so I made my son this

Nu o să mă găsiți cu post-uri pe facebook despre cât de #blessed sunt că sunt mamă sau cu 10 poze pe zi simultan insta/FB cu copilul meu, cu ce îi fac de mâncare și ce fățucă drăguță are când face nu știu ce poznă, nu o să găsiți poze cu copilul meu pentru că dacă chiar suntem prieteni și sunteți conectați la realitatea asta a mea l-ați văzut deja și știți deja că este one glorious baby care v-a făcut să râdeți și să îi aduceți tot felul de jucării – pentru care, pe această cale, vă mulțumesc tare mult! Nu cred în crearea unui live feed pentru orice baby feed – dacă pot construi asta ca o vorbă de duh virală. Spațiul și timpul eu-Petru nu încape pe nici o platformă de socializare. Așa cred eu. Nu mă interesează ce fac alte mămici, cu ce se ocupă, ce fac cu ai lor copii, nu mă preocupă pentru că fiecare face ce vrea și consideră și odată ajuns părinte îți dai seama că nu mai poți judeca pe nimeni – toate orele ălea de nesomn trebuie respectate și fiecare își construiește propiul mecanism de funcționare.

Nu știu ce m-a apucat dar lovindu-mă de tot felul de situații, întâmplări, oameni și discuții, mi-am dat seama că simt nevoia să scriu puțin despre asta, chiar dacă neuronii nu te prea mai ajută după sarcină și erudiția este ceva care se măsoară în biberoane, procentaje de umiditate în cameră și scutece.

Aveam tricoul ăsta cu Star Wars de mii de ani lumină, păstrat cu religiozitate în ciuda lobby-ului făcut de mulți apropriați care mă tot împingeau spre o oareșcare maturizare și renunțare la acest cârpet care a văzut primele ediții de Future Shorts, s-a umblat pe la Motoare și a mișunat o vreme și prin centrul vechi când believe it or not nu existau decât vreo 3-4 bodegi.

L-am sterilizat, l-am para-spălat și am făcut un fel de jucărie-nostalgie pentru copilul meu – cum se poate vedea în ilustrata acompaniatoare. Acest modest DIY mi-a dat un scurt circuit, un fel de revelație – se pare că totuși câțiva neuronii mai activează și la mine prin țeastă, asceți, singuratici, dar un fel de the last jedi încă cu ceva zvâc. Revelația mea este următoarea: sunt super fericită că pot să fiu eu, aia care era și acum 5-10-15 ani, cu aceleași pasiuni, nedumeriri, copilăroșenii și că știu că pot share-ui lucrurile ăstea cu vlăstarul meu (nu mai găsesc alte sinonime la copil – asta ca să nu fac repetiție și să nu mă bateți la cap că am zis progenitură, offspring sau ghemotoc) și că da un baby (iată că am găsit un alt cuvânt!) poate asculta joy division, coltrane, red hot chili peppers sau chiar un audio book de maya angelou (chiar dacă ‘un crăciun elefantastic’, ‘Fantoma drăgălașă’, ‘elmer’ sau ‘prea mulți morcovi’ vor câștiga în orice zi în fața lui Elias Canetti, Murakami sau D.F. Wallace – asta ca să știți că mai țin minte nume de autori buni)  și că poți să-i vorbești normal despre absolut orice. Ce mi-am dat seama este că tu ești un fel de filtru de cunoaștere a lumii pentru copilul tău și ai datoria să fii imens de generos. Having a kid is fucking great – e ca un fel de facultate next level în care vei învăța de la filosofie de viață la diversificarea alimentației, de la artă, antropologie și ce naiba înseamnă să fii adult  până la de ce jucăriile în formă de girafă sunt fascinante, toate ăstea și foarte multă răbdare.

Partea cea mai demențială este că ori că ajunge la ASE, e jedi sau ceva slytherin nici nu mai contează, e tot procesul, la pachet cu trezitul noaptea pentru motive cu o paletă diversă de la lapte la disperarea de a se urca pe veioză sau de a se distra 2 ore cu o jucărie care zornăie infernal (jucării concepute de ceva orci sau vampiri blazați din twilight) până la nevoia de a se încovriga în jurul mâinii tale și de a-ți molfăi cu băluțe cristaline bluza.

So I made my son this Star Wars toy-something sperând că într-o galaxie nu prea îndepărtată va crește având o idee despre cine e prințesa Lea și în același timp știind că actrița Carrie Fischer had some amazing writing skills – cred că asta rezumă filosofia mea de ‘părintaj’ ca să nu zic parenting.

Despre Alessandro Baricco, cărți, ‘la civiltà’ și cum ne place de fapt să scriem

Primul meu contact cu Alessandro Baricco a fost lectura volumului Barbarii. Eseu despre mutație (carte apărută prin 2009 – devorată și comentată de toți cunoscuții mei). Era un subiect la care ajungeam deseori cu tata în discuțiile noastre (‘cam’ contradictorii) despre artă și literatură. Barbarii era un teren comun – o polemică cu care eram amândoi de acord, o ancoră în stabilirea unui teren comun de unde priveam și analizam ce se întâmplă cu civilizația (în sensul devenirii ei istorice). Era și ușor să ajungem în zona acestui eseu fiind consumatori de vinuri barbare pe care tata le aprecia în mod deosebit : ” Sigur nu e regiune controlată franțuzească, dar au podgorii bune și în Chile și în Canada.”  Vinul și filozofatul nostru după masa de prânz, chiar dacă împotmolit când venea vorba de artă contemporană sau ‘complexitatea’ generației mele, curgea ca într-o cafenea progresistă și conservatoare în același timp – uite genul ăsta de lejeritate și seriozitate îmi lipsește în conversațiile pe care le am (să poți glisa cu ușurință de la tematica celei mai bune ciorbe de burtă – care era de găsit în birtul La Gogoșaru’ în anii 90 în București – la Hegel, poezia lui Saint John Perse și rapid spre vinurile albe de Huși musai făcute șpriț cu apă minerală de la ‘sticlă de sticlă’ (sifonăria Bum-Bum dinspre Matei Voievod).

Pentru că nu mai am voie să mă mișc prea mult din cauza imensității pe care o port în mine și pentru că nu vreau să nasc în bucătărie, mi-am făcut provizii de lectură în jurul canapelei și a patului astfel încât totul să fie la îndemână și să mă pot considera în continuare productivă chiar dacă dinamismul este anemic. Selecția am făcut-o din biblioteca lui tata – seria de la Polirom de la începutul anilor 2000. Am dat iarăși peste Baricco dar de data asta în varianta de roman: Mătase și Ocean Mare. Mi se pare chiar un bun ferment de gândire să te întorci la serii vechi  ca să vezi ce se mai citea acum 15 ani, care erau politicile editoriale de pe atunci și evoluția prețului de carte.

Mătase e un adevărat livre de poche – o carte subțire, de aproximativ 100 de pagini, care și prin realitatea ei cea mai practică inspiră lejeritatea materialului amintit în titlu . Cu porțiuni mici de text așezate în 65 de capitole, degajă un ritm interior care pe cât de rapid se exprimă în velocitatea lecturii, pe atât de lent se dezvoltă în interiorul narațiunii.

Primul capitol, pagina 1, Mătase, Alessandro Baricco, editura Polirom, 2003:

“Deși tatăl său și-a închipuit că fiul are un viitor strălucit în armată, Herve Joncour a sfârșit prin a-și câștiga existența cu o meserie insolită, de care nu era străin, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de feminină. Pentru a trăi, Herve Joncour cumpăra și vindea viermi de mătase.

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbo, iluminatul electric era încă o ipoteză și Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârșitul.

Herve Joncour avea 32 de ani.

Cumpăra și vindea.

Viermi de mătase.”

Premisa acțiunii și totodată primul contact cu scriitura mi-au imprimat o atmosferă extrem de specifică a narațiunii, dar în același timp un spațiu al tehnicii literare care îți modelează imaginarul spre simplitatea care conservă substanță concentrată, delicată și adictivă la fel ca drumurile de luni de zile spre Japonia pentru a vedea un singur lucru pentru câteva clipe. E un ciclu de viață, la fel ca ciclul de viață al viermilor de mătase care funcționează cu precizie și repetiție. Repetiția fiind o strategie și o unealtă eficientă în dimensiunea redusă a romanului unde capătă puteri supreme de sugestie: drumul care este întotdeauna amintit ca traseu geografic, pasaje lungi care imprimă și durata reală a voiajului, durata reală a vieții care dormitând într-un cocon de rutină și detașare, se trezește sub impulsul experienței simțurilor și al trăirilor (poate) deabia la sfârșit.

Tot ieri am terminat romanul și mi-am notat pe caietul meu de idei rapid doar titlul pe care l-am încercuit și am scris: tehnică, răbdare Mădălina.

Am căutat imediat conferințe, lecturi și interviuri cu Baricco pentru că știam că este un speaker bun. Așa am dat peste un discurs al său din 2012 de la un salon de carte din Torino. În aproximativ o oră, Baricco își propune să vorbească despre cele 7 lucruri pe care le-a învățat în cariera lui de 25 de ani. 7 lucruri – își dă seama că sunt de fapt doar 3. Primul ar fi ‘la bola’ – bula în care scriitorul trebuie să lucreze, un element de protecție pentru concentrarea atenției și pentru un ritm de lucru susținut, o bulă în care există o galerie de ‘idoli familiari’ care hrănesc nevoia de reper și de ‘înțelepțeală’ aflată de la un ‘sagista’. Ieșirea din bulă este pentru a observa societatea și pentru a putea fi în contact real cu ce se petrece (așa explică cum a scris Barbarii). Următorul lucru interesant despre care vorbește este meseria de scriitor – un fapt pe care îl analizează pe parcursul secolului pentru a puncta marile schimbări care s-au petrecut în viața și meseria de a scrie. Scriitorii de acum 50 de ani aveau o meserie secretă, păstrând într-un fel taina modului lor de lucru, având o viață privată, o intimitate anonimă. Acum, scriitorii la fel ca rock starurile apar și în reviste de modă, sunt atotprezenți și parcă mai tot timpul vorbesc în public.

Prorocirea trecerii la ‘civiltà dell’imagine’ este o ‘profeție’ care nu s-a produs. Aici notează Baricco ceva cu adevărat ispititor ca teren de discuție: cum programăm anumite coordonate pentru viitor care par atât de sigure și cum viitorul este încă ‘furbo’ și ne demonstrează că certitudinea este întotdeauna pariul perdantului. Are o anecdotă chiar simpatică: acum 30 de ani își putea imagina un telefon SF care urma să fie inventat prin care să comunici numai prin video sau imagini, prin care să vezi persoana cu care vorbești, dar nu s-ar fi gândit niciodată că telefonul care va exista într-un secol al tehnologiei imagistice va fi accesat de utilizatorii lui mai ales pentru funcția de a scrie mesaje. Și observația este justă. La nivelul cotidian, scriem foarte mult, că este o ‘stare’ pe Facebook, că e un micro status pe Twitter sau că stăm pe whatsapp sau suntem mai retro-romantici și scriem Sms-uri și mailuri – tot scriem și facem asta mai mult decât o făceau părinții sau bunicii noștri. Poate calitatea sau corectitudinea limbii nu mai e ce era, dar mecanica, reflexul, impulsul scrisului există. De ce? Baricco spune că ne dă timp, ne dă timpul necesar de a alege la ce vrem să reacționăm (răspundem unei cunoștințe imediat la un mesaj sau avem răbdarea necesară de a aștepta să dăm reply la ultimul rând scris pe messenger de iubitul/iubita noastră?). Timpul în ecuația asta capătă o importanță solidă în modul în care ne gestionăm relațiile cu oamenii și propria umanitate.

Mai vorbește de niște idei care îți îmbârligă mintea – printre altele are o pledoarie pentru forța limbii în scrierea literaturii care își derivă câteodată frumusețea din pasaje nu tocmai corecte sau robuste ca structură sintactică, ci mult mai vocale, poate chiar o leacă regionale.

În final, a scos o carte frumoasă, cu coperți groase, de piele și margini verzi  și a citit un pasaj scris de Beppe Fenolio. Mi-am adus aminte de două lucruri: cât de puternică este materialitatea unei cărți și cum nu cred că această ‘specie’ va dispărea și cât de magic rămâne schimbul povestitor-ascultător și cum povestirea în sensul de lectură cu voce tare păstrează un totem sacru în sensibilitatea mea, îndrăznesc să spun, a noastră.

Aici link conferință:

https://www.youtube.com/watch?v=rDYR4ClS3dM Alessandro Baricco live @ Salone del libro Torino 2012

Later Edit: Baricco are și o școală (da, este și visul meu să fiu guru spiritual-cultural și să dau lumii inside-ul înțelepciunii pe care o posed), pare să aibă niște programe tare faine,  link: http://scuolaholden.it

Colaje – utilaje pentru idei

Am blogul din anul II de facultate. Nu mai țin minte de ce l-am început exact, dar știu că am fost încurajată de sora mea care își punea mare încredere în puterea miraculoasă a web-ificării gândurilor personale. Tot ce am lipit ca text în spațiul meu digital m-a bucurat de fiecare dată și a ridicat cu fiecare articol sau post cota încrederii în mine. Din ianuarie 2008.

Am avut întotdeauna greșeli de scriere și de folosire a limbii – topică aiuristică, cuvinte care nu există și fraze care se alimentează din nimicirea semnelor de punctuație. Nu știu ce am făcut sau cum s-a întâmplat, dar la un moment dat nu am mai scris. Consideram că depășisem perioada sau că srisul trebuia să devină serios, textele trebuiau să fie ceva nuvele experimentale sau încercări de roman post-deconstructivist (orice ar însemna acest lucru).

Nu am reușit să scriu niciodată o poveste sau o construcție ficțională. Mama îmi spunea de mică că sunt talentată la scris, că semăn cu tatăl ei care fusese ziarist și  că frazele lungi-întortocheate și alegerea cuvintelor care te sensibilizează în scrisorile pentru Moș Crăciun sunt sigur semnele unui scriitor în ascensiune. Printre singurele lucruri constante din viața mea a fost chiar ăsta : încurajarea constantă a mamei de a scrie.

Și eu am crezut o perioadă. Chiar îmi spuneam că nu poate să fie altfel pentru că ținusem jurnal de când începusem să știu să citesc și să scriu adică aproximativ în clasa a 4-a (da, am fost un copil tare încet).  În liceu mi se părea interesant să scriu diverse aforisme depresive pe foițele prospectelor de la medicamente. Era un element de mister care îmi complica și mai mult imaginea de artist creator care se redescoperă prin medium-uri originale.

Odată cu primele tentative de jurnal  am început să adun și abțibiluri (veneau la plic și erau din seriile Panini cu albumele, adicția și amintirile aferente generației mele). Spre liceu, caietele de ‘memorialistică’ erau mai pretențioase, mai calibrate estetic spre decupaje din reviste, bilete de teatru, tren, planșe explicative din muzee, postcarduri și clippings-uri de prin șapteseri și b24fun pe vremea când aistea două publicații erau cam singura cale de acces spre viața culturalo-evenimențială a bucureștilor. Am ajuns cândva prin facultate să adun imagini patologic: de prin cafenele flyere și orice fel cartolină, intram câteodată în cărturețti-verona doar ca să consult vrafurile de bilețele și reclame la noi apariții și programe de festival de pe trepte, o dată pe lună făceam o supradoză de reviste și presă de la chioșcurile de la unirii (mai aprovizionate ca cele de pe moșilor) și dacă plecam printr-o vacanță un sfert din bagaj era format din toate reclamele/biletele/foiletoanele/pliantele/vederile și edițiile de marie claire în franceză sau italiană (nu le alegeam din motive de snobitate lingvistică, ci pur și simplu pentru că edițiile străineze de glossy-uri reprezentau accesul în cu totul alt univers referențial de feminitate, lume, întâmplări, life style cum s-ar spune și în acelați timp erau mult mai groase, cu articole consistente vis-a-vis de edițiile livide și subnutrite din patrie) – am cutii care documentează ani de colecționare activă, dosare, plicuri și cutii de bomboane ticsite prin care cotrobăi ocazional ca să mai asortez câte o imagine mai veche cu una mai recentă și să le găsesc rostul în contextul necesităților de ilustrare a jurnalului meu și a caietelor de colaje.

Cum să explic colajele pe care le fac? obsesia, nevoia de a strânge și a aduna memento-uri, dovezi materiale ale unor lucruri văzute, al unor momente, ilustrații sau culori care poate comunica ceva în relație cu o altă imagine și cum pot lucra împreună pentru a te inspira și a te face conștient de conexiuni interesante  – planșe vizuale cum ar spune self-helpării, un fel de, dar pentru stimularea creativității.

De atâția ani am tot adunat caiete de colaje, ‘repertoare’ de imagini, ca un inventar vizual al ideilor și asocierilor de căutătură imagistică. Le fac în continuare, e ca un exercițiu de juxtapunere care lansează un ferment activ prin sucurile mele creative.

Din arhivă, de prin diverse caiete:

Lecturi de bucătărie

Plimbările spre bulivard se dirijează pe un traseu-de-oprit la librăriile ‘ieftine’ sau pe numele lor – discount bookstores. Știu că nu sunt apărute de curând și că ochiul sceptic intelectualist poate blama și respinge ideea de a înghesui cărți despre rețete de torturi lângă incursiuni în cartografia evului mediu, dar pentru mine aceste popasuri de fast food bibliofil sunt foarte filling și la feeling.

Pentru că mi-am creat o mantră de relaxare din timpul petrecut în bucătărie gătind, dacă îmi permiteți să fiu self-helperă făcutul de mâncare poate fi chiar o tehnică de mindfulness, o yoga practică și cu rezultate vizibile, gustabile și refrigerabile. Și pentru că tot îmi autodocumentez viața și ideile din ultimul an pentru a scrie acel roman de pe urma căruia voi trăi toată viața, am tot explorat condimente literare care se pot dospi la foc mic (sau la un Crock-Pot concepțional ) în jurul temei de mâncare, bucătărie, crătițătărie și tot spațiul ‘de interior’ al activităților domestice de menaj.

Cred că totul a fost declanșat cu un cadou pe care l-am primit de Crăciun de la my significant other :

Anya von Bremzen, Arta bucătăriei sovietice – O poveste despre mâncare și nostalgie, Curtea Veche, 2013

Din carte:

“…satirist latin: ‘Numărul oaspeților la cină ar trebui să fie mai mare decât cel al Grațiilor și mai mic decât cel al Muzelor’.”

” Uneori s-ar zice că pentru scriitorii ruși din sec. XIX mâncarea reprezenta ceea ce reprezenta peisajul pentru englezi (…), ‘îmbuibarea orgiastică’ a autorilor ruși era o compensare pentru tabuurile literare din jurul erotismului.”

O carte care m-a hrănit cu genul de stratagemă literară care mă ține în priză la încărcat: fragmente de imaginar cotidian la pachet cu date istorice și referințe literare.

Urmărind bucătăria interioară a scriiturii am scotocit Ex Librisul și am găsit două titluri care să dichisească cum trebuie meniul de lectură.

Prima: The Household Tips of the Great Writers, Mark Crick, ed. Granta, 2011

Carte construită ca serie de pastișe care să reproducă stilul autorilor pururea  en vogue dacă aceștia ar fi scris despre cum să gătești un Coq au vin ( a la G. Garcia Marquez),  supă Miso (a la Franz Kafka) sau Tiramisu ( a la Marcel Proust). În afară de rețete, există și sfaturi practice despre ‘gospodăritul’ prin casă și curte, astfel încât să poți pune un tapet cu ajutorul instrucțiunilor lui Ernest Hemingway sau să ai incursiunea punitivă necesară pentru a putea pune faianță într-o baie în stilul lui Dostoievski. Pentru plăcerea literatului care gustă o cădere a idolilor în universul domestic, cartea este un amuzament de după amiază satisfăcător.

Din introducere:

“In these days of technology, texts and tweeting it seems there is but little time to spare for homely tasks.While the breaking of lump sugar, the stoning of raisins and a great deal else goes undone, both young and old seem so consumed by the demands of social networking that a good knowledge of household matters has become a rare quality. The decline, however, is not irreparable. Here is a book that, in combining the craft of the housekeeper’s expertise, will not be altogether unwelcome in addressing this worrying state of affairs.”

Din rețete – un fel de manifest la care subscriu:

“Boned stuffed poussins a la Marquis de Sade

Should not the supreme aim of gastronomy be to untangle the confusion of ideas that confront mankind, and to provide this unfortunate biped with some guidance as to how he should conduct himself and his appetites? Buffeted continually by the studies of scientists, the inventions of dieticians, the fashions of restaurateurs and the disguised marketing campaigns of a thousand trade associations, his own tastes are often his last point of reference. The tyranny of political correctness, undermining him further, makes of him a man who avoids endangered species, factory farming, deforestation, genetic modification and inhumane slaughter. If he is unfortunate enough also to have a religion, then he will probably live the meanest of lives in the most tightly fitting of gastronomic straitjackets. By walking such a tightrope, he believes that he will reap his rewards in long life, good health, moral superiority and in heaven hereafter. Yet all around him our unfortunate sees good vegetarians pushing up daisies, teetotallers’ hearts tightening and sugarphobes queueing in dentists’ waiting rooms.

Reader, recognise that all your years of abstinence and your naive trust in low-fat yoghurt have not saved you from a pot belly, heavy jowls and an inadequate sex drive. A life of dieting has rendered your face pinched and furrowed from hard judgement of your fellow diners and your evenings long and lonely.”

A doua: The Women in God’s Kitchen, Cooking, Eating, and Spiritual Writing, Cristina Mazzoni, ed. Continuum, 2005

Aistalaltă carte este cu totul altă mâncare de pește. Undeva între studiu și meditație cu privire la natura interpretativă a simbolurilor și traiectoriilor de credință din bucătăritul unor sfinte ( Sf. Agatha, Teresa din Avila, Sf. Theresa din Lisieux, etc.),  lucrarea  mi-a lăsat câteva teme de gândire și de reflecție scriitoricească: făcutul pâinii, înțelesurile subtile a gustului de dulce, paralela între fecunditate și imaginea laptelui.

Din carte:

mâncarea ca poveste: “Food: it too delights, compels, binds, holds, keeps. It too conveys meanings, encourages connections, and gives pleasure. Food wants to be read as much like a story: the increasingly popular genres of recipes and cookbooks, not to mention culinary mysteries and romances, attest to that.”

despre pâine: “Because it is old and reused from one batch to the next, leavened bread ties the present to what has come and gone – but for a lump of dough. Furthermore, liberation is associated in the Jewish tradition with unleavened bread: there was no time to wait for the dough to rise when the Jews fled from Egypt, and, in memory of that hasty departure toward freedom, unleavened bread is prepared to this day for Passover celebration.”

Timp, corp, scrisoare

Să lăsăm timpul să treacă. Dacă trece suficient timp … Timpul le rezolvă pe toate.

Cu timpul o să învăț să te iubesc.

E timpul să-ți scriu.

Cât timp te speli pe dinți?

Exact în același timp mă gândeam la tine.

Toate la timpul lor.

Va veni și timpul tău pentru a face lucruri.

Pe timpuri era altfel.

În tot timpul ăsta eu eram însărcinată.

Ai venit la timp, te-am așteptat de când nici nu erai.

La timpul potrivit o să înțelegi.

De la un timp sunt proastă.

Ca să nu mai fim în contra timp, mai bine suntem contra.

A N O T I M P

La timpul prezent, verbele nu mai par leneșe.

Am tras de timp până când s-a lungit.

Cu timpul o să ne fie mai bine.

Există un timp pentru toate.

Timpul nu mai avea răbdare, era anxios.

Dragul meu,

este prima oară când scriu dragul meu cu sensul cel mai propriu: al meu  – pentru că în acest moment ești cel mai al meu, bine încapsulat și încastrat în mine. Niciodată nu o să mai fi doar al meu, sudat de corpul meu și în fiecare secundă în același ritm cu bătăile inimii mele.

Tu ești singurul motiv pentru care găsesc răbdarea de a sta la birou și  de a scrie fără să fiu supărată pe mine că nu am putut în ultimele luni să leg două rânduri pe o pagină sau că nu am reușit să am o direcție închegată, o carieră care să te poată inspira. Îți scriu și asta mă liniștește, mă face să iau timpul necesar pentru a mă putea ierta, pentru a putea să-ți povestesc toate lucrurile prin care trec și care sunt prezente acum în viața noastră.

Nu prea conștientizez că sunt însărcinată, poate pentru că ești prea cuminte sau poate pentru că suntem amândoi puțin mai vikingi și am ales să nu avem grețuri, somnolență sau stări de rău.

Cred că sunt mult mai activă și energică de când suntem în formula de 1+1.

Îmi vine greu să cred că voi fi mamă chiar dacă burta mea se mărește în fiecare zi.

Am rămas însărcinată înainte de a împlini 29 de ani, este aceiași vârstă pe care o avea și mama când a făcut primul copil. Oricât de tânără sau matură s-ar considera această vârstă pentru o femeie, eu trebuie să-ți spun că mă văd în continuare ca o adolescentă care nu își dă seama încă de identitatea ei, de sensul sau rostul ei în viață.

Am fost foarte mult timp nefericită și singură în nemulțumirile și eșecurile mele.

Eu am crescut într-un univers dominat de figuri feminine puternice care au putut îndura, construi și iubi mult. Am văzut de mică modele vechi de comportament, sugestiile întotdeauna repetate de etichetă și de purtare a unei femei în devenire. Știu sigur că nu sunt încă una dintre ele, nu am întotdeauna cea mai elegantă ținută și orice aș face mă împiedic sau vărs mâncare pe mine, dar știu că pot rezista, construi și iubi mult.

Ești un copil care vine din nimic, din nici o posibilitate, din nici o speranță, din pântecele unei femei căreia i s-a spus mereu că nu poate face copii. Avându-te pe tine acum știu că lucrurile pe care le-am făcut în viață au fost măsurate ca fiind bune și că e cea mai frumoasă răsplată pe care o puteam primi pentru toți anii în care am îndurat foarte multă tristețe. Când o să crești mai mult o să-ți spun că indiferent ce face viața cu tine, suntem suma alegerilor și tăriei cu care putem să nu ne înclinăm niciodată principiile și moralitatea.

Te naști din dragoste și dintr-o dorință care era epuizată.

Se vede locul în care crești. Rotocolul de viață e ferm și se mărește. Spațiul în care trăiești nu a existat niciodată până acum.

Mi s-au îngroșat picioarele. Pulpele se rotunjesc și devin greoaie sub tensiunea unei fibre cărnoase dilatate îmbrăcate în grăsime fină care face cute prin piele.

Nici nu știu ce mă sperie și ce mă bucură. Sunt două lucruri ce se combină, se confundă, transpiră împreună.

mi-am desenat corpul, am amestecat acuarelele dar nu am putut să adaug și tatuajele

Schimbări prin care trece corpul meu:

sânii se tot umplu, și-au depășit de mult dimensiunea lor care rămăsese constantă din adolescență, sfârcurile și-au deplasat și ele cercurile și au mai adăugat un rond ca să își marcheze trecerea la o nouă vârstă, e aproape ca la copaci.

Pulpele sunt acum îngroșate ca un desen pe care îl tot conturezi când ai greșit distanța marginilor și ajunge să ai pe foaie în locul unei siluete de animal, o creatură care poate fi numai harta unei țări rotunjite ca Polonia, o arătare-pată și spațiu cartografic sensibil.

Fundul devine pe zi ce trece contrabalansul sau contrafortul la burtă. Dacă mă vezi din profil e forma nei burți care se repetă de două ori, față-verso ca atunci când nu știam să folosesc indigo-ul ca să copiez desenele din cărțile de povești și puneam invers foaia violet și desenul se lipea tot pe foaia cărții.

Nu are legătură cu schimbările pe care ți le aduce sarcina, dar am părul lung acum așa cum nu l-am mai avut de când eram în generală. Cred că e potrivit ca o mamă însărcinată și mare să aibă cât păr poate ține pe cap pentru a echilibra portretul de revărsare a masei corporale. Simt că am puteri speciale când am părul desfăcut, despletit, vreau să-l cresc ca o manta moale cu miros de parfum de cucoană cu care să te pot apăra și înveli chiar și atunci când nu avem nici un material sau pătură.

Mi-au apărut câteva alunițe noi – știam că se va întâmpla și obișnuită cu serii noi pe care le școlarizez în fiecare an în aceleași zone ale corpului, de data asta cred că sunt cu adevărat un element nou, ca un elev străin care vine să studieze în România și pe care nu ai cum să nu-l urmărești cu privirea tot timpul. Le verific în fiecare dimineață când mă dezbrac în fața oglinzii din baie – îmi place să mă uit la corpul meu acum, cred că arăt în sfârșit ca o femeie, ca o femeie voluptoasă din sudul Italiei care cu o mână învârte la oală și cu alta aranjează icoana în spatele căreia e ascuns un cuțit.

Continui să mă îngraș și să mă umflu ca un zepelin care cucerește tot orizontul, dar nu mă pot răzvrăti, sunt însărcinată și forumurile de viitoare mame îmi spun că este cea mai frumoasă perioadă din viața mea pentru a fi imensă și cumva fericită că am o mobilitate redusă și că tot ce pot purta pentru a arăta cât de mult strălucesc în ipostaza totală a feminității sunt niște iegări supradimenzionați care se adună în cute și care încep de sub sâni și se mai termină în călcâiul cizmelor.

Îmi dau seama că trebuie să învăț să fac colivă pentru că o să fie mereu nevoie la diverse parastase sau întruniri care au nevoie de pecetea unei comemorări grânatico-dulci a suferinței de a fi pierdut pe cineva apropriat. Coliva este printre cele mai bizare mâncăruri pe care le-am întâlnit.  Fiertura asta de grâu amestecată cu zahăr și nuci care ajunge după într-o formă și prezentare care trebuie musai să aibă semn al crucii peste un pat germinativ de pesmet-biscuit și zahăr pudră presat, prinde o încărcătură spirituală de rugăciuni, tămâie, lumânare și vin roșu, în afară de stratul de fantezie gospodinească care variază de la drajeuri de ciocolată la bomboane colorate din zahăr (aproape întotdeauna imposibil de mestecat) sau pentru personalitățile cel e mai excentrice la pătrățele de napolitane sau chiar, nu voi numi nume, profanele m&m. Coliva e dulce – aici e partea care pe mine mă nedumirește. E practic un desert – care în mintea mea îl pot asocia numai cu un moment plăcut de după masă, nevoia de zahăr de după iarbă sau mâncat nervos pe bază de stres și de sesiune de examene. Nu pot vedea cum un dulce se poate dedubla  spiritului unei morți care trebuie marcată sau amintită.

I-am spus lui tata de tine înainte să moară. A fost cam ultimul lucru de care s-a bucurat cu seninătate,  mă ținea de mână și repeta “Ce frumos! Ce frumos! “.

O să creștem împreună, suntem 3, chiar 4 cu tot cu cățel, iar eu câteodată fac cât două femei (logistic și hormonal).