteva piese de vestimentație care chiar îți plac sau să faci schimb de haine cu prietenele.

Realitatea este că nu avem nevoie de europaleți de cosmetice. Un Apidermin, un demachiant (care poate fi chiar ulei de migdale dulci) și o cremă de corp sunt cam tot ce ai nevoie. Esențializez aici – dar realitatea este că mai multe creme și maclavaisuri pentru cuta de sub ochi și diverse alte pliuri origami de pe față nu o să îmbunătățească situația. Începem treptat să îmbătrânim – nu e ceva rău, rușinos sau de ascuns, e absolut firesc și dacă avem cât de cât grijă de alimentație și păstrăm tenul hidratat cu o cremă mai grasă, eventual pe bază de lanolină – suntem Ok. Joacă un rol și materialul genetic – unele putem să strigăm Bingo, altele nu găsim nici măcar 3 numere. Sfat: uitați-vă la câteva episoade din Grace and Frankie și cred că o să înțelegeți că viața deabia începe și dacă nici scena în care Grace își scoate genele false și se demachiază în fața lui Nick nu vă convinge, sunteți făcute din prea mult primer.

Hai să ne găsim puterea să ne acceptăm ca femei care evoluează spre o vârstă (a se citi treaptă) superioară din toate punctele de vedere. Eu una deabia aștept să-mi fac permanent cu violet de gențiană și albastru de metil și să port toate accesoriile-gablonț  to chanel my inner Iris Apfel.

19. Păstrează un jurnal. Pentru tine, pentru copil, pentru posteritate, pentru tine….scrie-l pentru tine. Nu o să mă opresc din repetat asta niciodată cred. Personal, eu țin jurnal de când eram în clasa a 5-a – este probabil motivul pentru care nu am clacat catastrofal psihic până acum în ciuda experiențelor tumultoase și traumatizante din viața mea. Cred în jurnal ca într-o carte sfântă, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face pentru noi. Nevoia de a povesti este o caracteristică umană care nu se întâlnește la alte specii, se pare că ne definește natura noastră cum spune Joseph Campbell (highly recommended) și propria noastră poveste este esențială.

Științific este demonstrat că această rutină ne face mai fericiți, mai ales dacă urmărim să scriem lucrurile pozitive, să notăm cum ne simțim și ce planuri de viitor avem, să exprimăm recunoștință pentru ‘micile’ accidente care ne fac bucuroși în fiecare zi.

În afară de jurnalul meu, am un jurnal pentru copilul meu – nu scriu în fiecare zi, dar încerc să notez cât de des pot lucrurile pe care le face, milestones, o croială de amintiri drăguțe. Pentru asta am luat The Happiness Project

20. Eu am hotărât de la început că nu voi posta chestii pe FB sau Insta despre/cu copilul meu. Asta mi-a spus instinctul să fac și sincer nu am simțit niciodată nevoia de a share-ui poze cu cât de poznaș/motănaș/pisoiaș/coconaș este. Mă bucur de momentele care se întâmplă în fața ochilor mei, în viața reală și împart aceste lucruri frumoase cu familia, prietenii și pe cale fonică cu vecinii care sigur știu când ne jucăm de-a șantierul, pirații sau fotbal. Și cumva simt că excluzând partea asta de social media sunt mai echilibrată și nu sunt prinsă în părerea celorlalți sau în reply-uri cu emoji dubioși.

21. Am reușit să îmi mențin un ritm de lecturi printr-un playlist extins de audiobooks. Este cel mai simplu mod prin care pot face treabă domestică și să mai iau contact cu ceva informații intelectualiste.

22. Nu te lăsa infantilizată – de doctorii sau asistentele care vorbesc cu tine la persoana a III-a : “Acum mami va ține copilul pe patul de consultație….”. Return the favour: “Acum tanti doctoriță îi va da lu’ mami o reducere de 50 % la consultație.”

Being late – adică să întârziezi în tot și în toate

Ce înseamnă să întârzii? Și cât de grav este ?

Eu am fost crescută cu o idee strictă despre punctualitate.Tata avea un spirit mai nemțesc decât currywurstul și mi-a imprimat obligația trăită visceral de a nu crede în nici un sfert academic. La fix însemna – la fără 10, plecatul la aeroport se făcea cu o marjă de 3 ore, iar cumpărăturile în coșul de Metro se puneau în ordinea descărcării lor ca să respectăm programul stabilit.

Să întârzii însemna pentru mine rușine, că cineva o să te umilească, o să-ți dea 10 bile negre și nu o să te mai placă niciodată, să întârzii era ceva care “nu se face”. Îmi aduc aminte și acum teroarea pe care o simțeam dacă ajungeam cu câteva minute după ce intra profesorul. Coridorul gol, nici un coleg care să sprijine peretele în vecinătatea ușii de clasă. Respiram adânc, îmi ghemuiam tot corpul, băteam la ușă și intram cu pași de gheișă chinuită; sentimentul de abominație făcută, privirea profesorului, remarcile, vinovăția, rușinea(cuvânt subliniat aici).

De asta cred că în toate activitățile mele de adult mi-am creat o obsesie a rigorii punctualității. Să ajungi cu 15-20 de minute înainte de a fi prea devreme de a fi punctual(dacă are sens), adică cu un 20-30 de minute înaintea tuturor. Știu că intram într-o stare de anxietate dacă înainte de un curs ieșeam cu colegii și nu puteam conta pe ei să își termine cafelele-berile în timp util pentru a-mi respecta ritualul de ajuns absurd de devreme, din cauza asta încercam să evit aceste situații prin izolarea de situații de socializare.

Cu toate rigorile mele, în ciuda organizării maniacale, într-un mod ridicol de amuzant, nu am întârziat aproape niciodată la o întâlnire/curs dar nu am reușit să fiu punctuală cu nimic din viața mea. Încă mă face să râd realitatea acestei conștientizări.

Mi-a luat foarte mult să-mi dau seama că punctualitatea dusă la extrem este o reală pierdere de timpi, timpi esențiali, toți timpii  “de ajuns mai devreme” care se adună cu toate țigările fumate – asta ca să nu arăți ca un idiot pierdut în spațiu care așteaptă, cred că suma este undeva la zeci de ore și plămâni tăbăciți extra.

Se întâmplă să întârziem oricât de logistic-organizați am fi,  un accident (vărsat cafeaua fix înainte de a ieși din casă, un autobuz care și-a schimbat ruta deodată, a bad hair day), o situație neprevăzută, lucruri pe care nu le putem controla, care nu țin de noi, ne fac să întârziem.

Și de multe ori viața întârzie să se întâmple. Amânăm vise importante pentru noi, lucruri care contează și care ne-ar face fericiți sau pur și simplu nu ni se întâmplă – nu întâlnim partenerul de viață, relația, oportunitatea, motivația, ceva-ul de care avem nevoie.

Câteodată corpul nostru întârzie, nu ne dezvoltăm în ritmul comun-conform (eu port în continuare aceiași mărime la sutien ca la 13 ani), ciclu întârzie și ești însărcinată, moartea întârzie și oamenii bătrâni stau la pat foarte mult timp chinuindu-se.

Ne frustrează că lucrurile nu se întâmplă “la timp”. Nu avem răbdare – la coada de la casa de marcat, la anaf, în trafic, la cât durează să apară o serie nouă de episoade.Nu ne dăm timp pentru că întârziem, pentru că trebuie să fim undeva la un anumit timp.

Cu timpul am învățat să am răbdare și să înțeleg că punctualitatea este o noțiune mai bine utilizată în exprimare.

Îmi doream foarte mult să fiu un scriitor cu un debut ‘tânăr’, în mintea mea asta însemna înaintea lui Francoise Sagan- Bonjour Tristesse. Voiam foarte mult să îmi completez doctoratul cu toate “acoladele” până în 25 de ani pentru că asta era în căpșorul meu un cercetător/academic care începe la timp. Credeam că până la 30 de ani o să am o casă a mea, o familie și o să fiu căsătorită. Sunt un scriitor pentru că asta este conformația mea intimă de exprimare, nu am publicat nimic până la 18 ani și nici după și nici încă; la 25 de ani începeam  deabia a doua licență pentru că voiam altceva, am făcut un copil până în 30 de ani dar nu sunt căsătorită, nu am casa mea și nu sunt într-o relație.

Nu știu dacă am greșit pentru că nu am vizualizat panouri cu targeturi, pentru că nu am fost destul de motivată, pentru că îmi puneam întotdeauna o presiune imensă asupra mea, pentru că eram atât de obsedată să nu întârzii.

În ultimii ani, adunând experiențe întârziate, mi-am dat seama că viața nu este punctuală – nici ca timp(i), nici ca explicații specifice.

Am 31 de ani și încă mă simt ‘confuzată’ cu ce vreau de la  viață, nu știu ce o să fac când o să fiu adult pentru că mai am nevoie de niște timp ca să cresc mare .

Vorbind cu o fostă colegă de liceu, mi-am dat seama că multe dintre noi (folosesc femininul pentru că am terminat liceul Hasdeu unde nu foloseam pronumele masculin pentru că nu existau băieți) ne-am chinuit foarte mult in our 20’s. O serie de alegeri nepotrivite, goana după următoarea promovare, gestionarea feminității într-un feminism balcanic care nu îți permite de fapt decât o realitate paradoxală: gagici para-educate și independente care sunt singure și care de multe ori fac compromisuri enorme de gospodinărit mental pentru a rămâne în  relații toxice, de unde și obsesia de a repara partenerul și de a salva oamenii care nu vor să se schimbe, frica de a face ce ne dorim, amorțeala care vine cu alegerea de a face orice în afară de ceea ce ne dorim. Ajunse la 30 de ani, lucrurile încep deabia acum să se așeze (mulțumim zeilor și aspectelor planetare pozitive + Fuck you Mercur retrogad!): un mod mai sănătos  de  a privi relațiile cu partenerul, cu părinții, o reconversie-profesională, mai multă grijă pentru sănătatea corpului nostru – în tinerețe nu mâncam ca să slăbim – acum mâncăm ca să vitamine-antioxidanți – care să ne ajute să nu ne descompunem.

ETA-ul nostru de maturizare a fost tricky, înșelător, luuuung, dar ne-a acordat spațiul necesar unui cumul de experiențe care ne fac acum să privim lucrurile cu o oareșcare înțelepciune și să păstrăm ce este bun lângă noi fără să-l sufocăm sau să îl chestionăm constant dacă chiar ne place pentru ceea ce suntem (se aplică și la relații și la pasiuni).

Să ai mai multe escale pentru că nu ai găsit un zbor direct poate fi un lucru bun – poți să întâlnești cu o experiență în plus trecând prin mai multe aeroporturi decât printr-unul singur.

so I made my son this

Nu o să mă găsiți cu post-uri pe facebook despre cât de #blessed sunt că sunt mamă sau cu 10 poze pe zi simultan insta/FB cu copilul meu, cu ce îi fac de mâncare și ce fățucă drăguță are când face nu știu ce poznă, nu o să găsiți poze cu copilul meu pentru că dacă chiar suntem prieteni și sunteți conectați la realitatea asta a mea l-ați văzut deja și știți deja că este one glorious baby care v-a făcut să râdeți și să îi aduceți tot felul de jucării – pentru care, pe această cale, vă mulțumesc tare mult! Nu cred în crearea unui live feed pentru orice baby feed – dacă pot construi asta ca o vorbă de duh virală. Spațiul și timpul eu-Petru nu încape pe nici o platformă de socializare. Așa cred eu. Nu mă interesează ce fac alte mămici, cu ce se ocupă, ce fac cu ai lor copii, nu mă preocupă pentru că fiecare face ce vrea și consideră și odată ajuns părinte îți dai seama că nu mai poți judeca pe nimeni – toate orele ălea de nesomn trebuie respectate și fiecare își construiește propiul mecanism de funcționare.

Nu știu ce m-a apucat dar lovindu-mă de tot felul de situații, întâmplări, oameni și discuții, mi-am dat seama că simt nevoia să scriu puțin despre asta, chiar dacă neuronii nu te prea mai ajută după sarcină și erudiția este ceva care se măsoară în biberoane, procentaje de umiditate în cameră și scutece.

Aveam tricoul ăsta cu Star Wars de mii de ani lumină, păstrat cu religiozitate în ciuda lobby-ului făcut de mulți apropriați care mă tot împingeau spre o oareșcare maturizare și renunțare la acest cârpet care a văzut primele ediții de Future Shorts, s-a umblat pe la Motoare și a mișunat o vreme și prin centrul vechi când believe it or not nu existau decât vreo 3-4 bodegi.

L-am sterilizat, l-am para-spălat și am făcut un fel de jucărie-nostalgie pentru copilul meu – cum se poate vedea în ilustrata acompaniatoare. Acest modest DIY mi-a dat un scurt circuit, un fel de revelație – se pare că totuși câțiva neuronii mai activează și la mine prin țeastă, asceți, singuratici, dar un fel de the last jedi încă cu ceva zvâc. Revelația mea este următoarea: sunt super fericită că pot să fiu eu, aia care era și acum 5-10-15 ani, cu aceleași pasiuni, nedumeriri, copilăroșenii și că știu că pot share-ui lucrurile ăstea cu vlăstarul meu (nu mai găsesc alte sinonime la copil – asta ca să nu fac repetiție și să nu mă bateți la cap că am zis progenitură, offspring sau ghemotoc) și că da un baby (iată că am găsit un alt cuvânt!) poate asculta joy division, coltrane, red hot chili peppers sau chiar un audio book de maya angelou (chiar dacă ‘un crăciun elefantastic’, ‘Fantoma drăgălașă’, ‘elmer’ sau ‘prea mulți morcovi’ vor câștiga în orice zi în fața lui Elias Canetti, Murakami sau D.F. Wallace – asta ca să știți că mai țin minte nume de autori buni)  și că poți să-i vorbești normal despre absolut orice. Ce mi-am dat seama este că tu ești un fel de filtru de cunoaștere a lumii pentru copilul tău și ai datoria să fii imens de generos. Having a kid is fucking great – e ca un fel de facultate next level în care vei învăța de la filosofie de viață la diversificarea alimentației, de la artă, antropologie și ce naiba înseamnă să fii adult  până la de ce jucăriile în formă de girafă sunt fascinante, toate ăstea și foarte multă răbdare.

Partea cea mai demențială este că ori că ajunge la ASE, e jedi sau ceva slytherin nici nu mai contează, e tot procesul, la pachet cu trezitul noaptea pentru motive cu o paletă diversă de la lapte la disperarea de a se urca pe veioză sau de a se distra 2 ore cu o jucărie care zornăie infernal (jucării concepute de ceva orci sau vampiri blazați din twilight) până la nevoia de a se încovriga în jurul mâinii tale și de a-ți molfăi cu băluțe cristaline bluza.

So I made my son this Star Wars toy-something sperând că într-o galaxie nu prea îndepărtată va crește având o idee despre cine e prințesa Lea și în același timp știind că actrița Carrie Fischer had some amazing writing skills – cred că asta rezumă filosofia mea de ‘părintaj’ ca să nu zic parenting.