Mădălina Iulia Timofte

Imagini in Cuvinte



Singapore Biennale 2011 1

Posted on April 10, 2011 by admin

Open House

13 martie – 15 mai 2011

Curatori: Trevor Smith, Russell Storer

Artistic Director: Matthew Ngui

Organizat de: S.A.M.

Aflată la cea de-a treia ediţie, Bienala din Singapore a reuşit anul acesta să reunească lucrările a 63 de artişti din 30 de ţări cu un total de 150 de lucrări aflate în expoziţie.

Spaţiile alese pentru expunere au creat un interesant dialog despre identitate: de la clădirile în stil colonial ale Muzeului de Artă (SAM împreună cu spaţiul nou al muzeului SAM at 8Q) la  impunătorul edificiu clasic al Muzeului Naţional al Singaporelui, mergând până în zone alternative ca vechiul aeroport Kallang şi hiper-turistice precum Marina Bay.

Toate discuţiile în jurul bienalei SB 2011 au pornit de la intervenţia lui Tatzu Nishi în spaţiul (cel mai) public din Singapore. Acoperind simbolul oraşului, Merlion-ul, într-o construcţie temporară, Nishi a montat un hotel  în care publicul poate sta peste seară în aceiaşi cameră cu sculptura atât de cunoscută. The Merlion Hotel a fost numit un proiect egalitar care schimbă modul de relaţionare cu un obiect-totem pentru Singapore. Situat în zona cea mai vizibilă a oraşului, lucrarea a capitalizat atenţia generală a vizitatorilor şi a acţionat ca o hiper-reclamă pentru bienala SB 2011. Probabil că un eveniment internaţional de artă situat în una dintre cele mai turistice destinaţii din lume nu putea să nu investească într-un ‘maxim’ de vizibilitate. Cu scop economic sau cu un substrat profund social, Hotelul temporar Merlion îşi dublează sensul şi devine un simbol nu numai al oraşului, ci şi al bienalei de anul acesta.

Cred că prima mea observaţie în legătură cu acest eveniment trebuie să se oprească în jurul  Muzeului de Artă din Singapore (SAM)[1] ca  organizator al bienalei. Nu pot să nu mă gândesc la ideea de a avea un muzeu de stat care nu numai că organizează, dar şi susţine coerent şi practic iniţiativa de a promova arta contemporană, spun asta cu surprindere pentru că din experienţa mea nu am văzut o asemenea practică în România unde există un muzeu chiar dedicat artei contemporane care nu se implică în nici o acţiune de acest gen. Poate ar fi mai simplu de argumentat de ce la noi nu se poate dacă bienale precum Bucharest Biennale nu ar avea vizibilitatea, calitatea, succesul şi impactul unui demers cultural extrem de bine articulat, dacă inexistenţa lor ar fi reală am putea spune că nu există nici o bienală pentru că numai MNAC-ul ar putea face aşa ceva. Se pare că Singapore nu are nevoie de un muzeu de artă contemporană pentru a face o bienală şi că muzeul lor modest ca spaţiu în comparaţie cu altele mai ‘apropriate’ poate strânge oameni capabili şi poate motiva artişti din toată lumea. Desigur am putea spune că noi suntem mai buni pentru că reuşim cu un grup restrâns de oameni (mă refer aici la echipa Pavilion) să producem o bienală deja afirmată ca un generator de idei pe plan internaţional, dar eu cred că ar fi greşit să nu sesizăm, prin comparaţie cu cazul Singapore, lipsa de interes sau poate incapacitatea unei instituţii de stat care se presupune că respiră numai artă contemporană.

Revenind la subiectul acestui articol, SB 2011 a propus prin conceptul curatorial de Open House mai mult o invitaţie ospitalieră decât o temă teoretică închegată. Make yourself at home a fost motto-ul sub care lucrările au fost gândite şi executate, gravitând ca stil şi direcţie înspre tematica spaţiului şi a identităţii. Astfel bienala s-a transformat într-un loc care găzduieşte în cel mai pur sens: o casă deschisă publicului după modelul tradiţiei chinezeşti de a ţine casele deschise de Anul Nou pentru oricine vrea să intre şi să se aşeze la masă. Lipsa unei direcţii teoretice şi a unui mesaj curatorial clar nu face din SB 2011 o bienală în care polemicile creative lipsesc, dimpotrivă, artişti precum Simon Fujiwara, Ryan Trecartin, Tan Pin Pin, Charlie White, Jill Magid sau Danh Vo aduc lucrări cu un conţinut ideatic complex. Dar din lipsa unei politici curatoriale mai ‘implicate’ şi mai ‘incorecte’, analiza lucrărilor expuse nu se poate face contextualizat, ci doar scoţând lucrările din acest vid teoretic pentru a le putea valorifica cu adevărat.

Problema ‘casei’ s-a regăsit şi în modul de parcurgere al expoziţiilor, conservatorismul asiatic a atins şi funcţionarea bienalei făcând ca lucrările cu un conţinut explicit sexual să fie izolate în camere separate, având marcaje de atenţionare evidente.

Cu toate acestea, SB 2011 a fost o ocazie foarte bună pentru a face cunoştinţă cu lucrările artiştilor din sud-estul Asiei şi de a explora proiecte artistice noi ale unor nume familiare.

Sala  pe care Louie Cordero a ales să o populeze cu imaginea vieţii de stradă filipineze conţine sculpturi ale violenţei viscerale şi lucrări grafice ce înregistrează sincretismul culturii filipineze ca un interesant mix între influenţele culturii pop americane şi tradiţiile catolicismului spaniol. Constructul artistic My We (2011) devine astfel un statement puternic care trasează istoria violentă a colonialismului care are în continuare un mare impact asupra mentalului colectiv. Culorile stridente, formele preluate din comics şi atmosfera de film horror de serie B recrează lumea haotică pe care Cordero o traduce  personal printr-o manualitate rafinată de a lucra cu materiale din fibră de sticlă în care incorporează obiecte găsite. Se poate muri pe muzica lui Frank Sinatra ne spune Cordero, de aici şi absurditatea violenţei duse la extrem pe care artistul alege să o arate.

Inspirat de un hotel-bar al părinţilor săi din anii 70, Simon Fujiwara construieşte un spaţiu în care recrearea memoriei personale permite rememorarea istoriei criptate din perioada Spaniei lui Franco. Welcome to the Hotel Munber (2010) este mai mult decât o cameră a aducerii aminte, lucrarea devine un act antropologic prin care identitatea în sine se prezintă ca o construcţie a obiectelor reale.

Întâlnirea cu lucrările video ale lui Ryan Trecartin în bienală a fost cu atât mai interesantă cu cât fragmentele din instalaţia video Roamie View: History Enhancement (Research Wait’S) (2009-10) au avut parte de o mare popularitate pe You Tube în ultimii 3 ani.

Mutând asimilarea acestor imagini din mediul online în contextul unei instalaţii video, ideile lui Trecartin au căpătat şi mai mult sens. Alienarea în faţa hiper-producţiei de imagini din reţelele de socializare şi celebrity culture, se concentrează pe construirea unui limbaj extrem în care reţetele de fabricare a personalităţii sunt expuse grafic de Trecartin şi prietenii săi. El se joacă cu ideea de identitate ca fluid ce poate lua orice formă, un tip de identitate imaginată care se hrăneşte din mass media şi pe care o îmbrăcăm cu cea mai mare uşurinţă. Critica lui Trecartin este una extraordinar de dură, dar care în acelaşi timp devine formă de entertainement, deci se întoarce tot în artificialitatea producţiei de imagini. Trecartin problematizează această circularitate a unei societăţii dedicate spectacolului.

Artist, curator si arhivist, Koh Nguang How a instalat o replică a propriului laborator de documentare a artei contemporane din Singapore (Singapore Art Archive Project – 2005) în interiorul bienalei SB 2011. Koh a reuşit să adune o arhivă impresionantă de ziare şi reviste, în engleză şi chineză, din ultimii 30 de ani pe care o pune la dispoziţia publicului bienalei în dorinţa de a trezi o discuţie în legătură cu modul în care arta contemporană singaporeză este prezentată în media. Astfel atenţia este pusă pe criticii de artă şi nu pe artişti în încercarea de a evidenţia cum percepţia asupra lucrărilor de artă este (re)creată de articole şi recenzii. Proiectul Artists in the News (work in progress) (2011) este o instalaţie care adună informaţie şi generează problematici actuale, un spaţiu experiment unde cercetarea personală intră în dezbatere publică.

Cunoscută publicului european prin filmul-documentar Singapore Gaga din 2005, Tan Pin Pin este un regizor care depăşeşte mediul cinematografic şi explorează vizual istoria printr-un discurs artistic extrem de coerent. Seria de scurt metraje prezentată în cadrul bienalei (The Impossibility of Knowing, Snow City, 9th August, Ivan Polunin’s Sound Archive,  Rogers Park, Moving House 1997 ) este un argument în favoarea acestei logici, în continuare Tan Pin Pin sondează memoria colectivă şi cultura Singaporelui. Urmărind 9th August (7 min, format video mixt, 2006) am simţit un deja-vu al înregistrărilor zilei naţionale ale României de dinainte de 1989, Tan Pin Pin a demonstrat cum ziua naţională în Singapore este un ritual care nu s-a schimbat din 1965 până în prezent şi cum formele politice autoritare funcţionează în Asia prin simpla desfăşurare a unei parade naţionale.

Discutând identitatea din perspectiva dinamicii locale pusă faţă în faţă cu globalizarea culturii, Navin Rawanchaikul a făcut o radiografie în profunzime a unei comunităţi de indieni imigranţi care trăiesc în Chiang Mai. Seria de 7 interviuri (Hong Rub Khaek, 2008) este completată de o lucrare de pictură de dimensiuni mari (Mahakad, 2010) care ‘înregistrează’ toţi membrii comunităţi formate în jurul acestei pieţe.

Shao Yinong & Muchen sunt soţ şi soţie şi lucrează în colaborare din 2001. Cunoscuţi pentru lucrările de fotografie care documentează urmele lăsate de Revolutia Culturală asupra societăţii chinezeşti, cei doi artişti prezintă în bienală seria Spring and Autumn (2004-2010), lucrări pe suport textil realizate în tehnica broderiei Suzhou, replici ale unor bancnote care nu se mai află în circulaţie. Folosindu-se de această veche tehnică chinezească de a reprezenta realitatea prin coaserea mătăsii, Shao Yinong & Muchen pun accentul pe istoria politică din China care este exprimată prin supradimensionarea acestor bancnote scoase din uz care cândva au exprimat puterea regimurilor şi opţiunile economice pe care timpul le-a arătat ca fragile la fel ca mătasea lucrărilor artistice.

We, lovers of bad music, disdain to conceal our views and aims. We openly declare our love for elevator music, pop-classical crossovers, smoth jazz, and mindless pop.

Bad music lovers of all countries, unite!

Manifesto for Bad Music (fragment)

Manifestul lui Song-Ming Ang explică felul în care acest artist se foloseşte de muzică şi de sunet în scopul de a degaja atmosfera rigidă a aşa zisei high culture. Lucrările video: No Man’s Band, The Robots şi Be True to Your School sunt înregistrări ale filtrării muzicii prin intermediul unor oameni care încearcă să replice ce aud. Această formă de karaoke surprinde relaţiile dintre oameni formate prin intermediul Bad Music.

Lucrarea video al lui Phil Collins despre comunitatea skinhead din Kuala Lumpur este un experiment vizual încărcat de rafinamentul cadrelor studiate. Creat ca un fel de documentar al acestei subculturii malaeziene, The Meaning of Style explică cu claritate cum identitatea poate fi construită sau adoptată circumstanţial şi se adaptează la o politică rasială contemporană.

.


[1] Tot în cadrul SAM există acum două expoziţii de artă contemporană, neintegrate bienalei, It’s Now or Never Part II, New Contemporary Art Acquisitions from Southeast Asia (8 martie-8 mai) şi Negociating Home, History and Nation: Two Decades of Contemporary Art from Southeast Asia (12 martie- 26 iunie) care reprezintă o adevărată arhivă pentru cunoaşterea artei contemporane din sud-estul Asiei

bob and roberta smith 0

Posted on August 08, 2010 by admin

‘ art should be brutally uncommercial and totally uncompromising’ b & r smith

în cartea ‘make your own damn art’ , the smiths sau mai exact în mod ‘realistic’ – patrick brill -  îşi organizează lucrările într-un mod autobiografic, explicând temele care generează implicarea lui socială prin artă.

cred că cea mai importantă lucrare-idee care sintetizează punctul de pornire al ‘tipografiei conceptuale’ al lui bob & co smith este:

‘artists ruin it for everyone’

pentru că refuzul de a comunica cu publicul într-un mod activ şi ‘rezonabil’ (canal de comunicare – aici) este o practică abuzivă a artei contemporane, the smiths se întoarce spre un ‘action art’ care conferă solidaritate cu un public stresat de lucrări sinestezice şi absurde vizual, desigur este un public pe care de multe ori îl ironizează, dar pe care îl include de fiecare dată pentru existenţa firească a lucrării de artă.

forma şi mediul lucrărilor sale sunt accesibile ca mărime, display şi material : sunt mesaje formate din cuvinte, amuzante, agasante, directe, politice.. care au scopul de a produce un impact imediat asupra privitorului care nu mai trebuie să se uite disperat stânga- dreapta pentru a citi eticheta, legenda sau “libretul” expoziţiei. direcţia curatorială vine din interior şi de cele mai multe ori bob and roberta smith este propriul lui curator.

show case-ul pregătit anul trecut pentru tate britain: make your own xmas – a adus împreună ideile preferate a lui bob &.. : tema ecologiei şi a reciclării, filosofia do it urself şi implicarea publicului. reutilizarea unor materiale pentru a construi ceva nou nu este o strategie .. nouă, dar abordarea lui the smiths a explorat şi mai în detaliu posibilitatea de a reorienta balastul fiecărui departament, cum este şi cel artistic: pentru expoziţia sa de crăciun, a folosit panouri folosite în expoziţiile precedente de la tate şi în mare cam tot ce rămase de la demontarea celorlalte expouri astfel bradul pe care a trebuit sa-l construiască a fost compus din materialele altr produse artistice, reinventate, restructurate şi transformate în “the white canvas”. mi-a plăcut foarte mult ideea pentru că pune o problema importantă: nu numai în giganţii multinaţionali există mari pierderi, poluare, invadarea mediului înconjurător de deşeuri, ci şi în ‘arealul’ artistic, în acţiunile artistice propriu-zise care produc o grămadă de gunoi după ce ajungem cu toţii la catharsis.

bradul construit a fost iluminat cu beculeţele tradiţionale şi cu beteală de bandă folosităîn construcţii iar energia folosită la această ‘ardere’ a fost ‘aprovizionată’ de biciclete transformate în surse de energie şi acţionate de vizitatorii expoziţiei. deci aşa cred că arată cea mai eficientă formă de implicare a publicului în proiectele de artă prin cea mai simplă modalitate de Do it urself.

in popular culture: we never buy art 0

Posted on March 09, 2010 by admin

HERB & DOROTHY

un film de Megumi Sasaki

ce trebuie să faci pentru a fi un colecţionar de artă ‘de succes’ cu peste 4000 de lucrări adunate ?

herb şi dorothy au reuşit să strângă una din cele mai impresionante colecţii de artă din salariul de poştaş al lui herb. astfel, în 30 de ani au construit o colecţie privată pe care au stocat-o în apartamentul lor. alegând acest mod de viaţă dictat de pasiunea lor pentru artă au achiziţionat lucrări de artă după criterii curatoriale ‘foarte stricte’: picturile trebuiau să aibă o mărime destul de mică pentru a încăpea în casa lor iar preţul trebuia să fie suficient de mic pentru a se încadra în bugetul lor lunar.

cei doi au dizolvat limitele  imaginare impuse de ceea ce credem noi că ar trebui să fie un colecţionar de artă: milionar, cu o educaţie artistică definită şi cu o casă sau galerie imensă.

când au început să cumpere lucrări de artă,  în anii 60, ceea ce realizau minimaliştii sau modul de lucru al conceptualiştilor nu era încă pus pe un piedestal al ‘clasicicmului contemporan’, cei doi au putut astfel să aibă acces la o lume nouă a artei pe care au cunoscut-o, iubit-o şi pe care au cumpărat-o, devenind veritabili mecena pentru acei artişti tineri de atunci.

cum explică şi regizorul, povestea aceasta şocantă pentru perceptele destul de elitiste ale artei contemporane şi ale abordărilor curatoriale uneori bizare de acum, a fost posibilă prin exemplara relaţie a celor doi: au găsit înţelegere şi sprijin reciproc în pasiunea lor comună, dar în acelaşi timp au fost un cuplu devotat care a avut o căsnicie la care şi eu visez: sudată de dragoste şi respect,  cu o doză de camaraderie de care noi cred că uităm de cele mai multe ori.

în 1992, herb şi dorothy au decis să cedeze o parte din colecţia lor către the national gallery, o colecţie în valoare de milioane de dolari şi care include nume-icon ca: Sol LeWitt, Christo, Jeanne-Claude, Richard Tuttle, Chuck Close, Robert Mangold, Sylvia Plimack Mangold, Lynda Benglis, Pat Steir, Robert Barry, Lucio Pozzi şi  Lawrence Weiner.

Sunt incluşi în lista celor mai importanţi colecţionari de artă, alaturi de rockefeller, getty şi mellon.

how about that? te face să te gândeşti că poate dacă am avea mai multă disciplină şi am renunţa la impulsurile consumeriste de a cumpăra lucruri total nefolositoare, am putea să ne educăm pentru a colecţiona lucruri pentru care chiar avem o pasiune, nu neapărat artă şi nu neapărat la un nivel elevat. luxul nu mai reprezintă o categorie pentru the select few şi dacă visezi la perechea aia de pantofi chanel, de ce să nu o ai?

revenind la lumea artei – şi în bucureşti sunt o mulţime de artişti tineri care lucrează lucruri minunate şi majoritatea le vând la preţuri mai mult decât rezonabile. recunosc că am spiritul unui mic colecţionar şi încerc să cumpăr lucrări de artă, nici nu pot să explic cât de fericită am fost acum câteva luni când am achiziţionat un tablou de la kombinat, m-am simţit matură în sensul unei vieţi normale în care banii sunt câştigaţi pentru a te bucura şi nu pentru a se transforma într-o obsesie de epatare.

chiar şi la o scară mult mai mică a lucrurilor crafty, deşi şi eu lucrez handmade, cumpăr cu mare plăcere obiecte realizate de ‘colegele’ mele pentru că îmi place să ştiu că în cutiile mele de biju-uri se află lucruri cu adevărat deosebite şi că am opţiunea de a boicota silenţios magazinele de accesorii în serie în care se înghesuie toate doamnele coolte.

nu vulgarizez pasiunea acestui cuplu colecţionar când aproprii subiectul de lumea noastră cotidiană unde mai tot timpul alegerile pe care le luăm direct sunt în marea lor parte economice, alegi să cumperi ceva sau nu, think about it, de câte ori poţi alege cu adevărat ceva fără a avea chiar şi cea mai mică legătură cu banii pe care îi ai sau nu.

oricât de interesată sunt de modul în care dorothy şi herb şi-au clădit această colecţie fabuloasă de artă, cred că ce este cel mai important de reţinut aici este asumarea propriei libertăţi de a alege şi de a imagina propria viaţă cu toate lucrurile la care visezi.



↑ Top